Novaţie
| Comentarii |
|
novaţie, Definiție. Diferențe față de cesiunea de creanță și subrogație. Tipuri de novaţie. Condiţiile novaţiei. Efectele novaţiei.
Definiție
Novația presupune transformarea raportului obligaţional prin stingerea unei obligaţii vechi şi apariţia unei obligaţii noi. Ultimele decenii au repus sever în discuţie necesitatea existenţei acestei figuri juridice. In contextul dispariţiei complete a mecanismului în dreptul german, unii autori au invocat inutilitatea novaţiei, arătând că, transformarea propriu-zisă a raportului obligaţional se poate realiza prin intermediul altor operaţiuni juridice, subliniind totodată dezavantajul utilizării acestei figuri juridice care duce la pierderea garanţiilor obligaţiei iniţiale. Alţi autori subliniază necesitatea reţinerii unei figuri juridice colaterale novaţiei obligaţiei şi anume novaţia contractului care ar beneficia de un real interes practic spre deosebire de novaţia obligaţiei care şi-a pierdut importanţa.
In contextul legislaţiei române actuale, figura juridică a novaţiei este şi mai curioasă. Legiuitorul român a reglementat, pe lângă cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi preluarea de datorie (incluzând în sfera sa ceea ce anterior era cunoscut ca cesiune de datorie), precum şi cesiunea de contract. Utilizarea instituţiilor de mai sus face posibilă transmisiunea (şi totodată transformarea raportului obligaţional) prin schimbarea subiectului activ sau subiectului pasiv al acestuia. La nivelul subiectiv al acestor transmisiuni, mecanismele de mai sus revendică o mare parte din domeniul rezervat anterior novaţiei. Mai precis, dacă vorbim de novaţia prin schimbare de debitor sau prin schimbare de creditor, aceste două versiuni de novaţie sunt acoperite de preluarea de datorie (art. 1599-1608 Noul Cod Civil). De asemenea, domeniul subiectiv poate fi acoperit şi prin substituirea unui terţ în executarea contractului sau prin transmisiunea poziţiei contractuale - cesiunea de contract (art. 1315-1320 C. civ.). Pe de altă parte, vechea delegaţie (expresie a novaţiei subiective în vechea reglementare) nu îşi mai găseşte în niciun fel locul în noua reglementare, pentru că domeniul ei este acoperit integral de preluarea de datorie (delegaţia perfectă este cea în care vechiul debitor este liberat ca urmare a acordului creditorului şi delegaţia imperfectă este cea în cadrul căreia debitorul iniţial rămâne obligat alături de noul debitor ca urmare a lipsei acordului creditorului iniţial la liberarea debitorului iniţial - art. 1599 şi 1605 C. civ.). Ne întrebăm, în această ordine a lucrurilor, ce interes mai prezenta reglementarea novaţiei în noul Cod civil? Interesul acestei reglementări reapare dacă avem în vedere novaţia obiectivă, pentru care, din punct de vedere tehnic nu avem reglementări care să o acopere prin alte mecanisme juridice [variantă implicit admisă de art. 1609 alin. (1) C. civ.]. In rest, însă, ni se pare că avem de a face cu o suprapunere normativă de natură să creeze confuzii cu privire la identitatea şi efectele unor instituţii. Vom prezenta însă novaţia sub toate expresiile pe care astăzi i le conferă legiuitorul român şi vom observa pe parcursul acestei prezentări dacă există vreun interes practic în utilizarea sa. Din moment ce este reglementată, nu se poate face abstracţie de existenţa sa chiar dacă nu se poate contesta caracterul său desuet.
Novaţia este o operaţiune juridică de natură contractuală prin care părţile sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transfoi-mă într-o obligaţie nouă. Elementele definiţiei rezultă din prevederile art. 1609 C. civ. Având în vedere efectul său extinctiv cu privire la obligaţia veche, sunt unii autori care analizează novaţia în contextul mijloacelor juridice de stingere a obligaţiilor’; astăzi, este de regulă analizată în cadrul mijloacelor de transmisiune şi stingere a obligaţiilor.
Diferențe față de cesiunea de creanță și subrogație
Novaţia (mai ales dacă ea operează prin schimbarea creditorului sau debitorului - novaţia subiectivă) nu se confundă cu cesiunea de creanţă şi nici cu subrogaţia în drepturile creditondui prin plata creanţei. In cazul novaţiei, obligaţia veche se transformă într-o altă obligaţie nouă, cea veche fiind stinsă, în timp ce, în cazul cesiunii de creanţă şi al subrogaţiei personale, obligaţia existentă rămâne aceeaşi şi se transmite cu toate garanţiile şi accesoriile sale la creditorul subsecvent.
Pe de altă parte, în cazul preluării de datorie, în ambele sale forme (preluare propriu-zisă de datorie sau cesiune de datorie), distincţia nu mai este atât de lesne de făcut, adesea, astfel cum am observat cu ocazia studiului preluării de datorie, această operaţiune juridică suprapunându-se până la identificare cu novaţia. Totuşi deosebirea dintre cele două operaţiuni juridice este aceea că, prin preluarea de datorie, operează o mai largă transmisiune a pasivului obligaţional (întrucât ea se referă şi la situaţia în care vechiul debitor rămâne obligat faţă de creditor alături de noul creditor - este vorba de vechea delegaţie imperfectă care în vechiul cod civil era reglementată în cadrul novaţiei) şi doar a pasivului (datoriei) în timp ce, prin novaţie, transformarea poate privi atât pasivul, cât şi activul obligaţiei sau chiar conţinutul raportului obligaţional. S-ar mai putea considera şi că, în primul caz, cel al preluării de datorie, vechea obligaţie subzistă sub aspectul pasiv al acesteia, în timp ce, în cazul novaţiei, vechea obligaţie se stinge. O asemenea observaţie nu este însă riguros exactă: şi în cazul preluării de datorie (exceptând situaţia în care preluarea este imperfectă şi nu duce la liberarea debitorului iniţial) se poate susţine că vechea obligaţie s-a stins, întrucât, toate consecinţele legate de stingerea obligaţiei principale sunt reglementate de cod. în ce priveşte cesiunea de contract, astfel cum am arătat mai sus, identitatea acesteia este discutabilă sub aspectul structurii acestei figuri juridice, însă o asemenea identitate este conferită de chiar legiuitor care îi conferă un regim juridic distinct faţă de figurile juridice care o compun. întrucât prin intermediul acestei operaţiuni se realizează atât o transmisiune a activului, cât şi a pasivului, şi întrucât, de regulă, cesiunea activului contractual urmează regulile cesiunii de creanţă sau subrogaţiei (în sensul că toate accesoriile creanţei iniţiale, inclusiv garanţiile sunt menţinute), cesiunea de contract se deosebeşte de novaţie care duce la stingerea obligaţiei vechi, cu consecinţa stingerii garanţiilor acesteia.
