Invocarea și proba viciilor posesiei în uzucapiune (exemple)
| Comentarii |
|
Din cuprinsul art. 1847 C. civ. rezultă că producerea efectelor juridice ale posesiei, deci și uzucapiunea, este subordonată unor elemente de ordin calitativ, definite, în mod negativ, ca absență a viciilor care ar putea să o afecteze. Acestea trebuie întrunite alături de elementele constitutive ale posesiei.
Viciile care ar putea afecta posesia sunt discontinuitatea, clandestinitatea, violența și echivocul. Deși art. 1847 C. civ. se referă și la întrerupere și precaritate, acestea nu sunt vicii, ci cauze care înlătură însăși existența posesiei. Echivocul, nereglementat expres ca viciu al posesiei, este recunoscut astfel de doctrină și de practica judiciară, deși posesia echivocă este detenție precară, care devine utilă numai în condițiile dovedirii intervertirii în fapt a detenției în posesie.
Pentru a nu fi afectată de viciul discontinuității, posesia trebuie exercitată în toate ocaziile și momentele în care aceasta se impune după natura lucrului posedat, fără intermitențe anormale care să poată fi considerate ca lacune (art. 1848 C. civ.). Posesia continuă este cea care se manifestă ca exercițiul normal și regulat al dreptului posedat.
Trebuie înțeles că posesia este continuă când posesorul, fără a face acte constante de posesie, uzează totuși de lucru așa cum ar face-o un proprietar diligent. Ca să existe discontinuitate trebuie ca în actele de posesie să existe lacune care nu comportă exercițiul regulat al dreptului. A înțelege altfel continuitatea ar însemna să se nege posibilitatea oricărei posesii continue, deci să se nege posibilitatea prescripției înseși.
Deosebirea dintre discontinuitatea și întreruperea posesiei este aceea că discontinuitatea reprezintă opera posesorului însuși, care, prin fapta proprie și în detrimentul său, face posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat, pe când întreruperea se produce prin fapta terțului și duce la desființarea posesiei.
Viciul discontinuității este, conform art. 1862 C. civ., absolut (produce efecte față de orice persoană) și, conform art. 1856 C. civ., temporar (posesia poate renaște).
Conform art. 1852 C. civ., pentru a nu fi clandestină, posesia trebuie exercitată în mod public. Când este exercitată pe ascuns, fără a da posibilitatea de a fi cunoscută de alții, este clandestină, chiar dacă posesorul nu a avut intenția de disimulare. Legea nu prevede însă și condiția ca proprietarul să aibă efectiv cunoștință de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.
Acest viciu este greu de conceput în materie imobiliară, dar poate fi întâlnit în materie de bunuri mobile, care, prin natura lor, sunt susceptibile de exercitarea unor acte de posesie ascunse.
Este un viciu temporar (art. 1856 C. civ.) - îndată ce încetează, posesia redevine utilă - și relativ - singurele persoane îndreptățite să îl invoce sunt cele față de care actele de exercitare au fost ascunse [art. 1862 alin. (2) C. civ.].
Exercitarea posesiei trebuie să fie pașnică, atât la momentul intrării în posesie, cât și pe toată durata existenței sale.
Cu toată exprimarea defectuoasă a art. 1851 C. civ. („Posesiunea este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului’), numai violența activă, provenind din partea posesorului, poate vicia posesia, nu și violența pasivă, exercitată de terți împotriva posesorului. Aceasta din urmă nu poate vicia posesia, deoarece ar fi injust și inechitabil ca posesorul să suporte consecințele dăunătoare ale faptelor terților.
Cât privește cerința ca posesia să nu fie conservată prin acte de violență ale posesorului, s-a susținut că trebuie distins între posesia pașnică la origini și cea afectată de la bun început de violență. În primul caz, nu ne putem referi la existența acestui viciu atunci când posesorul reacționează față de tulburările de fapt ale terților. Violența ulterioară a posesorului exercitată în scopul apărării posesiei sale este legitimă, întrucât apără un drept existent și care este protejat de lege, spre deosebire de violența exercitată de posesor la începutul posesiei, care are ca scop o uzurpare.
