Plata
| Comentarii |
|
plata, Reglementare. Definiție. Consideraţii generale. Subiectele plăţii. Indivizibilitatea plăţii. Locul plăţii. Locul plăţii. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii. Proba plăţii.
Reglementare.
Plata este reglementată în art. 1499-1515 Noul Cod Civil, care compun Capitolul I intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor”) din Cartea a V-a („Despre obligaţii”). Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere a obligaţiilor, plata este supusă unei reglementări ample şi detaliate. Codul civil cuprinde reguli privitoare la noţiunea de plată (art. 1469-1471), la subiectele plăţii (art. 1472-1479), la condiţiile plăţii (art. 1480-1498), la dovada plăţii (art. 1499-1505), la imputaţia plăţii (art. 1506-1509) şi la punerea în întârziere a creditorului (art. 1510-1515).
Definiție. Consideraţii generale
În sensul art. 1469 alin. (1) noul Cod Civil, „Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.” In consecinţă, plata reprezintă, în terminologia legală, executarea benevolă a obligaţiei care duce la stingerea acesteia. Prin alin. (2) al art. 1469, legiuitorul detaliază definiţia, indicând obiectul plăţii care poate să constea în: remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei'. în ce priveşte sfera obligaţiilor la care se poate referi plata, trebuie să subliniem că acestea pot avea ca obiect orice prestaţii: poate fi vorba de executarea prestaţiei de a da (varianta curentă şi în limbajul juridic, mai ales dacă se vorbeşte de prestaţia de a da o sumă de bani), de executarea benevolă a unei obligaţii de a face sau chiar de a nu face.
O executare benevolă a obligaţiei presupune preexistenţa unei obligaţii valabile. Tocmai de aceea, art. 1470 noul Cod Civil, prevede că „Orice plată presupune o datorie”. Lipsa temeiului plăţii are drept consecinţă calificarea operaţiunii în plată nedatorată care reprezintă un fapt juridic licit reglementat de art. 1341-1344 noul cod civil Cu toate acestea, executarea unei obligaţii naturale nu va fi considerată plată nedatorată, ci va consolida obligaţia preexistentă, făcând imposibilă repetiţiunea, conform art. 1471 noul Cod Civil: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.
Noţiunea de plată a suscitat discuţii îndelungate sub imperiul vechiului Cod civil legate de natura juridică a acestei instituţii. Noua reglementare nu soluţionează conflictul teoretic existent (şi nici nu intenţionează se pare, să tranşeze o chestiune atât de delicată).
Din punct de vedere practic, noţiunea de plată are două înţelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligaţii şi, în accepţiunea tradiţională a acestui mecanism juridic, de act juridic. La fel, plata ca mijloc de executare a unei obligaţii are două sensuri: în sens larg, în terminologia juridică, prin plată se înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative, de a da sau de a face sau a nu face (transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, confecţionarea unui bun, încheierea unui contract, abţinerea de la o acţiune etc.); în sens restrâns şi în vorbirea curentă, cuvântul plată desemnează numai executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani. In cele ce urmează, ne referim la plată în înţelesul său larg, de executare voluntară a unei obligaţii, indiferent de natura şi obiectul ei. Dacă, în această privinţă legată de fapt de conţinutul noţiunii, nu există discuţii complexe, nu acelaşi lucru se poate spune despre calificarea plăţii ca tehnică juridică.