Tipuri de novaţie.
În literatura juridică anterioară intrării în vigoare a noului cod, se considera că novaţia era de două feluri: obiectivă şi subiectivă. în esenţă, noua reglementare are în vedere aceleaşi categorii primare ale novaţiei, anumite schimbări ale acestei figuri juridice sunt date de ansamblul întregii reglementări. Noul cod, reglementează expres în art. 1609, noţiunea de novaţie pe măsura prezentării tipurilor de novaţie. Deşi există mai multe variante ale acestei figuri juridice, reţinem în prealabil că toate se caracterizează prin existenţa unor condiţii comune de validitate şi sunt subordonate unui regim juridic unitar. Astfel, întâlnim:
a) novaţia obiectivă [art. 1609 alin. (1) noul Cod Civil] care intervine atunci când se realizează prin schimbarea obiectului sau cauzei obligaţiei vechi (aşadar, atunci când „debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială”). Subiectele obligaţiei rămân aceleaşi, dar obligaţia iniţială se stinge făcând loc uneia noi;
b) novaţia subiectivă [art. 1609 alin. (2) şi (3) noul Cod Civil] este cea care se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale. Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de creditor să plătească datoria şi poate opera fară consimţământul debitorului iniţial, care este liberat [art. 1609 alin. (2) noul Cod Civil]. Schimbarea creditorului intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, operaţiune în urma căreia debitorul va fi liberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor [art. 1609 alin. (2) noul Cod Civil].
Condiţiile novaţiei.
Prin definiţie novaţia este un contract. Aşadar, pentru a fi valabilă, trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile generale de validitate a oricărui contract - este vorba de cerinţele prevăzute de art. 1179 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil (capacitatea, consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza licită şi morală, precum şi forma, dacă este cazul) şi dezvoltate de art. 1178-1245 noul Cod Civil (legat de condiţiile de validitate), de art. 1240-1245 (referitoare la formă), respectiv de art. 1246-1265 noul Cod Civil (referitoare la nulităţi). în ce priveşte forma novaţiei, trebuie să subliniem că ea trebuie să respecte toate condiţiile de formă cerute de lege pentru modificarea contractului, adică toate condiţiile de formă care au fost impuse pentru încheierea valabilă a contractului iniţial (a se vedea, în acest sens, art. 1243 noul Cod Civil, conform căruia „Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.”). De exemplu, dacă obligaţia supusă novaţiei s-a născut dintr-un contract pentru care era necesară forma autentică, şi novaţia subsecventă trebuie să îmbrace tot forma autentică.
Pe lângă condiţiile generale de validitate însă, novaţia presupune şi respectarea unor condiţii speciale care, deşi nu sunt prevăzute expres de textele legale, se pot deduce din definiţiile oferite de legiuitor fiecărui tip de novaţie (este vorba de art. 1609 C. civ.). Reţinem în acest sens, următoarele condiţii:
a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urinează să se stingă prin voinţa părţilor („obligaţia iniţială” prevăzută de art. 1609 alin. (1)]. Obligaţia lovită de nulitate absolută nu poate fi novată. Prin excepţie, se admite că obligaţia lovită de nulitate relativă poate fi novată, pentru motivul că obligaţiile anulabile pot fi confinnate [art. 1263 noul Cod Civil, privind condiţiile confirmării permite o asemenea interpretare, iar confirmarea presupune o obligaţie anulabilă - art. 1248 alin. (4) şi art. 1262 noul Cod Civil]; or, novaţia constituie un mijloc de confirmare şi de transfonnare a ei într-o obligaţie nouă valabilă. Condiţia esenţială este ca nulitatea relativă să nu se fi pronunţat injustiţie deja. Mai poate face obiectul novaţiei o obligaţie iniţială care este sub condiţie şi care este transfonnată în obligaţie pură şi simplă sau invers. De asemenea, poate fi novată şi o obligaţie naturală, neînzestrată cu acţiune în justiţie, transfonnându-se astfel într-o obligaţie civilă sau perfectă. Textele care prevăd că plata voluntară făcută cu privire la o obligaţie naturală nu dau dreptul la repetiţiune [art. 1471 noul Cod Civil, în materie de plată a obligaţiei naturale; art. 2506 alin. (3) noul Cod Civil, privind executarea voluntară a obligaţiei prescrise]. în primul caz, cel al obligaţiei prescrise, este în afară de orice discuţie că avem de-a face cu o novaţie implicită realizată prin plată şi prin acceptarea acesteia, mecanism care atrage după sine ideea unei renunţări implicite la efectele prescripţiei'. Dimpotrivă, se consideră mai recent, în contradicţie cu doctrina română şi franceză tradiţionale, că în cazul obligaţiilor imperfecte executate voluntar nu mai este vorba de o novaţie deoarece novaţia implică stingerea obligaţiei iniţiale, ceea ce nu se petrece în cazul obligaţiei naturale executate. De asemenea, se mai subliniază şi că „fortificarea” obligaţiei imperfecte prin executare are loc în virtutea unui act adesea unilateral. Credem că, niciuna din raţiunile de mai sus nu îndreptăţesc în manieră strictă eliminarea obligaţiilor imperfecte din sfera novaţiei, cât timp se admite că poate fi novată, de exemplu o obligaţie sub condiţie într-o obligaţie fară condiţie sau că obligaţia a cărei acţiune s-a prescris poate fi novată într-o obligaţie valabilă prin executare. Impedimentul aparent al caracterului unilateral nu este nici el insunnontabil, dacă avem în vedere că plata poate fi privită şi ca un mecanism bilateral care presupune agrearea din partea lui accipiens în vederea producerii efectului extinctiv de obligaţii al plăţii. în sfârşit, poate că distincţiile nu sunt atât de importante cât timp există texte legale care lămuresc oricum problema independent de calificarea pe care o dă doctrina situaţiei puse în discuţie;
