Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)
| Comentarii |
|
principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), desemnăm prin acest principiu regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.
Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul Cod Civil, care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.
De asemenea, principiul rezultă şi din art. 1648 noul Cod Civil, chiar dacă acesta este consacrat efectelor restituirii faţă de terţi. Din acest text de lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmi-ţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Precizăm, însă, că din această justificare nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar îşi găseşte aplicare şi atunci când este vorba de drepturi de creanţă. De altfel, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale (de exemplu, actul juridic primar îl reprezintă un contract de locaţiune, iar actul juridic subsecvent este un contract de comodat).
Principiul şi-ar putea găsi aplicare, în funcţie de împrejurări, chiar şi atunci când actul iniţial are caracter declarativ, astfel încât actul subsecvent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuşi, rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.
De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
în vederea stabilirii excepţiilor de la acest principiu, trebuie să avem în vedere anumite norme speciale, dar şi art. 1648-1649 noul cod civil Deşi aceste două texte de lege reglementează efectele restituirii faţă de terţi, apreciem că excepţiile ce rezultă din cuprinsul lor sunt excepţii şi de la anularea actului subsecvent, deoarece, o acţiune în anularea actului subsecvent ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes, de vreme ce reclamantul dintr-o asemenea acţiune nu ar obţine niciun folos practic.
în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul în discuţie:
- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz ar rezulta din art. 1649 noul Cod Civil), menţinerea acestora fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (de exemplu, se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor şi care priveşte efectuarea unor reparaţii curente la acea casă, ipoteză în care contractul de antrepriză reprezintă un act de administrare, chiar dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul - clientul din contractul de antrepriză - a dobândit casa respectivă) Subliniem însă că actele juridice de administrare nu vor fi menţinute în cazul în care acestea au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar - fraus omnia corrumpit.;
- cazul locatarului de bună-credinţă, contractul de locaţiune încheiat de acesta urmând a produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării [art. 1819 alin. (2) noul Cod Civil];
- cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 noul Cod Civil);
- cazul aplicării art. 937 alin. (1) noul Cod Civil,[ în ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate), după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terţ de bună-credinţă (în momentul în care a intrat în posesia bunului respectiv), iar ulterior primul act juridic este anulat. Prin actul juridic iniţial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale (inclusiv dispoziţia), aşa încât anularea acestuia ar urma să ducă la desfiinţarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, care ar atrage şi desfiinţarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terţe persoane, însă, în baza art. 937 alin. (1) noul Cod Civil, va fi menţinut actul juridic încheiat cu terţul de bună-credinţă. De regulă, în literatura de specialitate (a se vedea, spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 401), se arată că ipoteza acestei excepţii este următoarea: Primus îi încredinţează lui Secundus un bun mobil, cu titlu precar (spre exemplu, se încheie un contract de comodat, de depozit etc., adică un contract prin care nu se constituie sau transmite un drept real cu privire la bunul mobil respectiv), iar Secundus vinde bunul în cauză lui Tertius, acesta din urmă intrând în posesia bunului fiind de bună-credinţă (crezând că a tratat cu adevăratul proprietar); ulterior, contractul dintre Primus şi Secundus se anulează (de exemplu, pentru error in negotio), dar aceasta nu antrenează şi anularea contractului dintre Secundus şi Tertius, întrucât Tertius a dobândit bunul mobil cu titlu oneros şi a fost de bună-credinţă. Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, cât o excepţie numai de la principiul nemo dat quod non habet, de vreme ce prin actul juridic iniţial nu s-a creat sau transmis un drept care să îi permită lui Secundus înstrăinarea bunului mobil. în alte cuvinte, nu s-ar pune problema ca, anulând actul juridic iniţial, să dispară (retroactiv) un drept subiectiv care, ulterior, a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.
- cazul aplicării art. 54 alin. (2) teza a ll-a noul Cod Civil, potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuşi, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va dovedi că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. Aşadar, anularea actului jurisdicţional declarativ de moarte atrage desfiinţarea drepturilor transmise către moştenitorii celui declarat mort şi, pe cale de consecinţă, ar urma să fie desfiinţate şi actele juridice prin care aceşti moştenitori au înstrăinat către terţe persoane bunurile (nu numai cele mobile, ci şi cele imobile - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) care au aparţinut celui declarat mort, însă, în temeiul art. 54 alin. (2) teza a ll-a noul Cod Civil, va fi menţinut actul juridic cu titlu oneros încheiat cu un subdobânditor de bună-credinţă;
- cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) noul Cod Civil şi art. 908 alin. (1) pct. 1 noul Cod Civil, adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit. Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) noul Cod Civil, când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1) pct. 1 noul Cod Civil, orice persoană interesată poate cere rectificarea unei inta-bulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiinţat, în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui, (cu precizarea că persoana interesată poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate). Art. 909 alin. (3) noul Cod Civil dispune că, „sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare”, în aceste cazuri, termenul de decădere fiind de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia. Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credinţă, acesta din urmă va putea fi acţionat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăi-nătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) noul Cod Civil (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobân-ditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menţinerea actului juridic subsecvent. Anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, o parte a doctrinei, precum şi unele soluţii din jurisprudenţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983, p. 31; dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 73; I.C.C.J, s. civ. şi de propr. intelect., dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro etc.) au extins excepţia la cazul oricărui subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou mod de dobândire a proprietăţii, deşi modurile de dobândire a proprietăţii erau (şi sunt) expres şi limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepţiei nu se sprijinea însă pe vreun text de lege şi nici nu ţinea cont de faptul că atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuţie, oferind protecţie terţului dobânditor (subdobânditor) de bună-credinţă, în anumite situaţii, a făcut-o în mod expres [spre exemplu, art. 1909 alin. (1) noul Cod Civil din 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în prezent abrogate], iar exceptio est strictissimae interpretationis. Chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, care conţinea dispoziţii asemănătoare celor din art. 909 noul Cod Civil din 2009, au existat soluţii jurisprudenţiale care preferau pe (sub)dobânditorul de bună-cre-dinţă şi cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului. Sperăm însă că, după intrarea în vigoare a art. 17 noul Cod Civil din 2009, în special alin. (1) şi alin. (4), precum şi a art. 1648 alin. (1) noul Cod Civil, soluţiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziţii cu caracter general să se sprijine numai pe prevederi legale speciale.;
- cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) noul Cod Civil, adică ipoteza subdo-bânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular) al unui drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară.
- cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea (art. 1648 noul Cod Civil), deoarece, aşa cum am spus, ar fi lipsit de interes să se solicite desfiinţarea actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Vom mai reţine o excepţie de la principiul în discuţie, anume ipoteza prevăzută de art. 293 alin. (2) noul Cod Civil, care dispune că, „în cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă”, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii (acest caz este prezentat uneori ca o excepţie de la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii). Astfel, încheierea celei de-a doua căsătorii a fost posibilă tocmai datorită hotărârii declarative de moarte (care are ca efect, printre altele, încetarea primei căsătorii), aşa încât, în lipsa textului de lege menţionat, anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, producând efecte retroactiv, ar fi antrenat şi desfiinţarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie. Se observă că această excepţie prezintă o particularitate, în sensul că actul primar, care a stat la baza actului subsecvent, nu este un act juridic, ci un act jurisdicţional.
