Posesia utilă - condiție a uzucapiunii
| Comentarii |
|
Definiția posesiei
Posesia este starea de fapt constând în stăpânirea unui bun, în exercitarea puterii de fapt asupra lui, în cadrul căreia posesorul se comportă ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui bun.
Reglementarea și elementele posesiei
Potrivit vechiului cod civil (ca și noului Cod civil), nu orice stăpânire de fapt poate fi caracterizată drept posesie, ci numai aceea care se manifestă în exterior prin acte care apar ca exercițiul unui drept real. Pentru a fi caracterizată drept posesie, stăpânirea de fapt trebuie să nu fie exercitată cu titlu precar. La romani, preca-rium constituia un raport juridic în baza căruia cineva poseda un lucru ca o favoare, pentru a uza de el și a-l restitui la cerere. S-a spus că în zilele noastre nu mai sunt cunoscute aceste concesiuni grațioase ale posesiei înseși sau, cel puțin, legea le ignoră, iar ceea ce legea numește posesori precari sunt simplii detentori care posedă nu pentru ei înșiși, ci în contul altcuiva.
De la posesie sunt excluse actele de toleranță și de pură facultate, care nu conduc la prescripție [art. 1853 alin. (2)]. Primele implică utilizarea lucrului altuia cu permisiunea titularului dreptului de proprietate sau al altui drept real. S-a remarcat în doctrină că ele se referă în principal la servituti, fără însă să excludă și celelalte drepturi reale. Revine instanței de judecată rolul de a stabili dacă actele exercitate reflectă o posesie utilă, capabilă să ducă la dobândirea servitutii prin uzucapiune sau sunt expresia toleranței din partea proprietarului, de care s-a bucurat autorul lor. Actele de pură facultate sunt acelea îndeplinite în exercitarea unui drept care deja aparține celui care acționează, în limitele prerogativelor conferite de acest drept sau ale unei facultăți recunoscute de lege. Acest tip de acte nu constituie o posesie ce diminuează drepturile altor proprietari, situație în care nu există niciun interes de a acționa al celui aparent vizat.
Posesia a fost reglementată în Codul civil din 1864 în cuprinsul art. 1846-1862, sub titulatura „Despre posesiunea cerută pentru a prescrie!’, iar în noul Cod civil este reglementată în cuprinsul art. 916-927.
În raport de prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, în materie de uzucapiune, condiția posesiei utile se analizează prin prisma vechii reglementări, în cazul posesiilor începute sub vechea reglementare și încheiate sub noua reglementare. Posesia utilă ad usucapionem este o stare de fapt continuă, de esența căreia este exercitarea în timp. În condițiile în care posesia a început sub imperiul legii vechi și a continuat sub imperiul legii noi, utilitatea ei va fi analizată în raport de dispozițiile legii vechi, pentru întreaga perioadă, inclusiv pentru perioada în care posesia s-a exercitat sub legea nouă, uzucapiunea, ca situație juridică durabilă, fiind supusă, conform normei tranzitorii citate, în întregime legii vechi.
Revenind la dispozițiile relevante ale Codului civil din 1864, acestea sunt:
- art. 1846: „Orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. Posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru';
- art. 1847: „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele articole";
- art. 1848: „Posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale";
- art. 1849: „Posesiunea este întreruptă prin modurile și după regulile prescrise în articolele 1863-1873’;
- art. 1850: „Continuitatea și neîntreruperea posesiunii sunt dispensate de probă din partea celui ce invocă prescripția, în acest sens că, posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie"-,
- art. 1851: „Posesiunea este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului’-,
- art. 1852: „Posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască';
- art. 1853: „Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuar! etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar.
Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului săd';
- art. 1854: „Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul';
- art. 1855: „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie";
- art. 1856: „Posesiunea viciată prin vreuna din cauzele arătate în art. 1847 devine posesiune utilă, îndată ce acel viciu încetează în vreun mod oarecare";
- art. 1857: „Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuși, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni’;
- art. 1858: „Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri:
1. când deținătorul lucrului primește cu bună-credință de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului ce deține;
2. când deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său;
3. când deținătorul strămută posesiunea lucrului, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credință;
4. când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credință';
- art. 1859: „în toate cazurile când posesiunea aceluiași lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular sau universal, lucrativ sau onerod';
- art. 1860: „Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său’;
- art. 1861: „Dispozițiile celor două articole precedente nu derogă la cele prescrise prin articolul 1858, în ultimul său alineat';
- art. 1862: „Dacă viciul posesiunii consistă în discontinuitatea, în interupțiunea sau în precaritatea sa, oricine are interes ca să nu fie prescripția împlinită îl poate opune.
Dară clandestinitatea și tulburarea posesiunii sunt vicii numai relative și nu pot fi, prin urmare, opuse decât numai de cei în privința cărora posesiunea a avut asemenea caracter”.
Elementele posesiei. Posesia trebuie să întrunească un element material - corpus - și un element subiectiv - animus, numit și animus domini sau animus rem sibi habendi.