Violența este un viciu temporar (art. 1856 C. civ.). Prin urmare, îndată ce încetează, posesia redevine utilă. De asemenea, este un viciu relativ, neputând fi opus posesorului decât de către victima violenței [art. 1862 alin. (2) C. civ.].
Posesia este socotită echivocă când actele de stăpânire sunt susceptibile a fi interpretate în mai multe moduri, lăsând să planeze pentru ceilalți anumite îndoieli asupra intenției posesorului de a stăpâni pentru sine. În această situație, nu se știe dacă există animus sibi habendi. Exemplul cel mai vehiculat este cel al coproprietarului care posedă imobilul în întregime. Posesia astfel exercitată nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului comun, prin uzucapiune. Aceasta, bineînțeles, cu excepția unei intervertiri de fapt publice a posesiei. Astfel, unul dintre coproprietari poate uzucapa dacă a intervenit o manifestare exterioară din partea sa, care să demonstreze că a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă. Un alt posibil exemplu de posesie echivocă este cea exercitată de un singur soț asupra bunului aflat în proprietate devăl-mașă.
Echivocul este un viciu temporar, care încetează de îndată ce, spre exemplu, în fapt, coproprietarul va înlătura prin comportamentul său orice posibilitate de îndoială asupra intenției de a stăpâni ca proprietar exclusiv. Deci, posesia va deveni utilă din momentul în care va exista convingerea că posesorul coproprietar întrunește, în exclusivitate, elementul animus.
Prin temporalitatea viciilor se înțelege că efectul pe care acestea îl produc este unul de suspendare a curgerii posesiei. Odată cu încetarea viciului, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de intervenirea viciului.
Regularitatea posesiei se prezumă. Posesorului nu i se cere să facă dovada că posesia sa prezintă calitățile necesare pentru a fi utilă din punct de vedere juridic, adică a faptului că nu este afectată de vicii. Această sarcină revine întotdeauna adversarului său, celui care se prevalează de prezența unor astfel de vicii (art. 1862 C. civ.).
În privința continuității posesiei, posesorul actual care dovedește că a posedat anterior este prezumat, în lipsă de dovada contrară, că a posedat și în perioada intermediară, conform art. 1850 C. civ.
Continuitatea și intermitența anormală sunt chestiuni de fapt, la aprecierea instanței de judecată, care va decide pornind de la situația concretă a bunului posedat.
Exemple din jurisprudență
Posesie fondată și conservată prin violență. într-o speță în care Statul a invocat uzucapiunea asupra unui imobil (pentru care nu avea un titlu valabil, opozabil reclamanților), s-a stabilit că Statul nu îndeplinește condiția ca posesia sa să fi fost netulburată, deoarece posesia a fost fondată și conservată prin violență (samavolnicie), inițial fizică și transformată ulterior într-o violență psihică, constând în temerea continuă, resimțită de reclamanții deposedați, pe tot timpul cât a durat posesiunea în regimul totalitar (C.S.J., s. corn., decizia civilă nr. 193/1993, în Dreptul nr. 8/1994, p. 83).
Citește mai mult
luăm gradina. Vecinul cu toporul ne-a amenințat. Acuma după 33 de ani am făcut succesiunea și au scos din titlu de proprietate pe toți frații mamei și a rămas mama singura pe titlul de proprietate . Mama a decedat și suntem noi 2 frați moștenitori. Hotărârea judecătorească vine an 5 februarie 2025 Vă rugăm frumos sfătuiți ne ce facem ? Vecinul va invoca Uzucapiunea de 30 de ani pe cei 20 de Ari luați cu șmecherii. Noi mai avem vreo șansă ? Vă mulțumim anticipat ....