In ceea ce priveşte calificarea plăţii ca act juridic, o clasificare tradiţională şi împărtăşită şi astăzi de mulţi autori, aceasta a suportat numeroase discuţii şi recalificări. In opinia unor autori, plata constă într-un act juridic care împrumută schema unui contract, subliniindu-se, astfel, pe lângă valoarea actului unilateral al debitorului, şi semnificaţia extinctivă a acceptării plăţii de către creditor, în timp ce, în concepţia altor autori, plata reprezintă un act juridic unilateral menit să ducă la stingerea unei obligaţii. în sfârşit, caracterul de act juridic singular al plăţii este contestat de alţi autori care susţin ideea de plată - fapt juridic (subliniind că plata reprezintă în acelaşi timp un mijloc de executare şi unul de stingere a datoriilor) sau pe aceea a unei suprapuneri în mecanismul plăţii a unui fapt juridic şi a unui act juridic - faptul juridic rezidă în executare iar actul juridic unilateral în acceptarea executării de către creditor; adiţiunea acestora atrage stingerea obligaţiei şi întregeşte mecanismul plăţii. în sfârşit, se poate spune că aceşti autori optează pentru o calificare distributivă şi alternativă a mecanismului plăţii - act juridic sau fapt juridic, după caz.
Indiferent de calificarea pe care o dăm plăţii, este cert că mecanismul acesteia include un act juridic sau un fapt juridic a cărui cauză imediată constă în intenţia de a stinge o obligaţie (animo solvendi), prin executarea prestaţiei datorată de debitor creditorului. Pe de altă parte, nu putem să negăm rolul consimţământului creditorului la stingerea obligaţiei. în cazul în care acesta refuză plata, deşi ea este conformă, raportul obligaţional nu se stinge decât dacă debitorul utilizează tehnici de obligare a creditorului la preluarea executării (punerea în întârziere prin consemnare şi apoi validarea consemnării). Pe de altă parte, acceptarea expresă a creditorului cu privire la plată are semnificaţia unei renunţări la invocarea neconformităţii plăţii. în sfârşit, nu se poate să nu observăm că, în noua reglementare a plăţii şi nu numai, este reglementată cu titlu destul de evident existenţa unei obligaţii a creditorului de preluare a executării.
Subiectele plăţii
Persoana care poate face plata (solvens). Conform art. 1472 noul Cod Civil, „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. în primul rând, calitatea de plătitor (solvens) o are cel interesat să facă plată şi, de cele mai multe ori, persoana care o face este debitorul care poate face plată personal sau prin reprezentantul său şi, în subsidiar, orice terţ, persoană interesată sau neinteresată.
In categoria terţilor pot fi incluse mai multe persoane. Astfel: a) plata poate fi făcută şi de o persoană ţinută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil); b) de o persoană ţinută pentru debitor (fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copiii lor minori); c) plata poate fi făcută de un terţ care are intenţia să se subroge în drepturile creditorului, cum ar fi dobânditorul unui imobil ipotecat care doreşte să salveze bunul de la urmărirea silită (terţul devine astfel creditor al debitorului în condiţiile prevăzute de art. 1593-1598 noul Cod Civil); d) plata poate fi făcută de un terţ neinteresat (caz în care plata poate fi făcută în numele debitorului în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat, când terţul se va subroga în drepturile creditorului plătit, sau poate face plata în nume propriu, făcând o liberalitate debitorului, ipoteză în care el nu se subrogă în drepturile creditorului).
Deci plata poate fi făcută, în principiu, de orice persoană. în consecinţă,, nici creditorul nu are dreptul să refuze o asemenea plată [art. 1474 alin. (2) noul Cod Civil]. De la această regulă există următoarele excepţii', a) în cazul în care natura obligaţiei (de exemplu obligaţiile intuitu personae) impune ca plata să fie făcută numai de către debitorul acelei obligaţii, în afară de situaţia când creditorul îşi dă acordul; b) în cazul în care s-a stipulat în convenţia părţilor că executarea poate fi făcută numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) noul Cod Civil]; c) în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert. conform art. 1482 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil, plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină (în cazul în care debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligaţia sa nu se stinge şi se aplică regulile art. 1230 noul Cod Civil, referitoare la obiectul contractului); d) în sfârşit, creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor [art. 1474 alin. (1) noul Cod Civil].