b) să se nască, prin acordul părţilor, o obligaţie nouă valabilă care o înlocuieşte pe cea veche [art. 1609 alin. (1) vorbeşte de „o obligaţie nouă care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.”]. Dacă obligaţia nouă nu este valabilă, obligaţia veche rămâne în fiinţă şi se consideră că obligaţia nouă nu a existat niciodată, precum şi că cea veche nu s-a stins niciodată; stingerea obligaţiei vechi este condiţionată de naşterea, în locul ei, a unei alte obligaţii valabile. Atunci când obligaţia nouă este lovită de nulitate relativă, novaţia se va consolida, dacă nulitatea a fost acoperită prin confirmare expresă sau tacită - este vorba însă de un nou act, subsecvent novaţiei şi care respectă condiţiile impuse de art. 1263 noul Cod Civil). în sfârşit, în ipoteza în care obligaţia nouă este desfiinţată ca urmare a rezoluţiunii sau ca urmare a revocării de comun acord (mutuus dissensus), a obligaţiei noi, novaţia îşi pierde efectele şi persistă vechea obligaţie ca şi când nu s-ar fi stins niciodată;
c) obligaţia nouă care se naşte prin novaţie trebuie să aibă un element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în: schimbarea uneia dintre părţi, a creditorului sau debitorului; schimbarea obiectului, a cauzei sau în adăugarea ori înlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea creditorului [art. 1609 alin. (3) noul Cod Civil] intervine, de pildă, când cumpărătorul unui bun se obligă, la cererea vânzătorului, să efectueze plata preţului către o altă persoană şi aceasta presupune stingerea definitivă a vechii obligaţii. O astfel de novaţie se aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu acordul debitorului şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea unei alte obligaţii faţă de noul creditor. Schimbarea debitorului se poate face cu sau fără consimţământul debitorului din obligaţia veche [art. 1609 alin. (2) noul Cod Civil]. Novaţia prin schimbarea debitorului este în acelaşi timp un mijloc indirect de transmitere a datoriei, cu particularitatea că, în realitate, novaţia nu transmite datoria, ci dă naştere unei noi datorii în locul celei care se stinge - diferenţa constă în aceea că noua obligaţie (din cadrul novaţiei subiective) nu beneficiază de garanţiile vechii obligaţii şi nici de o parte din celelalte accesorii ale sale. Elementul nou poate consta în schimbarea obiectului [art. 1609 alin. (1) noul Cod Civil], când părţile se înţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie decât cea stabilită în obligaţia care se stinge. De exemplu: debitorul dintr-un contract de întreţinere se obligă, cu acordul creditorului, să presteze, în locul întreţinerii, o rentă viageră lunară. De această dată, novaţia poate fi confundată cu darea în plată. Darea în plată, însă, se deosebeşte de novaţie, la darea în plată acordul părţilor de a schimba obiectul obligaţiei este concomitent cu plata. Dimpotrivă, în cazul novaţiei prin schimbarea obiectului obligaţiei, înţelegerea părţilor în acest sens intervine obligatoriu înainte de momentul în care urmează să se facă plata. Elementul nou poate să constea în schimbarea cauzei are loc în situaţia în care părţile se înţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a obligaţiei iniţiale, de exemplu: părţile unui contract de vânzare-cumpărare se înţeleg ca suma datorată de cumpărător, cu titlu de preţ, să rămână la acesta, înăuntrul unui termen, pentru a fi plătită la o altă scadenţă creditorului cu titlu de împrumut. în fine, elementul nou poate să constea în transformarea unei obligaţii pure şi simple într-o obligaţie sub condiţie şi invers. Menţionăm că modificarea termenului de executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavând ca efect stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi - ea este doar o modificare a contractului iniţial şi este important să se distingă între simpla modificare a contractului şi novarea obligaţiilor rezultate din acesta;
d) să existe intenţia expresă a părţilor de a nova (animus novândi)1. în acest sens, art. 1610 noul Cod Civil, prevede că: „Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.” De aceea, voinţa de a transforma raportul obligaţional iniţial trebuie să rezulte evident şi clar din convenţia părţilor (din contractul de novaţie)3 în acest context se pune problema interpretării operaţiunii în cazul în care un terţ se obligă — dacă va avea calitatea de coobligat sau va avea loc o novaţie propriu-zisă. De asemenea, mutuus dissensus urmat de încheierea unui nou contract care să dea naştere unor obligaţii noi nu poate fi calificat drept novaţie - este vorba de o suită de contracte distincte. Tot voinţa de a nova şi interpretarea acesteia sunt cela care oferă criteriul de determinare a graniţei dintre novaţie şi simpla modificare a contractului.
Efectele novaţiei.
În principal, novaţia atrage după sine stingerea obligaţiei iniţiale (efectul extinctiv) şi naşterea unei noi obligaţii (efectul creator). Această transformare atrage după sine importante consecinţe juridice:
a) situaţia garanţiilor creanţei iniţiale. Prin novaţie se stinge obligaţia veche împreună cu toate garanţiile sale care, fiind accesorii ale creanţei iniţiale, încetează concomitent cu aceasta. în ce priveşte situaţia garanţiilor şi a celorlalte accesorii ale creanţei iniţiale, trebuie să operăm mai multe distincţii care se dovedesc a fi extrem de delicate: i. ipotecile constituite de debitor pentru executarea obligaţiei iniţiale se sting în ipoteza în care are loc o novaţie prin schimbarea debitorului [art. 1611 alin.
