Protecția dreptului de proprietate în CEDO
| Comentarii |
|
protecția dreptului de proprietate în CEDO, 1. Consideraţii generale 2. Domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1
1. Consideraţii generale
1. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) şi protocoalele care o însoţesc. Dintre acestea, prin Protocolul adiţional, desemnat în mod obişnuit ca Protocolul nr. 1 şi prin Protocoalele 4, 6 şi 7 au fost reglementate noi drepturi şi libertăţi alături de cele iniţial cuprinse în Convenţie. Celelalte protocoale, până la Protocolul nr. 11, conţineau dispoziţii de ordin procedural, încorporate în prezent în textul Convenţiei, cu excepţia Protocolului nr. 9, abrogat expres prin art. 2 pct. 8 din Protocol nr. 11, care, aşa după cum se ştie, a reformat acest sistem prin crearea Curţii europene ca unic organism jurisdicţional în domeniu.
Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute iniţial în Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, astfel după cum se arată în Preambul, „libertăţile fundamentale ce constituie însă temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror menţinere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic", statele europene fiind „animate de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii politice'.
Tot preambulul arată chiar în primul său considerent că izvorul Convenţiei îl constituie Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată sub egida O. N. U. Or, art. 17 al Declaraţiei dispune că „orice persoană are dreptul de proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii (pct. 1); nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa” (pct. 2).
Lipsa de precizie a textului este evidentă: ce înseamnă dreptul de proprietate pe care îl poate avea orice persoană „în colectivitate", mai ales pentru statele în care „proprietatea colectivă' a lăsat urme atât de adânci încât nici la ani buni de la abolirea regimurilor lor totalitare acestea nu sunt pe deplin înlăturate? Apoi, ce înseamnă „privarea abstractă' de proprietate?
Dincolo de aceste întrebări nu trebuie pierdută din vedere împrejurarea lipsei totale de control internaţional al modului în care statele membre ale O. N. U., semnatare ale Declaraţiei, respectă prevederile sale.
Dreptul de proprietate nu este prevăzut nici în cele două Pacte internaţionale O. N. U. din 1966: pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi pactul cu privire a drepturile civile şi politice.
Totuşi, într-o formulare proclamatorie, art. 47 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice dispune că nici o dispoziţie a sa nu poate fi interpretată ca aducând atingere „dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia şi de a folosi pe deplin şi în mod liber de bogăţiile şi resursele lor naturale". De asemenea, tot în sistemul onusian de protecţie a drepturilor omului, dreptul de proprietate al oricărei persoane, atât singură cât şi în asociere este recunoscut prin art. 5, lit. d, pct. V din Convenţia internaţională O. N. U. privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.
Cât priveşte celelalte sisteme de protecţie a drepturilor omului, reţinem că dreptul de proprietate este recunoscut de art. 14 din Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor precum şi de art. 21 din Convenţia americană privitoare la drepturile omului, din 1969, care dispune că orice persoană are dreptul la respectarea proprietăţii sale; legea poate să subordoneze acest respect interesului social; nimeni nu va fi privat de dreptul său de proprietate decât cu plata unei juste despăgubiri, pentru raţiuni şi utilităţi de interes social, în cazurile şi în limitele prevăzute de lege.
Pentru ca, în ultima sa parte, acelaşi text să conţină un enunţ lipsit de valoare juridică: „orice formă de exploatare a omului de către om va fi interzisă de lege."
2. Revenind la Convenţia europeană, trebuie spus că absenţa dreptului de proprietate între valorile pe care le apără nu se datorează ignorării acestuia de către redactorii ei.
Dimpotrivă, cercetarea conţinutului publicat al lucrărilor care au precizat adoptarea Convenţiei demonstrează că problema includerii lui printre drepturile socotite fundamentale a format obiect de controversă, de la împrejurarea dacă are sau nu a fi socotit un drept fundamental, trecând apoi la formularea concretă a modului în care are a fi reglementată protecţia lui şi până la indemnizarea ce trebuie acordată în ipoteza privării de proprietate printr-o acţiune a autorităţilor publice.
Pentru a grăbi posibilitatea ratificării şi intrării în vigoare a Convenţiei, faţă de rezervele unor state ca Elveţia, Spania şi Liechtenstein privind cuprinderea acestui drept în textul Convenţiei, redactorii ei au decis prezentarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi Adunării Parlamentare a unui proiect care nu a inclus dreptul de proprietate printre drepturile şi libertăţile reţinute, proiect care a devenit, la 4 noiembrie 1950, la Roma, Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Abia la 29 martie 1952 a fost semnat la Paris Protocolul adiţional, intrat în vigoare la 18 mai 1954, care, în primul său articol reglementează protecţia dreptului de proprietate în sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului.
3. Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile de mai sus nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor".
Simpla lectură a textului evocat, fără nici referire la jurisprudenţa organelor Convenţiei care i-au dezvoltat şi nuanţat conţinutul, este de natură să-i evidenţieze limitele, depăşite însă, aşa după cum vom arăta, de practica aplicării lui.
Astfel, în primul rând, se poate observa că art. 1 din Protocolul nr. 1, are în vedere instituirea unui control internaţional al modului în care autorităţile naţionale ale statelor semnatare ale Convenţiei asigură respectarea exerciţiului dreptului de proprietate; este vorba, aşadar, despre protecţia unui drept ce trebuie să existe în patrimoniul celui care invocă protecţia sa internaţională.
în al doilea rând, textul supus analizei recunoaşte posibilitatea „lipsirii de proprietate" numai pentru o cauză de utilitate publică, în condiţiile stabilite de lege şi de principiile generale fără însă a prevedea expres necesitatea acordării de despăgubiri, într-o asemenea situaţie. Referirea la principiile dreptului internaţional public poate fi considerată ca o modalitate de suplinire a acestei omisiuni; nu mai puţin, cuprinderea ei in terminis se impunea.
în sfârşit, alineatul 2 al textului pare să recunoască o putere exorbitantă şi discreţionară a statelor nu numai în a reglementa măsurile necesare plăţii impozitelor, amenzilor sau a altor contribuţii, ceea ce, într-o anumită măsură, poate să apară ca acceptabil, dar şi în privinţa folosirii bunurilor proprietatea cuiva „în interesul general", aspect de natură să suscite anumite rezerve. într-adevăr, a recunoaşte statelor dreptul de a adopta „legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general" pare să confere acestora facultatea de a pune pe primul plan nu protecţia dreptului de proprietate privată, ci funcţia lui socială. De asemenea, formularea textului poate conduce la concluzia lipsei posibilităţii exercitării unui control internaţional al modului în care statele fac uz de prerogativa astfel recunoscută, consecinţă aflată, însă, în contradicţie evidentă cu înseşi scopurile Convenţiei.
De aceea s-a spus că art. 1 al Primului protocol adiţional a fost redactat în aşa fel încât să rezulte limitări minime ale puterii discreţionare a statelor în domeniul reglementării recunoaşterii şi apărării dreptului de proprietate într-un cadru internaţional şi că aceasta explică în bună măsură de ce, până la începutul anilor 1980, Comisia şi Curtea nu ajunseseră să constate nici o situaţie de încălcare a acestui drept în statele pe atunci părţi la Convenţie.
Abia prin hotărârea în cauza Sporrong şi Ldnnroth contra Suedia din 23 septembrie 1982 Curtea europeană a definit conţinutul proiecţiei dreptului de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, marcând astfel începutul creării unei jurisprudenţe într-o continuă evoluţie, pe care o vom analiza în cele ce urmează.
2. Domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1
I. Precizări preliminarii
4. Prima problemă care se pune cu privire la cercetarea domeniului de aplicaţie a art. 1 al Protocolului nr. 1 este aceea de a se determina conţinutul acestui text.
Or, din acest punct de vedere, începând cu cauza Sporrong şi Lonnroth şi până la ultimele hotărâri adoptate în materie, instanţa de contencios european al drepturilor omului a stabilit că el cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele.
O primă normă de ordin general, este cuprinsă în prima frază a primului alineat, care enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale".
Altfel spus, prima normă a textului analizat impune obligaţia statelor contractante de a respecta drepturile de proprietate ce aparţin persoanelor fizice şi juridice neguvernamentale.
,A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii. Această normă este cuprinsă în cea de a doua frază a primului alineat: „nimeni nu poate fi privat de dreptul său de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Cea de a treia normă, cuprinsă în alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.
Instanţa europeană nu numai că a stabilit normele care, cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1, determină conţinutul protecţiei dreptului de proprietate în cadrul sistemului european de apărare a drepturilor omului, dar a fost întotdeauna preocupată în jurisprudenţa sa, de a pune în evidenţă şi raportul dintre aceste norme. Astfel, ea a statuat în mod constant că dacă prima normă are un caracter general, prin aceea că enunţă principiul respectului dreptului de proprietate, celelalte două - posibilitatea privării de acest drept şi, respectiv, supunerea exerciţiului său anumitor condiţii, nu reprezintă altceva decât aplicaţii ale celei dintâi. Aşa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunţată.
5. Stabilirea conţinutului dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 ne permite acum să trecem la analiza domeniului său de aplicaţie prin punerea în evidenţă atât a obiectului protecţiei astfel instituite, cât şi a limitelor acesteia. Interesează, aşadar, ce intră sub incidenţa principiului potrivit cu care orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale; ce semnifică împrejurarea că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât în
anumite condiţii; în ce constă dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare folosirii bunurilor proprietatea unei persoane conform interesului general.