Care sunt efectele plăţii făcute de un terţ? în principal, plata efectuată de un terţ, dacă nu ne aflăm într-unul din cazurile de excepţie prevăzute în paragraful precedent, atrage stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditor dacă este făcută pe seama debitorului [art. 1474 alin. (3) teza I noul Cod Civil]. Cu toate acestea, în cazul în care plata a fost efectuată de terţ fără intenţia de a face o liberalitate, se pune întrebarea dacă plata va avea ca efect o subrogaţie de drept a terţului în drepturile vechiului creditor? Răspunsul de principiu este negativ: „în acest caz (cel al plăţii făcute pe seama debitorului - s.n.), terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.” [art. 1474 alin. (3) teza a Il-a noul Cod Civil]. în consecinţă, odată făcută plata de către un terţ pe seama debitorului: a) subrogaţia se produce de drept în cazurile de subrogaţie legală prevăzute de art. 1596 noul Cod Civil1; b) subrogaţia se produce pe cale convenţională dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de art. 1594 noul Cod Civil2 (pentru subrogaţia consimţită de creditor), respectiv de art. 1595 noul Cod Civil (pentru subrogaţia consimţită de debitor); c) subrogaţia nu se produce dacă nu sunt respectate condiţiile legale ale subrogaţiei (art. 1593-1598 noul Cod Civil).
în sfârşit, un ultim aspect este legat de ipoteza plăţii efectuate de un incapabil. Conform art. 1473 noul Cod Civil, „Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.” Această schimbare de atitudine a legiuitorului atestă o concluzie importantă: plata poate fi efectuată chiar şi de către un debitor incapabil. Acesta nu va avea dreptul la repetiţiune în ipoteza plăţii, în cazul în care reţinem că plata este un act juridic, avem de a face cu o excepţie de la regimul general al capacităţii în materie de acte juridice, chiar şi pentru ipoteza actelor de dispoziţie. Cu toate acestea, este important să se aibă în vedere corelarea care trebuie să existe între situaţia plăţii efectuate de un incapabil şi aceea a leziunii ca viciu de consimţământ, care are o portanţă aparte atunci când victima leziunii este un minor (aşadar o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă). Conform art. 1221 alin. (3) şi art. 1222 alin. (2) noul Cod Civil, existenţa unei leziuni în actul care reprezintă sursa obligaţiei ce face obiectul plăţii, ca şi în actul juridic al plăţii, poate atrage anularea contractului sau reducerea prestaţiilor. Desigur că valabilitatea plăţii în sine, ni se pare că ar putea fi afectată doar în ipoteza în care leziunea atrage desfiinţarea contractului care a generat obligaţia de a cărei plată vorbim. Cu toate acestea, în legătură cu aceeaşi plată făcută de un incapabil, ni se pare că rămâne în afara regulii instituite de art. 1473 noul Cod Civil, situaţia în care plata trebuie să se concretizeze într-un nou act/contract cu valoarea unui act de dispoziţie. De exemplu, credem că obligaţia de a constitui o garanţie (luată în discuţie în mod expres de art. 1487 noul Cod Civil), nu poate să fie executată fară respectarea regimului general al actelor juridice ale incapabilului, fără a atrage sancţiunea nulităţii relative. Aceeaşi observaţie ar trebui să fie făcută şi pentru ipoteza în care plata presupune obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra unui bun sau un alt drept real (ipoteză avută în vedere de art. 1483 noul Cod Civil), dacă aceasta presupune încheierea efectivă a unui nou contract şi nu se produce ca efect automat în materie imobiliară.
Persoana care poate primi plata (accipiens-ul).
Persoanele care pot avea calitatea de accipiens sunt prevăzute de art. 1475 noul Cod Civil, care dispune că plata trebuie să se facă: a) creditorului; b) reprezentantului său, legal sau convenţional; c) persoanei autorizată de instanţă să o primească; d) persoanei indicate de creditor să primească plata. în plus, accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie considerată valabilă, cu excepţia cazului în care plata făcută către incapabil a profitat creditorului şi numai în măsura în care i-a profitat acestuia (art. 1476 noul Cod Civil). într-o atare situaţie, plata este considerată valabilă dacă şi în măsura în care a profitat creditorului, în caz contrar, putând fi solicitată din nou.