(2)]. per a contrario, celelalte garanţii se menţin în cazul tuturor tipurilor de novaţie şi toate garanţiile asupra bunurilor debitorului (aşadar şi ipotecile asupra bunurilor sale) se menţin în cazul celorlalte tipuri de novaţie, cu excepţia celei prin schimbare de debitor. Prin excepţie, în toate cazurile, ipotecile se pot menţine dacă debitorul consimte expres la aceasta [art. 1611 alin. (2) parte finală]; ii. ipotecile constituite de terţi în vederea garantării obligaţiei originare se sting odată cu încheierea contractului de novaţie. Exprimarea legiuitorului, deşi discutabilă sub aspectul conciziunii, ne duce la aceeaşi concluzie. Conform art. 1611 alin. (1) noul Cod Civil: „Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut expres”. Este neclar ce presupune „prevederea expresă”, dar este de neconceput ca o garanţie constituită de un terţ care a avut în vedere la data consimţirii acestei garanţii (ipotecă, gaj, fideiusiune etc.) o anumită obligaţie şi abilitatea unui anumit debitor de a executa această obligaţie să se menţină (cu excepţia novaţiei prin schimbarea creditorului) şi cu privire la o obligaţie complet nouă, care poate să aibă alt subiect pasiv sau ca obiect o prestaţie mult mai oneroasă. Protecţia terţilor garanţi este elementar să fie realizată prin stingerea garanţiilor constituite de aceştia pentru garantarea obligaţiei originare. O asemenea urmare a încheierii novaţiei trebuie reţinută în contextul în care legiuitorul prevede expres că ipotecile constituite asupra bunurilor debitorului se sting, în cazul novaţiei, prin schimbare de debitor, fără să se stingă, însă, în cazul celorlalte tipuri de novaţie; în ce priveşte fideiusiunea şi solidaritatea, art. 1613 alin. (1) noul Cod Civil, prevede că: „Novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.” iii. novaţia între un creditor şi unul dintre debitorii solidari are ca şi consecinţă faptul că „ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie” [art. 1611 alin. (3) C. civ.]. iv. în sfârşit, în legătură cu toate garanţiile creanţei iniţiale, trebuie menţionat că, din interpretarea de ansamblu a textelor se deduce suficient de clar că aceste garanţii se păstrează în toate cazurile în care cei care le-au constituit sunt de acord, la cererea creditorului, să supravieţuiască pentru a garanta noua obligaţie;
b) raporturile dintre părţile novaţiei. Naşterea unei noi obligaţii concomitent şi condiţionat de stingerea obligaţiei iniţiale. Noua obligaţie are întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voinţă al părţilor, indiferent care a fost izvorul obligaţiei vechi ce s-a stins. în raporturile rezultate din novaţia prin schimbare de debitor, „noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare (s.n.) pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială” (art. 1612 C. civ.).
novaţia, novație obiectivă sau dare în plată?
1. Consideraţii introductive
Novaţia a fost definită ca fiind acca convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie, specificitatea acestei operaţiuni constând în transformarea obligaţiei iniţiale într-una nouăK Doctrina majoritară clasifică novaţia în două feluri: obiectivă (prin schimbarea obiectului sau a cauzei obligaţiei) şi care se produce între părţile iniţiale şi subiectivă (prin schimbarea debitorului sau creditorului obligaţiei iniţiale).
într-o descriere scurtă, dar edificatoare, novaţia, prin multiplele sale posibilităţi de metarmofoză, a fost asemănată cu “un joker” juridic, care, prin definiţie, nu are o personalitate de sine stătătoare, ci împrumută pe cea pe care părţile i-o atribuie.
Novaţia pare a fi azi o instituţie juridică a cărei utilitate poate fi pusă la îndoială, căci cesiunea de creanţă (art. 1566-1592 Cod civil), cesiunea contractului (art. 1315-1320 Cod civil), preluarea de datorie (art. 1599-1608 Cod civil), mutuus dissensus (art. 1270 alin.2 Cod civil), darea în plată (art. 1492-1493 Cod civil) constituie mecanisme mult mai adaptate (şi mai simple), care pcnnit un transfer activ sau pasiv al obligaţiei (ori a contractului) sau o modificare a acesteia. De aceea, unii autori au putut vorbi despre o criză a novaţici, preconizându-i chiar dispariţia.
Tehnica novaţiei avea o importanţă deosebită în dreptul roman, din cauza imposibilităţii de transmitere pe alte căi a creanţei. Concepţia jurisconsulţilor antici era în sensul că o legătură juridică (vinculum juris) constituia un raport intangibil, care nu putea fi în niciun fel modificat, fară ca obligaţia să
nu fie afectată. Astfel, admiţându-se novaţia, obligaţia iniţială trebuia stinsă, pentru a lăsa loc celei noi, care conţinea clementele modificatoare (chiar dacă, uneori, acestea erau de mică însemnătate, dar novaţia reprezenta singurul mecanism permis de transmitere a unei obligaţii). După consacrararca legislativă a cesiunii de creanţă, utilitatea novaţiei s-a mărginit la posibilitatea de a schimba debitorul. Cum dreptul civil român a admis instituţia preluării de datorie, novaţia obiectivă (schimbarea obiectului sau a cauzei obligaţiei) rămâne, se pare, singura miză a existenţei acestei instituţii, deşi, se află în directă “concurenţă” cu mecanismul dării în plată.
