Dobândirea, conservarea și pierderea posesiei. Modalități de exercitare a posesiei. Întinderea posesiei
| Comentarii |
|
Posesia se dobândește prin reunirea în mâna aceleiași persoane a celor două elemente care o compun.
Dobândirea elementului material - corpus - rezultă fie din faptul unilateral al posesorului, când acesta săvârșește din proprie inițiativă și în mod vizibil acte materiale de folosință, cu condiția însă ca acestea să nu fie delicte contra proprietății, fie din faptul tradițiunii bunului de la vechiul posesor. Prima este considerată o posesie originară, prin ocuparea bunului, iar cea de-a doua o posesie derivată. Atunci când posesia este dobândită printr-un acord cu posesorul anterior, posesorul actual devine succesorul acestuia.
Nu este nevoie ca posesorul să exercite în mod efectiv actele de posesiune, adică, spre exemplu, să locuiască imobilul, ci este îndestulător să aibă posibilitatea exclusivă de a face acte materiale asupra lucrului.
Animus se dobândește când cel care are detențiunea materială a lucrului manifestă intenția de a păstra lucrul pentru sine. Această intenție se poate deduce, de cele mai multe ori, din înseși actele materiale săvârșite de deținătorul lucrului.
Posesia poate fi dobândită și exercitată direct de către posesor sau prin intermediul unui terț care exercită elementul material în numele posesorului, fapt rezultat fără echivoc din dispozițiile art. 1846 alin. (2) C. civ. [„Posesiunea este (...) exercitată (...) de noi înșine sau de altul în numele nostru']. Animus poate fi exercitat numai de posesor, în principiu el neputând fi exercitat prin intermediul altei persoane. De la regula exercitării elementului intențional numai de posesor există o excepție, la care se referă întreaga doctrină, aceea a situației persoanei incapabile, care neputând avea o voință juridică, poate dobândi posesia prin reprezentantul său legal. În mod similar, în cazul persoanei juridice, animus este exercitat de reprezentanții legali ai acesteia.
Este posibilă și coposesia, ceea ce înseamnă că actele de stăpânire sunt exercitate în mod concurent de mai multe persoane, cu intenția de a se comporta, fiecare, ca un coproprietar, cu recunoașterea calității celorlalți coproprietari/coposesori. Elementul material al coposesiei se exercită asupra întregului bun, dar corespunde nu unui drept exclusiv, ci unuia exercitat în mod concurent cu alte persoane (coproprietari, codevălmași) - animus condomini.
Posesia este conservată cât timp sunt conservate elementele sale animus și corpus. în cazul imobilelor este posibilă conservarea posesiei solo animo, în sensul că posesia nu se va socoti pierdută cât timp imobilul a rămas la dispoziția posesorului și nicio altă persoană nu l-a luat în stăpânire. În această situație, lipsa lui corpus ține de voința posesorului și nu de un obstacol exterior în calea exercitării lui, nu este vorba de o pierdere a posesiei, ci de nefolosire, neuz, care este doar o prerogativă conferită de dreptul real a cărui exercitare se pretinde a fi posesia. Concluzia este valabilă, însă, numai atât timp cât lipsa elementului material nu relevă intenția posesorului de a renunța la posesie sau altcineva nu ocupă bunul. În cazul bunurilor mobile, posesia se conservă numai atât timp cât posesorul are bunul în posesia sa.
În cazul în care posesorul este deposedat material de bunul său, dar se folosește cu succes de acțiunea posesorie - reinte-granda - și reintră în stăpânirea imobilului, posesia nu numai că nu se pierde, dar este și considerată continuă.
Posesia poate fi conservată și corpore alieno, când locatorul exercită elementul material al posesiei prin locatar sau nudul proprietar prin uzufructuar. În dreptul nostru se acordă importanță elementului animus, care singur hotărăște soarta posesiunii. Proprietarul (sau cel care posedă sub nume de proprietar) rămâne posesorul imobilului și dacă acesta este închiriat, dat în uzufruct, arendat sau administrat de alte persoane.
Pierderea posesiei este posibilă fie ca efect al voinței posesorului (transferul bunului în posesia altei persoane sau abandonarea lui), fie ca efect al unei cauze străine voinței posesorului (uzurparea bunului, exproprierea etc.).
Cea mai frecventă este situația pierderii posesiei prin pierderea simultană atât a lui corpus, cât și a lui animus. Situații mai nuanțate sunt cele în care posesorul pierde numai corpus. Dacă în situația bunurilor mobile, ieșirea bunului din stăpânirea materială a posesorului reprezintă, fără dubiu, pierderea lui corpus, respectiv încetarea posesiei, în cazul imobilelor trebuie stabilit, în concret, dacă perioada scursă de la ultimele acte de stăpânire (fizică efectivă, de utilizare economică a bunului sau chiar acte juridice întreprinse în legătură cu imobilul) reflectă pierderea elementului corpus sau reprezintă doar o manifestare normală a lui usus (a dreptului de folosință) asupra imobilului, întrucât în cazul imobilelor nu este obligatoriu ca actele de stăpânire a bunului să fie permanente.
Cât privește întinderea posesiei, potrivit principiului tantum praescriptum quantum possesum, în materia uzucapiunii este necesar a se determina limitele în care a fost exercitată posesia, atât cele materiale, cât și cele juridice [respectiv stabilirea naturii dreptului real a cărui expresie a fost posesia, în funcție de actele constitutive ale posesiei (animus și corpus)], pentru a determina exact întinderea dreptului dobândit prin uzucapiune.