Plata făcută unui terţ. Sunt situaţii de excepţie când plata este valabilă chiar dacă a fost făcută altor persoane decât cele indicate de art. 14752. Astfel, art. 1477-1478 noul Cod Civil, prevăd că plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
a) când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fară drept de a o primi [art. 1477 alin. (1), lit. a)]. Prin ratificarea plăţii de către creditor, terţul care a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului. O asemenea ratificare poate să fie expresă sau tacită, important fiind ca manifestarea de voinţă a creditorului să ateste renunţarea acestuia la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic al plăţii;
b) când cel care a primit plata fară a avea acest drept, devine ulterior titularul creanţei [art. 1477 alin. (1) lit. b)]. De exemplu, ulterior plăţii faţă de sine, terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant, dobândind, astfel, şi creanţa;
c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situaţia unui terţ care deţine, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primească plata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor - situaţia trebuie asimilată celei a creditorului aparent);
d) când plata a fost făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate mai sus şi nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute mai sus (nu a fost ratificată, terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii, terţul nu deţinea o chitanţă semnată de creditor), ea poate fi totuşi considerată valabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura în care a profitat creditorului [art. 1477 alin. (2) noul Cod Civil]. Este astfel, de exemplu, plata făcută de solvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi iniţiat o poprire a creditorului;
e) când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună-credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia (art. 1478 noul Cod Civil), atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar dacă creditorul nu a profitat de ea. Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unui moştenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat de moştenitor care este ulterior anulat, sau fară a se cunoaşte că acest act a fost deja anulat. în această ipoteză, urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit pe acelea ale restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este, bineînţeles, obligat să restituie adevăratului creditor plata primită.
în toate cazurile în care plata nu se încadrează în situaţiile descrise mai sus, ea nu poate fi considerată valabilă, nu stinge obligaţia şi poate fi cerută a doua oară. De fiecare dată când o asemenea plată nevalabilă este efectuată, solvens are dreptul să ceară restituirea plăţii nevalabile de la cel care a primit-o fară a avea acest drept. Temeiul restituirii îl constituie plata nedatorată (art. 1341-1344 noul Cod Civil), sau îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 noul Cod Civil), sau chiar răspunderea civilă delictuală, în măsura în care acţiunile terţului îmbracă forma unui delict (art. 1349 şi urm. noul Cod Civil), iar restituirea plăţii se va realiza după regulile prevăzute de art. 1635-1649 noul Cod Civil, respectiv după cele prevăzute de art. 1381-1395 noul Cod Civil, pentru ipoteza răspunderii delictuale. Cu atât mai mult, plata trebuie considerată nevalabilă dacă este „făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor” - conform art. 1479 noul Cod Civil, creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri pot cere plata din nou, iar debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.
Condiţiile plăţii. Obiectul plăţii.
O consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor este regula instituită de art. 1492 alin. (1) noul Cod Civil, conform căruia, „Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte la aceasta”. Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează. în executarea prestaţiilor sale, el „este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor aflat în executarea unor obligaţii profesionale, „diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate” [art. 1480 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil]. Această regulă este detaliată de legiuitor în funcţie de tipul obligaţiei ce face obiectul raportului juridic. Astfel:
a) în cazul obligaţiilor de rezultat, „debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”, iar în cel al obligaţiilor de mijloace, „debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis” [art. 1481 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil]. Pentru a distinge între cele două tipuri de obligaţii, art. 1481 alin. (3) noul Cod Civil oferă câteva criterii de urmat: i. stipulaţiile contractuale referitoare la obligaţie şi celelalte prevederi contractuale (din redactarea contractului se poate desprinde sensul pe care părţile au dorit să îl dea unei anumite obligaţii); ii. existenţa şi natura contraprestaţiei (în funcţie de existenţa sau inexistenţa, precum şi de valoarea contraprestaţiei se poate stabili amploarea angajamentului asumat de către debitor şi, implicit, se pot trage concluzii legate de natura obligaţiei asumate); iii. gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (existenţa unui risc obiectiv major în privinţa posibilităţii obiective de executare a obligaţiei poate să indice, de exemplu, intenţia părţilor de a desemna o obligaţie de mijloace); iv. influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei (posibilitatea creditorului de a condiţiona rezultatul prestaţiilor debitorului de voinţa sa, este un indiciu al caracterului de mijloace al obligaţiei debitorului). Distincţia de mai sus are importanţă cu privire la aprecierea plăţii ca fiind efectuată valabil sau nu. Neatingerea rezultatului promis,în cazul obligaţiilor de rezultat, are drept consecinţă considerarea plăţii ca nefiind efectuate, ceea ce nu se întâmplă în cazul obligaţiilor de mijloace. Consecinţele sunt şi de natură probatorie, astfel cum vom observa la analiza acestui aspect al plăţii;
b) dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a preda un bun cert, debitorul trebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei [art. 1482 alin. (1) noul Cod Civil], aşadar nu în starea în care acesta se găseşte în momentul plăţii. El nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit ori forţei majore. Totuşi, debitorul va răspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit după punerea sa în întârziere şi în toate cazurile, fară distincţii dacă pierderea sau deteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului. In cazul pieirii fortuite (situaţiei îi este asimilată şi scoaterea din circuitul civil a bunului), debitorul este obligat să cedeze creditorului „drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv” (art. 1484 noul Cod Civil). In ipoteza în care debitorul nu are calitatea de titular al dreptului transmis sau nu poate dispune de acesta în mod liber, plata nu se consideră efectuată decât atunci când se realizează efectiv acest transfer al dreptului [art. 1482 alin. (2) noul Cod Civil]2. Pe de altă parte, dacă „în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune” [art. 1491 alin. (1) noul Cod Civil], deşi, într-o atare situaţie, creditorul de bună-credinţă poate totuşi restitui bunul şi solicita daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit [art. 1491 alin. (2) noul Cod Civil];
c) când obiectul obligaţiei este „strămutarea” proprietăţii (este vorba, aşadar, de o formă a obligaţiei de a da), debitorul are şi obligaţiile complementare de a preda bunul şi de a-1 conserva până la predare, iar obligaţia de a preda un bun cert o cuprinde şi pe aceea de a-1 conserva până la predare [art. 1483 alin. (1) şi 1485 noul Cod Civil]. Totodată, obligaţia de a transfera proprietatea în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, presupune şi obligaţia debitorului de a preda creditorului înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1483 noul Cod Civil);
d) când obiectul obligaţiei de a constitui o garanţie (asimilabilă aceleiaşi obligaţii de a da) „fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate”, debitorul „poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă” (art. 1487 noul Cod Civil). Aşadar, obligaţia generică de a constitui o garanţie se consideră stinsă prin plată, în momentul constituirii unei garanţii reale sau personale, la alegerea debitorului, cu condiţia ca această constituire a garanţiei să fie acoperitoare pentru creanţa garantată sau acoperitoare pentru limita asumată a fi garantată prin actul din care rezultă obligaţia de a constitui o garanţie. Obligaţia de a constitui o garanţie poate să rezulte şi din lege - şi acestui caz îi este aplicabilă regula instituită de art. 1487 noul Cod Civil;
e) atunci când obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, legiuitorul stabileşte două reguli subsidiare de efectuare a unei plăţi valabile: i. debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi predate şi, ii. debitorul trebuie să remită creditorului întotdeauna bunuri de o „calitate cel puţin medie”, dacă părţile nu au convenit altfel; în plus, se mai poate adăuga şi o regulă desprinsă din reglementarea generală a urmărilor pieirii fortuite şi anume că, iii. în principiu, pieirea bunurilor de gen, nu are ca efect stingerea datoriei, deoarece genera non pereunt. Art. 1274 noul Cod Civil, totuşi, nu mai prevede nimic în acest sens;
f) pentru cazurile în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da o sumă de bani, art. 1488-1489 noul Cod Civil, stabilesc o serie de reguli: i. debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată, indiferent de fluctuaţiile valorice survenite după momentul naşterii obligaţiei monetare (este o consacrare de principiu a nominalismului monetar, consecinţă a forţei obligatorii a contractului); ii. pentru efectuarea plăţii se poate utiliza orice mijloc, în mod obişnuit folosit la locul plăţii (e vorba de manierele diverse în care se poate realiza plata şi care pot să constea în remiterea efectivă a banilor, efectuarea unui virament bancar, depunerea în cont, utilizarea de instrumente de plată cum ar fi cecul etc.); iii. dacă sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda este cea stabilită de părţi prin contract sau, în lipsă, cea stabilită de lege;
g) în cazul obligaţiilor de a face nu se ridică probleme deosebite. Debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat. Dacă este vorba de o obligaţie de rezultat, debitorul se consideră că a făcut plata numai în situaţia în care acel rezultat a fost obţinut.