2. Ipoteză de lucru: novaţia obligaţiei de întreţinere!
Novaţia nu a cunoscut o aplicare pe scară largă în practica notarială românească şi nici în raporturile private dintre părţi, care exccd procedurii autentificării. Doctrina românească exemplifică doar câteva aplicaţii ale acesteia (ne interesează cu precădere novaţia obiectivă) sau ipoteze în care modificarea unui element al raportului obligaţional nu constituie novaţie (jurisprudenţa invocată fiind, însă, în majoritatea cazurilor străină şi nu românească): stipularea ulterioară a unei garanţii reale sau personale nu produce novaţie, pentru că datoria iniţială nu şi-a modificat obiectul; acordarea unui termen debitorului nu constituie novaţie, deşi datoria nu mai este pură şi simplă cum era iniţial, ci afectată de o modalitate; dacă obiectul obligaţiei rămâne identic, dar se schimbă natura obligaţiei, cum ar fi tranformarea unei obligaţii civile într-un comercială sau invers, atunci există
novaţie obiectivă; constituie novaţie atunci când creditorul unei sume de bani acceptă, în locul restituirii sumei, să primească de la debitorul său beneficiile pe care acesta le va realiza din întrebuinţarea sumei sau când creditorul unei sume de bani acceptă să primească de la debitor o rentă viageră.
Transformările politice şi sociale din ultimele două decenii, alături de dezvoltarea mecanismului de ereditare bancară, au avut efecte majore în plan economic, astfel încât, în ultimii ani, ponderea tranzacţiilor imobiliare a crescut continuu, în aceste operaţiuni fiind tot mai frecvent implicate instituţii bancare, creditori care, în mod întemeiat, sunt preocupaţi de eficacitatea garanţiilor care le sunt constituite.
Pentru problema supusă analizei, avem în vedere o aplicaţie a novaţiei obiective ce a fost sugerată în cazul persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul unor contracte de întreţinere (aflate în executare) şi care intenţionează fie să înstrăineze, fie să constituie drepturi reale (drept de ipotecă, etc) asupra bunurilor astfel dobândite. Având în vedere titlul înstrăinătorului/constituitorului de drepturi reale, în speţă contractul de întreţinere, preocuparea viitorilor dobânditori ai acestor drepturi o constituie stabilitatea viitorului raportului juridic, căci creditorul obligaţiei de întreţinere putând cerc rezoluţiunea contractului de întreţinere în ipoteza neexecutării obligaţiei de întreţinere şi îngrijire, atunci şi contractul consimţit de întreţinător (act translativ sau constitutiv de drepturi reale) este supus desfiinţării şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.
O soluţie juridică s-a găsit în stingerea convenţională, pentru viitor, a obligaţiei de întreţinere şi îngrijire, în vederea stabilizării raportului juridic iniţial, şi astfel, şi a celui subsidiar. în acest scop, se propune utilizarea novaţiei obiective, prin stingerea şi transformarea obligaţiei de a face (obligaţia de întreţinere) într-o obligaţie de a da o sumă de bani, care se execută de către debitor (întreţinătorul) concomitent cu crearea sa, acesta plătind creditorului suma de bani chiar la momentul încheierii convenţiei
de novaţie. Particularitatea acestei ipoteze de lucru -şi care ne-a şi atras atenţia — o constituic faptul că obligaţia născută prin novaţie (obligaţia de a da o sumă de bani) este, şi aceasta, stinsă de către părţi concomitent cu naşterea acesteia !
Ne putem pune următoarea întrebare: dacă intenţia părţilor este doar de a stinge un raport obligaţional, de cc acestea recurg la novaţie, un mecanism etapizat şi complex, de stingere şi de transformare, pentru a stinge o primă obligaţie prin înlocuirea acesteia cu o alta, pe care o sting de asemenea în acelaşi moment? Aşa cum vom arăta, apare ca fiind evidentă folosirea, într-un mod artificial, a unei instituţii juridice acolo unde nu există intenţia de a nova, ci doar intenţia de a stinge un raport juridic! Or, dacă singura intenţie a părţilor este de a stinge o obligaţie prin plată, Codul civil oferă (şi a oferit) mecanismul dării în plată, o modalitate particulară (şi, într-adevăr anormală) de îndestulare a creditorului.
Care dintre cele două mecanisme corespunde intenţiei părţilor ?
De multe ori, când se pune problema modificării obiectului obligaţiei, aceasta prima oară trimite cu gândul la novaţie. Cu toate acestea, un mecanism sensibil diferit, realizează aceeaşi modificare a obiectului obligaţiei: darea în plată.
3. Novaţie obiectivă versus dare în plată
în demersul de a distinge novaţia obiectivă de darea în plată - o operaţiune doar aparent facilă -doctrina s-a întrecut în a formula şi susţine mai multe teorii, unele dintre acestea seducătoare, dar puţin convingătoare.
Trebuie spus că problema asimilării dării în plată unei (specii de) novaţii obiective este una recentă, aceasta afirmându-se abia în secolul al XlX-lea, după codificarea napoleoniană, astfel încât nu se poate susţine o tradiţie istorică în acest sens, mai ales că novaţia de azi nu mai are aproape nimic în comun cu novaţia dinaintea şi din vremea împăratului Iustinian .
Dincolo de interesul teoretic însă, nici consecinţele practice ale distincţiei nu sunt de neglijat: dacă darea în plată este o operaţiune de sine stătătoare şi nu constituie o novaţie, atunci neexecutarea sau executarea sa defectuoasă va face să renască obligaţia iniţială cu toate accesoriile sale; dacă însă darea în plată se analizează ca o novaţie, nu se pune problema renaşterii obligaţiei iniţiale, care a fost stinsă definitiv, ci doar a unui contencios privind cea de-a doua obligaţie, neexecutată.
Darea în plată - nefiind reglementată în vechiul Cod civil, posibilitatea realizării acesteia întemeindu-se pe principiul libertăţii de a contracta şi pe un text, art. 1683 din materia fidejusiunii - a fost definită ca acea operaţiune juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Novaţia cuprinde un procedeu complex, având ca scop transformarea unei obligaţii în două etape succesive, prin (I) stingerea acesteia şi (II) înlocuirea sa cu un raport obligaţional nou.
Codul civil român de la 1864 trata despre novaţie în materia mijloacelor de stingere a obligaţiei (Capitolul VIII — Despre stingerea obligaţiilor, Secţiunea a Il-a — Despre novaţiune, art. 1128-1137), în timp ce noul Cod civil plasează, în mod just, instituţia în materia modalităţilor de transformare a obligaţiei (Cartea a V-a - Despre obligaţii, Titlul VI — Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor, art. 1609-1614), tocmai având în vedere dinamica acestei operaţiuni.
