Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum)
| Comentarii |
|
Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) sau al repunerii în situaţia anterioară, este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.
Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă de terţi.
Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.
Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) Noul Cod Civil, care prevede că „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 - 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.
Aspecte procesuale
Trebuie reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat nu se confundă cu însăşi acţiunea în nulitate.
Aşadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele două căi procedurale:
- să solicite, în acelaşi timp, atât declararea nulităţii, cât şi restabilirea situaţiei anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanşează procesul civil va avea două capete de cerere, şi anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulităţii actului juridic, precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluţionat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal);
- să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar, dacă instanţa va dispune desfiinţarea acestuia, să declanşeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat.
Subliniem că, dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii reconvenţionale, restituirea prestaţiilor efectuate, instanţa nu poate să dispună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C.pronoul Cod Civil], principiu specific procesului civil şi care prevalează faţă de regulile dreptului material.
Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desfiinţarea contractului, solicitând şi restituirea preţului, fără a menţiona nimic despre restituirea bunului către partea adversă (deci reclamantul solicită doar restituirea propriei prestaţii), s-a ridicat problema dacă restituirea prestaţiei pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere reconvenţională ori poate fi dispusă şi în baza solicitării formulate prin întâmpinare. Soluţiile majoritare sunt în sensul că instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri în desfiinţare a contractului este obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiei fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea prestaţiei sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvenţională, astfel că nu se pune problema timbrării, inclusiv în cazul în care se formulează o astfel de cerere.
Aşadar, dacă una din părţi solicită restituirea prestaţiei pe care a executat-o, instanţa va dispune şi restituirea prestaţiei executate de cealaltă parte.
Excepţii de la principiul restitutio in integrum
Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic desfiinţat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.
în ceea ce ne priveşte, apreciem că sunt excepţii de la principiul restitutio in integrum următoarele:
- păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic transla-tiv ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de bună-credinţă, în temeiul art. 948 noul cod civil şi art. 1645 alin. (1) C.civ, a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Spre exemplu, printr-un act juridic încheiat cu nesocotirea unor dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate, Primus îi transmite lui Secundus dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deşi principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus fructele acelui bun şi pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege fructele), totuşi, Secundus, în măsura în care a fost de bună-credinţă (ceea ce înseamnă că, la încheierea actului juridic, a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a cunoscut cauza de nulitate), va reţine fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă (buna-credinţă încetează, cel mai târziu, în momentul introducerii cererii în declararea nulităţii, fiind însă posibil să înceteze şi înainte de acest moment), urmând a restitui numai bunul, precum şi fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credinţă (de asemenea, dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credinţă). Astfel, s-a decis că declararea nulităţii unui contract de vânzare nu justifică obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acţiunii în anularea contractului respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credinţă asupra bunului ce a constituit obiectul vânzării; de asemenea, vânzătorul urmează să fie obligat la plata dobânzii aferente sumei pe care a primit-o ca preţ al vânzării tot numai de la data introducerii acţiunii în anularea vânzării - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 322/1980, în C.D. 1980, p. 63; dec. nr. 1005/1985, în C.D. 1985, p. 34.;
- cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 noul Cod Civil), apreciat la data cererii de restituire, afară de ipoteza când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, situaţie în care va fi ţinut la restituirea integrală (art. 1647 noul Cod Civil). Această excepţie este justificată de principiul ocrotirii minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească (spre exemplu, să presupunem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obţinută ca preţ se plăteşte o datorie pe care minorul o avea faţă de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situaţiei anterioare va fi numai parţială, în sensul că minorul va redobândi lucrul şi va restitui numai acea parte din preţul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale faţă de terţa persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv);
- cazul în care şi-ar găsi aplicare art. 580 noul Cod Civil, ipoteza fiind următoarea: se încheie, cu încălcarea unei condiţii de validitate, un act juridic prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcţie, care sunt încorporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective (este însă posibil ca excepţia de la restitutio in integrum să fie doar parţială, anume atunci când la data anulării actului juridic numai o parte din materiale se găsesc încorporate în sol, celelalte materiale fiind încă nefolosite; deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea, înseamnă că proprietarul terenului le va restitui şi va primi, la rândul lui, numai partea din preţul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite);
- cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea;
- cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.
în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că există încă două excepţii de la principiul restitutio in integrum, anume menţinerea, până la data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă, precum şi cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală. Codul civil din 2009 nu a reţinut însă şi aceste excepţii. Astfel, potrivit art. 1254 alin. (3) noul Cod Civil, restituirea prestaţiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) noul Cod Civil, restituirea se va face prin echivalent. De asemenea, art. 1638 noul Cod Civil stipulează că prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.
Modalităţi de restituire
Restituirea se face în natură sau prin echivalent [art. 1637 alin. (1) noul Cod Civil], cu precizarea că regula o constituie restituirea în natură.
Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie [art. 1640 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil].
Pentru ipoteza pieirii totale şi nefortuite sau a înstrăinării bunului supus restituirii, art. 1641 noul Cod Civil distinge două situaţii. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit şi valoarea bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ţinut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori.
Pentru ipoteza pieirii totale şi fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 noul Cod Civil distinge aceleaşi două situaţii. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului. Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această obligaţie, însă trebuie să cedeze creditorului obligaţiei de restituire fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie.
Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii [art. 1643 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil].
Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părţi să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă sau, dimpotrivă, a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă (art. 1644 noul Cod Civil).
Dacă debitorul obligaţiei de restituire a bunului a fost de bună-credinţă, nu numai că dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii (suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura [art. 1645 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil].
Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă, potrivit art. 1646 noul Cod Civil, fie de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie, fie integral de cel care a fost de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.
Aveti acordul sa dati copy-paste fara sa treceti sursa?
Daca aveti acordul, ar trebui sa scrieti sursa, daca nu aveti acordul e jenant ce faceti.