Principiile voinţei juridice
| Comentarii |
|
principiile voinţei juridice, din definiţia actului juridic civil (manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice) rezultă că voinţa juridică reprezintă un element fundamental al acestuia.
Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă, deoarece reuneşte în structura sa două elemente: consimţământul şi cauza (scopul). Aşadar, între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul întreg-parte.
Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care cârmuiesc voinţa juridică:
- principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă);
- principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
Principiul libertăţii actelor juridice civile este reglementat, în ceea ce priveşte contractele, de art. 1169 C.civ. conform căruia „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. De asemenea, este consacrat, indirect, în art. 1270 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, precum şi în art. 11 C.civ. care prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”.
Din aceste dispoziţii legale rezultă, sintetic, conţinutul principiului libertăţii actelor juridice civile, şi anume, dacă se respectă legea şi bunele moravuri (morala), subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte juridice unilaterale.
Analitic, conţinutul principiului în discuţie poate fi exprimat după cum urmează:
- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;
- în cazul în care încheie un act juridic civil, părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul acestuia;
- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care l-au încheiat anterior;
- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat anterior.
Din acest principiu se desprind şi două consecinţe importante.
în primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite (art. 1178 C.civ.).
în al doilea rând, când legea nu prevede în mod expres altfel, părţile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic (art. 1178 C.civ.).
Din art. 11 C.civ. şi din art. 1169 C.civ. rezultă şi limitele principiului libertăţii actelor juridice. Aceste limite sunt trasate de normele imperative (inclusiv normele care reglementează ordinea publică), precum şi de morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Tot de anumite limitări ale principiului libertăţii de voinţă este vorba şi în acele cazuri în care, pe temeiul unor dispoziţii legale, nu toate elementele unui contract sunt rezultatul direct şi nemijlocit al acordului voinţelor părţilor. Avem în vedere, spre exemplu: contractul de adeziune, deoarece voinţa uneia dintre părţi priveşte mai mult încheierea sau nu a contractului şi mai puţin stabilirea conţinutului acestuia (art. 1175 C.civ.); cazul în care părţile au convenit elementele esenţiale ale contractului, dar ulterior nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, astfel încât instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182 alin. (3) C.civ.]; posibilitatea instanţei de a reduce cuantumul clauzei penale în cazul în care penalitatea convenită de părţi este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului [art. 1541 alin. (1) lit. b) C.civ.] ; stabilirea de către instanţă a cuantumului remuneraţiei depozitarului în condiţiile art. 2106 C.civ.; stabilirea de către instanţă a termenului de restituire a împrumutului de consumaţie în condiţiile art. 2162 C.civ. etc.
Principiul voinţei reale este cel de-al doilea principiu care guvernează formarea voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern (psihologic) şi un element extern (social). Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci când există identitate între voinţa internă şi voinţa exteriorizată, nu se ridică nicio problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă situaţii în care între cele două elemente să nu existe concordanţă, punân-du-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate.
Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea exprimată. Concepţia obiectivă acordă întâietate voinţei declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voinţa juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe
motiv că voinţa declarată nu coincide cu voinţa internă.
Codul civil român a consacrat, este adevărat că nu în mod expres, principiul voinţei reale. Astfel, art. 1266 alin. (1) C.civ. prevede că interpretarea contractelor se realizează după „voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., „contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal”. Rezultă că, în materie de simulaţie, între părţi produce efecte actul secret, care este real, corespunzând deci voinţei reale, iar nu actul public, ce corespunde voinţei declarate. Un alt argument de text în sprijinul existenţei principiului voinţei reale îl reprezintă art. 1206 C.civ., potrivit căruia, consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin doi, smuls prin violenţă sau în caz de leziune, în sensul că din această dispoziţie legală rezultă că manifestarea de voinţă este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă şi conştientă, adică reală, iar nu şi atunci când a fost alterată printr-un viciu de consimţământ.
Codul civil stabileşte însă şi anumite excepţii de la principiul voinţei reale.
Astfel, în caz de simulaţie, terţilor de bună-credinţă nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinţei reale a părţilor contractante, ci numai actul juridic aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terţi (terţii de bună-credinţă sunt însă îndreptăţiţi să invoce în favoarea lor şi împotriva părţilor efectele actului juridic secret - art. 1290 C.civ).
A doua excepţie se desprinde din dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C.civ. din 1864, în sensul că ar fi posibil ca voinţa consemnată în înscris să nu fie cea reală şi totuşi această voinţă îşi va produce efectele, cu toate că voinţa reală s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori, dar textul de lege menţionat nu permite aceasta, afară de excepţiile expres prevăzute de lege.