Indivizibilitatea plăţii.
Acest principiu este prevăzut expres de art. 1490 alin. (1) noul Cod Civil, care dispune: „Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă”. Aşadar, datoria trebuie plătită în întregime şi printr-o singură prestaţie. Plata este indivizibilă. Dacă, de exemplu, debitorul datorează creditorului o cantitate X, la scadenţă nu va putea pretinde creditorului să accepte o plată parţială de X/2 din întreaga marfă datorată, urmând ca ulterior să îi predea sau nu şi restul.
Principiul indivizibilităţii plăţii cunoaşte şi unele excepţii când executarea poate fi fracţionată şi acceptată ca atare, generând o stingere parţială a obligaţiei. Aceste excepţii sunt: a) atunci când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă, adică să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie; b) când debitorul încetează din viaţă şi datoria se divide între doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală, în afară de cazul când obligaţia este indivizibilă; c) când o parte din datoria debitorului se stinge prin compensaţie legală; d) când instanţa de judecată acordă debitorului termen rezonabil pentru a putea face plata, în cazul în care creditorul însuşi nu a acordat un termen suplimentar de executare debitorului; e) posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o plată parţială; f) când există doi sau mai mulţi fidejusori ai aceleaşi datorii şi unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune cu succes. In toate cazurile în care este permisă o plată parţială, debitorul este ţinut să suporte toate cheltuielile generate de efectuarea fracţionată a plăţii [art. 1490 alin. (2) noul Cod Civil].
Locul plăţii.
Art. 1494 noul Cod Civil instituie o serie de reguli succesive şi graduale de determinare a locului plăţii. Nerespectarea acestora va avea drept consecinţă o abatere de la principiul executării întocmai a obligaţiilor, consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor. Locul plăţii se determină după cum urmează:
a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor (este vorba de determinarea convenţională a locului plăţii [art. 1484 alin. (1)]. Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcută la domiciliul creditorului este portabilă. Părţile pot determina însă şi un al treilea loc pentru efectuarea plăţii - de exemplu, locul unde bunul se află în momentul plăţii;
b) în cazul în care natura prestaţiei (de exemplu, furnizarea de curent electric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliul creditorului acestei prestaţii) sau practicile stabilite de părţi (este vorba de practicile convenţionale generate de executarea unor obligaţii anterioare într-un anumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că va guverna şi noua executare) ori uzanţele (de exemplu, regulile generale care sunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă comercială, într-un anumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii), permit determinarea unui anumit loc pentru efectuarea plăţii, atunci plata va trebui efectuată în acel loc [art. 1494 alin. (1) noul Cod Civil];
c) atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fi determinat în funcţie de natura prestaţiei sau cu ajutorul practicilor convenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie contrară, ea trebuie făcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) noul Cod Civil, urmându-se aceste distincţii: i. dacă este o obligaţie bănească (monetară), ea trebuie executată la domiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii, fiind, aşadar, portabilă', ii. dacă obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat, atunci plata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului; iii. în sfârşit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alte obligaţii (deci cu excepţia celor monetare şi de a preda un bun cert), plata se va efectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii, fiind aşadar, în general, cherabilă. Deci, regula generală (putem spune, de drept comun) este aceea că plata este cherabilă şi nu portabilă, adică trebuie cerută la domiciliul debitorului. Uneori, legiuitorul stabileşte reguli specifice pentru executarea anumitor obligaţii, în materia contractelor speciale;
d) în sfârşit, în ce priveşte domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinant pentru efectuarea plăţii, trebuie să reţinem că, acesta este cel din momentul efectuării plăţii. Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediului determinat ca loc al plăţii se produce după momentul încheierii contractului, partea care a generat această schimbare este ţinută să suporte, în lipsa unei stipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care această schimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) noul Cod Civil].