Elementul material, corpus, constă în actele de stăpânire fizică efectivă sau în cele de utilizare economică a bunului (chiar exercitată prin intermediul unei alte persoane). S-a arătat că pot constitui elementul corpus nu numai actele materiale, ci și actele juridice (cum ar fi comodatul, locațiunea, depozitul), realizate de uzucapant, atunci când au putut fi cunoscute în mod real și efectiv de către adevăratul proprietar. Altminteri, încheierea unor acte juridice sau plata unor taxe și impozite de către uzucapant sunt insuficiente pentru a dovedi, prin ele însele, existența unei posesii utile ad usucapionem.
Exteriorizarea elementului corpus trebuie să fie în concordanță cu dreptul real invocat de uzucapant (drept de proprietate sau alt drept real, susceptibil de dobândire prin prescripție achizitivă) și să fie îndestulătoare, în sensul de a cuprinde cantitatea sau numărul de acte pe care un titular al dreptului pretins și manifestat prin posesie le-ar îndeplini în mod normal asupra lucrului ce formează obiectul dreptului său.
Elementul subiectiv, animus, constă în intenția și voința posesorului de a poseda pentru sine, de a se comporta ca adevăratul titular al dreptului (drept de proprietate sau alt drept real, susceptibil de dobândire prin prescripție achizitivă). Acest din urmă element deosebește posesia de detenția precară, unde detentorul posedă pentru altul.
Asupra rolului pe care fiecare dintre aceste elemente este chemat să-i joace în posesiune, în doctrina veche s-au conturat două concepții: concepția lui Savigny, după care elementul determinant este animus și concepția lui Ihering, după care posesia se rezumă la deținerea materială a lucrului.
Codul civil român din 1864, ca și cel francez, a îmbrățișat concepția subiectivă asupra posesiei, oglindită în dispozițiile art. 1854 C. civ., conform cărora: „Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul, concepție în care elementul determinant al posesiei este considerat animus.
Situația detentorului este caracterizată prin aceea că întotdeauna la originea puterii pe care o exercită în fapt se găsește un titlu convențional, judiciar sau legal, care implică recunoașterea dreptului altuia. Ținând seama de originea sa într-un titlu juridic valabil, detenția poate fi caracterizată ca o stare de drept (spre deosebire de posesie care se definește ca o stare de fapt), care nu adaugă nimic la drepturile pe care detentorul le are deja în temeiul titlului.
Pentru a deosebi pe posesor de detentorul precar, ne raportăm la titlul (inclusiv sub aspectul existenței sau inexistenței acestuia) în temeiul căruia este detinut în mod material bunul. Detenția nu
este o stare de fapt, ci una de drept, circumscrisă de titlul în virtutea căruia detentorul exercită actele de stăpânire asupra bunului.
Totodată, Codul civil din 1864 stabilește două prezumții care se completează:
- prezumția de neprecaritate în art. 1854: „Posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul';
- prezumția de neinversiune de titlu în art. 1855; „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie".
Regula este că detenția nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, nici în persoana detentorului și nici în a acelora care au dobândit bunul de la detentor, în măsura în care detenția precară rămâne neintervertită. Succesorul universal sau cu titlu universal de bună-credință ar fi trebuit, de asemenea, să continue deținerea precară a bunului, continuare reclamată prin situațiunea lui de succesor universal al de cuius-ului detentor, însă Codul civil din 1864 a prevăzut „o excepție curioasă, în această privință, confirmată de practica judecătorească” (a se vedea cazul de intervertire a detenției precare în posesie utilă prevăzut de art. 1858 pct. 4 C. civ.).
Proba posesiei utile
Elementul material al posesiei poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, fiind un fapt juridic. Principala probă asupra elementului material o reprezintă declarațiile de martori. Totodată, sunt folosite prezumții deduse din interpretarea și aprecierea unor acte invocate de pretinsul posesor cum sunt, de exemplu, cele de plată a impozitelor. Asemenea acte nu sunt constitutive de posesie, însă pot servi ca mijloace de probă pentru a deduce pe baza lor existența lui corpus, dar numai coroborate cu alte mijloace probatorii.
Când posesorul pretinde că a exercitat actele de stăpânire prin intermediul altei persoane, va trebui să facă dovada actului juridic din care s-au născut raporturile dintre ei.
Odată dovedit elementul material al posesiei, elementul psihologic, animus, este prezumat că există, în temeiul art. 1854 C. civ., care arată că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul. Acela care contestă existența lui animus va trebui să facă proba că stăpânirea a fost exercitată pentru altul.
În cazul uzucapiunii de 30 ani, nu trebuie dovedită vreo cauză juridică prin care s-ar fi intrat în posesie.
JURISPRUDENȚĂ
Proba elementului material al posesiei. Judecătoria Sectorului 3 București admite cererea de uzucapiune a reclamantului, reținând, numai pe baza certificatului fiscal atestând înscrierea imobilului teren pe numele reclamantului și a actului sub semnătură privată prin care acesta a intrat în posesie, că s-a comportat ca adevărat proprietar, exercitând o posesie continuă, netulburată, neîntreruptă și în nume propriu (Judecătoria Sector 3 București, sentința civilă nr. 3586/21.04.1993, nepublicată).
Comentariu. Probatoriul administrat în această cauză cu privire la elementul material al posesiei este insuficient, deoarece înregistrarea în evidențele fiscale nu dovedește posesia, care este o stare de fapt.
