Valabilitatea consimţământului
| Comentarii |
|
valabilitatea consimţământului, potrivit art. 1204 C.civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Astfel, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:
- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ
Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.
Nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept. Astfel, se impun următoarele precizări:
- persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;
- cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală;
- minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare;
- pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.
În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite incapacităţi legale), pot exista şi cazuri în care persoane cu discernământ în drept (după lege) sunt totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernământ, aflându-se într-o stare ce le pune în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptelor lor - art. 1205 alin. (1) teza a ll-a C.civ. -(numite cazuri de incapacitate naturală - beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică).
Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancţiune nulitatea relativă a acelui act. În acest sens, art. 1205 alin. (1) C.civ. dispune că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare
De asemenea, potrivit art. 1205 alin. (2) C.civ., contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute. Acest text ar putea ridica unele dificultăţi în aplicarea sa practică, având în vedere că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1) C.civ., una din condiţiile necesare punerii sub interdicţie. Într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicţie nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite şi celelalte condiţii ale punerii sub interdicţie, precum şi condiţia ca acestea să fie îndeobşte cunoscute, evident la data încheierii actului. Nu există însă nicio raţiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea actului juridic, să se facă vreo distincţie după cum partea lipsită de discernământ a fost ulterior pusă sub interdicţie sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiţii pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicţie decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care ulterior nu a fost pusă sub interdicţie, cu atât mai mult cu cât punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situaţia şi mai absurdă în care condiţiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte sau după punerea sub interdicţie), eventual şi de durata soluţionării procesului. Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin. (2) C.civ. o interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, ci pentru lipsa discernământului.
Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă;
- când s-a făcut sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1403 C. civ.);
- dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
- dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reser-vatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.
Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ
Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că există manifestare de voinţă (există deci consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul erorii şi al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii.
Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voinţă” este mai exactă decât expresia „vicii de consimţământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimţământul, ci şi cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimţământul şi cauza alcătuiesc voinţa juridică, iar, pe de altă parte, consimţământul având două accepţiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci şi în cazul actelor juridice unilaterale.Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradiţională (vicii de consimţământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudenţă, precum şi de Noul Cod Civil.
Viciile de consimţământ sunt următoarele: eroarea; dolul; violenta, leziunea (art. 1206 C.civ.).
în ceea ce priveşte stabilirea şi verificarea identităţii unei părţi dintr-un act notarial, Legea 36/1995 republicată dispune următoarele: art. 85 (1) Părţile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin menţiunea în încheiere că ele sunt cunoscute personal de acesta. în cazul în care notarul public nu cunoaşte părţile, este obligat să procedeze la verificarea identităţii acestora, în vederea încheierii unui act sau îndeplinirii unei proceduri notariale, după caz,
Citește mai mult
prin: a) acte de identitate prevăzute de lege; b) paşapoarte, în condiţiile legii; c) atestarea avocatului care asistă partea, identificarea acestuia făcându-se în condiţiile lit. a) sau b). (2) în situaţia în care notarul public are suspiciuni cu privire la identitatea părţilor, iar actul de identitate este eliberat de autorităţile române, va verifica actul de identitate prezentat. în vederea verificării, notarul public are acces la Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor.Dacă partea nu se poate deplasa din cauza bolii (ori infirmităţii) la sediul biroului notarial, notarul public poate proceda la identificarea persoanei, luarea consimţământului şi semnarea actului la domiciliul acesteia sau acolo unde aceasta se află, urmând a se menţiona în încheierea de autentificare despre aceasta.
Potrivit art. 86, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 36/1995 republicată, notarul public este în măsură să aprecieze dacă persoana ce urmează a consimţi la autentificare are discernământ, această stare rezultând din comportamentul părţii, iar când constată lipsa discernământului va respinge actul solicitat. în conformitate cu art. 37 şi- următoarele din Codul civil, capacitatea de a încheia acte juridice civile este o stare de drept dobândită odată cu vârsta majoratului şi care încetează la deces sau în condiţiile art. 164 alin. (1) Cod civil, astfel: "persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească".
Prin urmare, persoana căreia notarul public i-a autentificat un anumit act notarial este considerată capabilă de a-1 încheia şi, ca atare, se apreciază că şi-a exprimat în mod valabil consimţământul, având discernământ cât timp nu era pusă sub interdicţie la încheierea lui, iar actul nu a fost anulat de instanţa de judecată.