Data plăţii.
Plata trebuie făcută în momentul în care creanţa devine exigibilă şi, respectiv, datoria debitorului a ajuns la scadenţă. în cazul obligaţiilor pure şi simple, neafectate de un termen suspensiv, dacă nici practicile convenţionale sau uzanţele nu determină o altă interpretare, plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului obligaţional — sau „de îndată”, în terminologia legală (art. 1495 noul Cod Civil). în mod excepţional, art. 1495 alin. (2) noul Cod Civil, prevede că „instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune”. Acest text este esenţial să fie corelat cu dispoziţiile art. 1555 noul Cod Civil, care prevede reguli referitoare la ordinea executării prestaţiilor (obligaţiile trebuie executate, în principiu, simultan).
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen - adică la scadenţă. Subliniem că, potrivit art. 1413 noul Cod Civil, termenul se prezumă a fi stabilit în beneficiul debitorului, astfel că acesta poate renunţa oricând la beneficiul său suspensiv de executare. într-o asemenea situaţie, debitorul poate face o plată anticipată, cu condiţia să nu existe o prevedere contractuală contrară sau să nu se deducă din circumstanţe că plata nu se poate face anticipat [art. 1496 alin. (1) noul Cod Civil]. Dimpotrivă, atunci când termenul a fost stabilit prin acordul de voinţă al părţilor în beneficiul exclusiv al creditorului, debitorul poate face plata datoriei cu anticipaţie numai cu consimţământul acestuia. Aceeaşi regulă se aplică şi în toate celelalte cazuri în care creditorul are un interes legitim ca plata să fie executată la scadenţă şi nu anticipat [art. 1496 alin. (2) noul Cod Civil]. în sfârşit, eventualele cheltuieli suplimentare generate de posibila plată anticipată sunt în sarcina debitorului care face o astfel de plată [art. 1496 alin. (3) noul Cod Civil].
Codul civil cuprinde şi două reguli speciale legate de plata prin virament bancar, a) prima este aceea că data plăţii efectuate prin virament bancar este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii (art. 1497 noul Cod Civil); b) a două regulă este aceea că plata prin virament bancar se prezumă relativ a fi fost efectuată dacă există un ordin de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare [art. 1504 alin. (1) noul Cod Civil].
în cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat (în condiţiile generale stabilite pentru acordarea de daune-interese de art. 1530 şi unn. noul Cod Civil). în materie contractuală, acordarea de daune-interese moratorii este, de regulă, condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului [art. 1516 alin. (1) şi art. 1521-1522 noul Cod Civil]'.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii.
Potrivit art. 1498 noul Cod Civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Prevederea de mai sus are caracter supletiv. Prin urmare, părţile pot cădea de acord ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor sau deopotrivă de creditor şi debitor, în părţi egale, ori în alte cote.
