Persoană vătămată
| Comentarii |
|
persoană vătămată, orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Reglementarea calității de persoană vătămată în Codul penal român
Se numește subiect pasiv al infracțiunii sau persoană vătămată acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Denumirea indică tocmai situația de persoană care suferă de pe urma infracțiunii. În sens strict penal, victima infracțiunii este de fapt subiectul pasiv al acesteia, adică persoana vătămată. Sub aspectul condițiilor generale de existență, subiectul pasiv al infracțiunii poate fi în principiu orice persoană fizică sau juridică, fiindcă orice membru al societății are drept la ocrotire juridică împotriva infracțiunilor. Este suficient pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii să se constate că persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite penal, a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică vătămarea efectivă sau punerea în pericol a valorii respective.
Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, persoana dăunată (prejudiciată) prin infracțiune. În timp ce persoana vătămată (subiectul pasiv de drept penal al infracțiunii) este aceea care a suferit răul provocat prin infracțiune, persoana dăunată (subiectul pasiv de drept civil) este aceea care a suferit o pagubă provocată prin săvârșirea infracțiunii. Distincția este importantă deoarece, chiar dacă de cele mai multe ori persoana vătămată este în același timp și persoana dăunată prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv (persoană vătămată), fără să fie și persoană dăunată (persoană prejudiciată). Spre exemplu, în cazul infracțiunii de omor, subiectul pasiv al infracțiunii (persoana vătămată) este persoana ucisă, iar subiectul de drept civil este soțul sau copilul persoanei ucise.
Orice infracțiune are ca subiect pasiv societatea și statul care o reprezintă, deoarece, constând din nesocotirea interdicției prevăzute de lege, a fost îndreptată - în primul rând - împotriva unei valori sociale. Săvârșirea infracțiunii pune pe făptuitor în conflict cu statul care, în numele societății, îndeplinește funcția de apărare a valorilor esențiale ale societății împotriva infracțiunilor. Pornindu-se de la această constatare, s-a dat statului care este vătămat, prin săvârșirea oricărei infracțiuni, în interesele sale denumirea de subiect pasiv general al infracțiunii. De aceea, orice infracțiune are ca subiect general și mediat statul, dar în același timp infracțiunea are ca subiect pasiv special și imediat persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea infracțiunii.
Victima infracțiunii este subiectul în numele căruia se exercită acțiunea penală de către stat prin intermediul organelor specializate. Ca subiect pasiv general al infracțiunii, statul este titular al acțiunii penale, pe care o exercită în numele societății, garantând astfel apărarea intereselor persoanei vătămat, adică ale subiectului pasiv special al infracțiunii, care își păstrează și el anumite drepturi procesuale. Conform art. 1 din Declarația principiilor fundamentale ale justiției pentru victimele infracțiunilor și abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. În data de 29 noiembrie 1985, sunt considerate „victime” persoanele care, individual sau colectiv, au suferit o vătămare/un prejudiciu, inclusiv vătămare corporală sau daună morală, suferințe emoționale, o pagubă materială sau limitarea esențială a drepturilor lor fundamentale, în urma acțiunii ori inacțiunii prin care au fost încălcate legile naționale în vigoare, inclusiv legile penale care interzic abuzul de putere. O persoană poate fi considerată „victimă”, indiferent dacă făptuitorul a fost identificat, prins, urmărit penal sau condamnat și indiferent de relația familială dintre făptuitor și victimă.
Persoana fizică poate fi victimă a majorității infracțiunilor, iar în cazul anumitor infracțiuni numai persoana fizică poate fi victimă. Spre exemplu, victimele persoane fizice sunt specifice infracțiunilor contra persoanei. Este vorba, în principal, despre infracțiunile contra vieții, contra integrității corporale și sănătății, contra libertății persoanei, agresiuni asupra fătului, traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile, infracțiuni contra libertății și integrității sexuale etc. (prevăzute și pedepsite de art. 188-227 C. pen.)