Să luăm un exemplu clasic de dare în plată: A îi datorează lui B o sumă de bani. întrucât A nu are mijloacele financiare pentru a plăti suma de bani datorată, convine cu B ca acesta să accepte, în vederea stingerii obligaţiei, un bun imobil proprietatea lui A.
Se poate observa o primă apropiere de novaţia obiectivă: în ambele situaţii părţile modifică, de comun acord, obiectul raportului obligaţional.
Apoi, efectele celor două mecanisme par a fi asemănătoare, căci în ambele situaţii părţile realizează stingerea unei obligaţii.
Doctrina românească nu a fost preocupată în mod deosebit de delimitarea celor două noţiuni, în sensul
unei delimitări conceptuale aprofundate. Au existat şi autori care au susţinut că darea în plată nu este altceva decât o varietate de novaţie obiectivă. Sesizând totuşi diferenţe între novaţia obiectivă şi darea în plată şi pornind de la unele exemple concrete, majoritatea autorilor români au adoptat următoarea distincţie, având la bază momentul executării obligaţiei de către debitor: dacă debitorul stinge obligaţia plătind la momentul încheierii convenţiei de dare în plată altceva decât datorează atunci există datio in solutum; dacă însă debitorul stinge obligaţia şi convine cu creditorul să-i plătească ulterior altceva (să-i transfere dreptul de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, etc.) atunci există novaţie obiectivă.
Doctrina franceză, deşi oscilantă, ne oferă dezbateri şi studii, care, alături de o jurisprudenţă consistentă, pot aduce clarificări importante în acest duel.
Vom expune pe scurt teoriile care au fost susţinute pentru ca, apoi, în acord cu legislaţia civilă românească actuală, să putem identifica acele elemente distinctive ale dării în plată.
(I) Unii autori au considerat că darea în plată constituie o (specie de) novaţie pornind de la interpretarea art.2038 Cod civil francez, al cărui corespondent se regăsea în art. 1683 Cod civil român de la 1864, în materia stingerii fidejusiunii, potrivit căruia Dacă creditorul primeşte de bună voie un imobil sau alt lucru în plata datoriei principale, cauţionatorul rămâne liberat, chiar când creditorul a fost evins din acel lucru şi care este reluat şi în noua reglementare a fidejusiunii, potrivit art.2317 Cod civil: Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun drept plată a datoriei principale, fidejusorul rămâne liberat chiar şi atunci când creditorul este ulterior evins de acel bun.
Potrivit acestor autori, liberarea fidejusorului constituie dovada clară că darea în plată comportă o novaţie a primei obligaţii, căci odată cu stingerea acesteia, s-au stins şi garanţiile ce o însoţeau.
Acestei teorii i se pot aduce serioase obiecţii: în operaţiunea de dare în plată nu se poate vorbi de un nou angajament al debitorului, căci darea în plată este definită ca acea convenţie prin care creditorul
acceptă să primească o prestaţie diferită decât cea care i se datorează. Altfel spus, debitorului i se cerc remiterea unei prestaţii diferite, nu angajamentul de a remite o prestaţie diferită. O altă obiecţie ar fi aceea că susţinătorii acestei teorii, atunci când afirmă că darea în plată este o novaţie care ţine loc de plată, nu fac altceva decât să creeze o altă specie de novaţie, neprevăzută de lege.
(II) S-a susţinut şi o teorie a unor limite extreme a importanţei modificării obiectului obligaţiei între carc poate exista novaţie; sub limita minimă a modificării nu poate fi vorba de novaţie în lipsa unei modificări suficient de consistente (cum ar fi modificarea culorii maşinii ce trebuie livrată, modificarea monedei în care se face plata), iar dacă se depăşeşte o limită maximă, iar nu mai poate fi vorba de novaţie, ci de o substituire a contractului.
S-a demonstrat însă că teoria este artificială, căci elementul esenţial şi suficient care caracterizează o novaţie este intenţia de a nova. Astfel, dacă intenţia părţilor de a nova este exprimată clar, puţin importă gradul şi complexitatea modificării obiectului obligaţiei (care poate să fie minim sau foarte important), căci libertatea contractuală autorizează părţile să încheie o novaţie fară să le constrângă în vreun fel în ceea ce priveşte importanţa modificării (nici legea neimpunând vreo limită minimă sau maximă).
(III) O altă parte a doctrinei, care susţine delimitarea clară între darea în plată şi novaţie, propune drept criteriu, principiul executării imediate a obligaţiei care caracterizează darea în plată, în comparaţie cu novaţia, unde obligaţia nouă urmează să se execute ulterior.
(IV) Cel mai adesea, unii autori au analizat darea în plată ca o novaţie pură şi simplă care este imediat urmată de o plată, în timp ce alţii (mai puţini) au considerat că novaţia este întotdeauna condiţionată de executarea corespunzătoare a noii obligaţii. Astfel, în prima opinie, se consideră că orice dare în plată conţine o novaţie subînţeleasă, indiferent care ar fi voinţa părţilor şi chiar dacă aceştia nu şi-ar fi expri-mat-o în acest sens . în a doua opinie, darea în plată ar fi o novaţie încheiată sub condiţia rezolutorie a neexecutării corespunzătoare de către debitor a noii obligaţii, caz în care, se putea explica renaşterea
vechii obligaţii împreună cu toate garanţiile sale. Este adevărat că libertatea contractuală pare că permite ca o novaţie să fie însoţită de o condiţie rezolutorie din partea debitorului valabilă, şi chiar dacă această condiţic ar consta în executarea unei obligaţiei (respingându-sc astfel ideea potrivit cărcia un element esenţial al unui contract nu poate fi erijat în condiţie), numai că această teorie nu ţine cont de faptul că novaţia comportă un efect cxtinctiv legal, obligatoriu şi imediat al primei obligaţii. Or, în ipoteza unei novaţii condiţionale, tocmai acest efect extinctiv esenţial al novaţiei este contrazis, căci ce fel de novaţie este aceea în care prima obligaţie nu se stinge la momentul încheierii novaţiei, ci stingerea sa depinde de un eveniment viitor? Aşadar, nu este vorba de legalitatea sau nu a însoţirii novaţiei de o condiţie, ci de o inadecvare conceptuală.