Prevederea art. 1498 noul Cod Civil, trebuie completată şi cu alte texte ale noul Cod Civil, care reglementează anumite materii, astfel:
a) în cazul ofertei reale de plată, toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de plată şi ale consemnaţiunii făcute valabil sunt în sarcina creditorului;
b) în materia contractului de vânzare, potrivit art. 1666 noul Cod Civil, spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară. In ce priveşte cheltuielile ce se fac cu individualizarea prin măsurare sau cântărire a bunului vândut şi cu predarea lucrurilor mobile vândute, art. 1666 alin. (2) noul Cod Civil, dispune că acestea sunt în sarcina vânzătorului (cu o completare semnificativă indicată de art. 1667 noul Cod Civil), în timp ce cheltuielile aferente preluării şi transportului de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţie contrară. în fine, art. 1666 alin. (3) noul Cod Civil, revine la regula obişnuită a plăţii, în sensul că toate cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului;
c) în materia contractului de depozit, potrivit art. 2116 alin. (1) teza I noul Cod Civil, se stabileşte următoarea regulă în materie de cheltuieli: „Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile legate de restituire sunt în sarcina deponentului.”
Proba plăţii.
Fiind un mijloc de executare a obligaţiilor şi totodată o cauză de încetare a raportului obligaţional dependentă de manifestarea de voinţă a părţilor raportului obligaţional, plata este, în acelaşi timp, un fapt juridic şi un act juridic. De aceea, dovada plăţii se va face după regulile dreptului comun, astfel încât, art. 1499 noul Cod Civil dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă”, întărind astfel ideea că plata are natura unui fapt juridic privită din perspectiva debitorului. în principiu, sarcina probei incumbă debitorului, deoarece el afirmă că a efectuat-o.
Legat de proba plăţii, este natural că debitorul, făcând plata, are dreptul să obţină de la creditor „o chitanţă liberatorie” sau, dacă este cazul, chiar remiterea înscrisului original al creanţei, iar dacă acesta refuză emiterea acestei chitanţe, debitorul este îndreptăţit să suspende plata [art. 1500 alin. (1) şi (3) noul Cod Civil]. Cheltuielile întocmirii chitanţei liberatorii sunt în sarcina debitorului [art. 1500 alin. (2) noul Cod Civil].
Pentru a uşura sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit câteva prezumţii de plată, în funcţie de modalitatea de plată utilizată şi de natura înscrisului emis de creditor ca probă a plăţii, precum şi de maniera de remitere a acestuia. Aceste reguli sunt cuprinse în art. 1501-1505 noul Cod Civil:
a) chitanţa prin care s-a confirmat primirea plăţii principale generează prezumţia relativă a executării prestaţiilor accesorii (art. 1501);
b) chitanţa prin care se confirmă plata unei prestaţii periodice generează prezumţia relativă că toate prestaţiile periodice cu scadenţă anterioară celei la care se referă chitanţa liberatorie au fost, de asemenea, executate (art. 1502);
c) când creditorul a remis debitorului titlul original al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură privată sau un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat prin plată [art. 1503 alin. (1)]. Totuşi, dacă titlul original al creanţei este un înscris autentic, deşi se prezumă liberarea debitorului prin plată, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei [art. 1503 alin. (2)]. în ce priveşte deţinerea înscrisului original al creanţei, se prezumă că intrarea persoanei interesate să facă dovada plăţii [debitor, codebitor, fideiusor -este vorba numai de persoanele desemnate direct de art. 1503 alin. (1)] în posesia titlului s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului;
d) dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ efectuarea plăţii dacă ordinul de plată este semnat de către debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare. în plus, debitorul are oricând dreptul să solicite o confirmare scrisă a efectuării plăţii de la instituţia de credit şi aceasta va face proba absolută a plăţii -conform art. 1504 alin. (1) şi (2) (presupunem că, în ultimul caz, prezumţia funcţionează până la înscrierea în fals);
e) prezumţia de liberare a debitorului prin plată se extinde şi asupra celorlalţi debitori obligaţi solidar şi asupra fideiusorilor [art. 1503 alin. (1)], dar şi asupra garanţilor care au constituit garanţii reale, astfel încât creditorul are obligaţia ca, după efectuarea plăţii, „să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul” (art. 1505).