Ocrotirea persoanelor vătămate poate fi realizată și prin alte modalități extrajudiciare, dar principala modalitate rămâne legea. Avem, astfel în vedere Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, dar și alte acte și documente, care au sau nu putere de lege: manual alcătuit în cadrul unei serii de seminarii de pregătire pentru polițiști, procurori și judecători, organizate de Procuratura Generală a României și de Institutul pentru Drepturile Omului Ludwig Boltzmann din Viena - 2008, recomandări ale Consiliului Uniunii Europene: Recomandarea nr. R (85)11 a Comitetului de Miniștri privind poziția victimei în contextul dreptului penal și procesual penal, Recomandarea nr. R (87)21 a Comitetului de Miniștri privind asistența victimei și prevenirea victimizării, Recomandarea nr. R (2000)11 a Comitetului de Miniștri privind acțiunile împotriva traficului de persoane în scopul exploatării sexuale. Recomandarea nr. R (2002)5 a Comitetului de Miniștri privind protecția femeii față de violență, Recomandarea nr. R (2006)8 a Comitetului de Miniștri privind asistența victimelor, Convenția Consiliului Europei nr. 197 împotriva traficului de ființe umane, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2001/220/JHA din 15 martie 2001 privind poziția victimei în procedura penală.
Reglementarea procesual penală a calității de persoană vătămată
Potrivit art. 79 C. proc, pen., persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată. Cu privire la latura civilă a cauzei, art. 84 C. proc. pen. precizează că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Spre deosebire de vechiul Cod de procedură penală, actualul cod nu mai prevede persoana vătămată ca fiind și „parte vătămată”, dacă participă în procesul penal, ci îi conferă acesteia (persoanei vătămate) calitatea de subiect procesual principal.
Părțile, potrivit noilor reglementări procesual penale, sunt subiecți procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Prin urmare, din moment ce persoana vătămată nu exercită acțiunea penală (statul fiind titularul acțiunii penale) și nici nu este exercitată vreo acțiune judiciară împotriva sa, nu poate avea calitatea de parte. Părțile în procesul penal vor fi doar inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Având în vedere cele de mai sus, conform art. 33 C. proc. pen., subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana vătămată. Subiecții procesuali principali au aceleași drepturi și obligații ca și părțile, cu excepția celor pe care legea le acordă numai acestora.
Repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârșirea infracțiunii se obține de persoana vătămată, prin exercitarea acțiunii civile, în cadrul procesului penal, în calitate de parte civilă. Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente (art. 19 C. proc. pen.). Conform art. 20 C. proc, pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești, iar organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.
În cazul în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr foarte mare de persoane, iar asigurarea individuală a respectării drepturilor acestora ar prelungi considerabil durata procesului penal, persoanele respective își desemnează sau procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța poate dispune ca persoanele vătămate să își desemneze un reprezentant, în scopul exercitării drepturilor lor. Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile recunoscute de lege acestora (art. 80 C. proc. pen.).
Conform actualelor reglementări, în cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
g1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege (spre ex.: persoana vătămată și partea civilă au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe).
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, art. 295 C. proc. pen. dispune că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la formularea unei astfel de plângeri. Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. Cu privire la declarațiile persoanei vătămate, normele procesual penale dispun că acestea reprezintă „mijloace prin care se obțin probele” [art. 97 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.]. De asemenea, precizăm că proba reprezintă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau a inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
În cele mai multe cazuri, persoana vătămată este interesată în dovedirea vinovăției suspectului sau a inculpatului și, de aceea, ea poate strecura uneori în declarațiile sale anumite elemente de natură să agraveze răspunderea făptuitorului, prezentând deformat realitatea. Din această cauză, declarațiile persoanei vătămate trebuie privite cu multă precauție, fiind obligatorie verificarea acestora prin alte mijloace de probă administrate în respectiva cauză penală. Chiar legiuitorul precizează că probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză (art. 103 C. proc. pen.).
Cu privire la protecția persoanei vătămate și a părții civile, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor amenințat sau vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a demnității, organul de urmărire penală poate dispune față de persoana vătămată ori față de partea civilă măsurile de protecție prevăzute la art. 125-130 C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător.