(V) Alţi autori au susţinut că cele două noţiuni nu se pot confunda, căci darea în plată nu răspunde definiţiei novaţiei, care presupune crearea unei obligaţii noi, substituită unei obligaţii preexistente, care este corelativ stinsă. în cazul dării în plată însă, nu se creează nicio obligaţie nouă, decât dacă admitem, într-un mod cu totul artificial, că noua obligaţie este stinsă chiar în momentul naşterii sale! Mai mult, convenţiei de dare în plată îi lipseşte un alt element obligatoriu al novaţiei: intenţia de a nova. Intenţia de a nova, deşi nu trebuie să fie exprimată în termeni sacramentali, nici măcar expres, putând fi şi tacită, nu poate totuşi să fie dedusă doar din simpla constatare obiectivă a succesiunii a două obligaţii, pentru că este nevoie ca părţile să stabilească între aceste două faze o legătură de tipul cauză-efect^.
4. Reglementarea dării în plată în noul Cod civil român
Teoriile contradictorii expuse s-au născut în contextul Codului Napoleon (încă în vigoare în Franţa) şi a Codului civil român de la 1864, unde darea în plată nu beneficia de o reglementare expresă (fiind mai mult dedusă), şi, mai mult, atât aceasta, cât şi novaţia fiind reglementate în materia stingerii obligaţiilor, ceea cc a putut crea confuzie.
Reglementarea actuală a dării în plată din Noul Cod civil (art. 1492-1493, coroborate cu art.1615 privind modurile de stingere a obligaţiilor) aduce importante clarificări şi permite câteva observaţii scurtc:
(I) legiuitorul a arătat că delimitează clar cele două noţiuni, sub aspcctul cfectelor produse, printr-o reglementare separată: darea în plată în materia stingerii obligaţiilor, iar novaţia în materia transformării obligaţiilor. Astfel, oricâte asemănări s-ar putea imagina, cele două instituţii sunt create în scopuri diferite.
(II) deşi nu a definit darea în plată, legiuitorul i-a reglementat efectele, din analiza cărora se pot extrage acele elemente distinctive ale acesteia, dacă se mai impune un demers în acest sens, din moment ce însuşi Codul civil operează o distincţie clară între cele două noţiuni:
- efectul extinctiv se produce la momentul executării integrale a noii prestaţii oferite în plată de către debitor, ceea ce arată adoptarea unei noi concepţii, în sensul că este dare în plată chiar dacă noua prestaţie se execută ulterior şi nu novaţie, idee susţinută de unii autori, care nu concepeau mecanismul dării în plată fară stingerea imediată (şi nu la un termen) a vechii obligaţiei prin oferirea altei prestaţii;
- dacă creditorul este evins de noua prestaţie oferită în plată, vechea obligaţie renaşte şi, la alegerea sa, creditorul poate cere executarea primei obligaţii, fară însă a renaşte şi garanţiile consimţite iniţial.
A vedea în darea în plată o novaţie sau a confunda novaţia cu darea în plată, înseamnă a scinda artificial o operaţiune şi a presupune în darea în plată o intenţie de a nova fictivă şi ipotetică, căci faptele singure nu pot nova, fiind nevoie de exprimarea intenţiei clare în acest sens. Niciun fel de modificare a unei obligaţii nu poate constitui în sine o novaţie, decât dacă aceasta este prevăzută expres, în acord cu art. 1610 noul Cod civil: Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică. Intenţia de a nova lipseşte din darea în plată pentru simplul fapt că aceasta este un act extinctiv şi nu unul creator. Aşadar, cum în mod plastic s-a arătat, novaţia stinge pentru a renaşte, în timp ce darea în plată stinge pentru a termina ,
în cazul novaţiei, stingerea obligaţiei iniţiale este doar o primă etapă, care se continuă cu transformarea
acesteia. Părţile au intenţia îndreptată spre executarea noii obligaţiei, aceasta fiind cauza determinantă pentru care au recurs la novaţie şi nu stingerea primei obligaţii.
5. Utilizarea mecanismelor adaptate de stingere a obligaţiilor
Am vrut să arătăm nu că o novaţie a obligaţiei de întreţinere nu ar fi posibilă sau că cele două instituţii nu pot fi confundate, ci că atunci când intenţia părţilor este doar de a stinge obligaţia de întreţinere, mecanismul pus la dispoziţie şi care corespunde voinţelor reale a acestora este darea în plată.
Dacă însă intenţia clară a părţilor este de a transforma obligaţia de întreţinere, nimic nu-i împiedică, şi chiar se impune să utilizeze mecanismul (complex) al novaţiei.
Utilizarea novaţiei atunci când aceasta nu-şi găseşte corespondentul în realitate, ţine de un artificiu juridic (de o fictivitate), care aparţine mai degrabă profesioniştilor dreptului, decât părţilor, căci departe de acestea intenţia, atât de complexă a novaţiei, acestea urmărind doar stingerea unei obligaţii.
în cazul stingerii obligaţiei de întreţinere prin dare în plată, din cauza caracterului său alimentar şi pronunţat aleatoriu, s-ar putea aduce o obiecţie în ceea ce priveşte proporţionalitatea dintre obligaţia de întreţinere (dificil dacă nu chiar imposibil de cuantificat) care se stinge şi prestaţia oferită în plată (fie o obligaţie de a da o sumă de bani, fie de a transfera un bun).
S-a arătat că în cazul dării în plată convenţionale, părţile nu sunt ţinute de un principiu al echivalenţei prestaţiilor, libertatea contractuală permiţându-le să consimtă la o dare în plată disproporţionată, astfel încât prestaţia oferită să aibă fie un cuantum mai mic, fie mai marc decât obligaţia stinsă. A raţiona altfel, ar însemna că obligaţii al căror obiect nu poate fi obiectiv cuantificat nu pot fi stinse decât prin plată, nu şi prin alte mecanisme de stingere autorizate de lege. Bineînţeles că dacă se observă o disproporţie zdrobitoare, se poate, pe temeiul lipsei cauzei, recalifica operaţiunea într-o donaţie indirectă, dacă intenţia de a dona este dovedită.
în cazurilor de dare în plată impuse-judiciare (atribuirea de către judecător creditorului a bunului
gajat în contul creanţci sale, etc.), operaţiunea se face de către judecător, iar cele două obligaţii sunt evaluate potrivit unor expertize judiciare. Există astfel două posibilităţi: fie valoarea celei de-a doua obligaţii este mai mică şi atunci creditorul conservă o creanţă pentru partea din obligaţia iniţială nestinsă, fie valoarea noii prestaţii depăşeşte cuantumul primei, iar creditorul va fi obligat să plătească debitorului diferenţa de valoare.
Celelalte modalităţi de stingere a obligaţiilor ncfacând obiectul demersului nostru nu le vom analiza, dar facem precizarea că, în toate cazurile, notarul public fiind ţinut să convertească întocmai voinţa părţilor într-o voinţă juridică corespunzătoare, el nu poate utiliza mecanisme fictive şi inadecvate. Astfel, dacă între părţi nu intervine, în realitate, o dare în plată sau o novaţie, notarul trebuie să întocmească acel act juridic în acord cu voinţa declarată a părţilor. Avem în vedere, aşadar, posibilitatea stingerii obligaţiei de întreţinere printr-o remitere de datorie (care este întotdeauna un contract şi nu un act unilateral) sau chiar printr-o încetare convenţională a contractului de întreţinere, cu efecte pentru viitor, în acord cu principiul libertăţii contractuale prevăzut de art. 1169 şi art. 1270 alin. 2 Cod civil.
6. Interesul stingerii obligaţiei de întreţinere
Am arătat la început miza importantă a stingerii obligaţiei de întreţinere în ceea cc priveşte stabilitatea raportului juridic subsecvent contractului de întreţinere şi având ca obiect bunurile care au făcut obiectul acestui contract. Din analiza celor două reglementări a Codului civil român, pare că aceasta, mai există doar în ceea ce priveşte contractele de întreţinere încheiate sub imperiul vechiului Cod civil şi doar parţial în ceea ce priveşte contractele dc întreţinere încheiate după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.
în vechea reglementare civilă, rezilierea (termenul folosit de art. 2263 noul Cod civil este rezoluţiune) contractului dc întreţinere punea problema desfiinţării titlului întreţinătorului, a restituirii prestaţiilor în natură (în ceea cc priveşte predarea bunului de către întreţinător) - regulă nereglementată, dar dedusă din art. 830 Cod civil dc la 1864, prin aplicarea celor două principii de drept, reso-lulio jure dantis, resolvitur jus accipientis şi nemo plus juris cui alium transferre potest quam ipse habet şi evident a desfiinţării tuturor actclor subsecvente, ceea ce
constituia o sursă de instabilitate a circuitului civil.
în cazul contractelor de întreţinere încheiate anterior adoptării noului Cod Civil, acestora (inclusiv în ceea ce priveşte cauzele dc încetare şi efectcle) li se aplică dispoziţiile în vigoare la data încheierii lor (potrivit art. 102 din Legea nr.71/2011), astfel încât se impune stingerea obligaţiei de întreţinere, dacă părţile solicită aceasta, în vederea asigurării stabilităţii raportului juridic subsecvent (act translativ, act constitutiv de drepturi)
în ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor (ce arc loc ori de câte ori un contract este desfiinţat cu efect retroactiv, potrivit art. 1635), noul Cod civil aduce modificări substanţiale şi parţial derogatorii de la principiile menţionate.
Se enunţă, cum este firesc, principiul restituirii în natură a prestaţiilor (art.1637 alin.l, art.1639), cu posibilitatea desfiinţării actelor subsecvente (art. 1648 şi art. 1649), aceasta fiind însă mai mult teoretică, căci acţiunea în restituire îndreptată împotriva terţului dobânditor sau a altor titulari de drepturi reale de bună credinţă, este admisiblă numai sub rezerva dispoziţiilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile, sau, după caz, a uzucapiunii.
Mai mult, noul Cod civil reglementează cazuri de restituire prin echivalent (art.1641- art.1643), unul dintre acestea fiind şi înstrăinarea bunului. Astfel, dacă debitorul întreţinerii înstrăinează bunul care a făcut obiectul contractului de întreţinere, atunci, în ipoteza desfiinţării ulterioare a contractului dc întreţinere, acesta va fi ţinut să restituie creditorului întreţinerii valoarea bunului, potrivit distincţiilor de la art. 1641, fară ca actul subsecvent să fie afectat. Constituirea de drepturi reale este asimilată înstrăinării bunului, potrivit art. 1648 alin. 2 Cod civil şi i se aplică aceleaşi reguli, astfel încât urmează să decidem că, spre exemplu, în cazul constituirii ulterioare a unui drept dc ipotecă, restituirea se va face, dc asemenea, prin echivalent.
în aceste situaţii, stingerea obligaţiei de întreţinere (prin orice modalitate), dacă prin aceasta se urmăreşte stabilizarea raportului juridic subsccvent, devine inutilă, căci legiuitorul însuşi a decis să protejeze terţii dobânditori de drepturi reale de bună credinţă.
-cred ca trebuia scris "Urmeaza" nu "urineaza"
a) să existe o obligaţie veche valabilă, care urinează să se stingă prin voinţa părţilor („obligaţia iniţială” prevăzută de art. 1609 alin. (1)]. Obligaţia lovită de nulitate absolută nu poate fi novată. Prin excepţie, se admite că obligaţia lovită de nulitate relativă poate fi novată, pentru motivul că obligaţiile anulabile pot fi confinnate [art. 1263 noul Cod Civil, privind condiţiile confirmării permite o asemenea
Detalii: legeaz.net/dictionar-juridic/novatie