Pe un plan mai general, se poate spune că determinarea conţinutului fiecăreia dintre normele cuprinse în textul analizat ne va conduce la punerea în lumină a însuşi domeniului său de aplicaţie, astfel cum a fost stabilit în jurisprudenţa europeană în materie.
II. Noţiunea de bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
6. Din punct de vedere terminologic formulările cuprinse în textul analizat pot părea deconcertante. Traducerea lui în limba română, ca de altfel a întregii Convenţii, s-a făcut după textul original existent în limba franceză. Astfel, în prima frază a primului alineat se reţine sintagma „respectarea bunurilor sale“, prin traducerea a ceea ce în limba franceză se desemnează prin „respect de ses biens”. Varianta în limba engleză cuprinde sintagma „peaceful enjoiment of his possessions”.
în cea de a doua frază se vorbeşte despre „proprietatea sa“, corespunzător lui „sa priorietf din limba franceză, în timp ce varianta în limba engleză reţine sintagma „his possessions”. în sfârşit, cel de al doilea alineat preia traducerea din limba franceză a noţiunii „usage des biens” -„folosinţa bunurilor", în timp ce varianta în limba engleză cuprinde sintagma „use of property”.
Diferenţa terminologică evidentă dintre cele două variante oficiale ale Convenţiei, datorată deosebirilor din materia proprietăţii existente între sistemele de drept continental romano-germanice şi sistemul de drept englez - common law nu a împiedicat instanţa de
contencios european a drepturilor omului să decidă foarte limpede, în una dintre primele
cauze pe care le-a judecat în materie că, „recunoscând fiecăruia dreptul la respectarea bunurilor sale, articolul 1 garantează, în substanţă, dreptul de proprietate (s. n. - C. B.). Cuvintele „bunuri", „proprietate", „folosirea bunurilor", în limba engleză „posesia" şi „use of property", conduc în mod limpede la această concluzie; de altfel, lucrările preparatorii ale Convenţiei confirmă fără echivoc: redactorii ei nu au încetat să vorbească despre „dreptul de proprietate" pentru a desemna materia variantelor succesive care au condus la actuala redactare a articolului 1. Or, dreptul de a dispune de bunurile sale constituie un element tradiţional fundamental al dreptului de proprietate".
Principiul potrivit cu care art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează se regăseşte, practic, în multe dintre hotărârile Curţii consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Cercetarea acestei jurisprudenţe ca şi a celei elaborate de fosta Comisie pune în evidenţă faptul că problema definirii obiectului reglementărilor cuprinse în articolul 1 este mult mai complexă. Organele Convenţiei au extins protecţia instituită de articolul 1 şi la alte drepturi reale, la drepturi de creanţă, la „interese economice", adică la diverse valori patrimoniale. Toate acestea intră în noţiunea de drept civil de bun.
Se impune, aşadar, a se determina ce se înţelege prin noţiunea de bun în sensul Convenţiei.
7. într-una din deciziile sale Curtea a statuat cu valoare de principiu, că „noţiunea de bunuri (în limba engleză „possessions’) din art. 1 al Protocolului nr. 1 are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot să fie considerate „drepturi de proprietate", deci „bunuri", potrivit acestei dispoziţii."
De asemenea, fosta Comisie a decis că noţiunea de „bunuri" din textul analizat cuprinde atât bunurile mobile cât şi bunurile imobile.
Aşadar, noţiunea de bun utilizată de textul analizat cuprinde netăgăduit dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile.
în acelaşi timp, protecţia instituită de text are în vedere şi alte drepturi reale.
Astfel, Comisia a statuat în sensul că „beneficiul unor clauze de servitute care sunt cuprinse într-un contract de concesiune a unei ferme" constituie un bun în sensul articolului 1, ceea ce înseamnă întinderea protecţiei sale cu privire la dreptul de servitute.
La rândul ei, Curtea europeană a hotărât că aceeaşi noţiune cuprinde şi dreptul de emfiteoză (bail emphytâotique), ca drept real ce rezultă dintr-un contract de închiriere pe termen lung, de regulă între 20 şi 99 de ani, a unor imobile, construcţii sau, cel mai adesea, terenuri.
De asemenea, instanţa de contencios european a admis recent că dreptul de uzufruct poate să intre sub incidenţa textului examinat. Fosta Comisie a decis însă că folosirea în mod tradiţional a unor vaste terenuri pentru păşunat, vânătoare şi pescuit care nu sunt proprietatea reclamanţilor ci a statului sau dreptul de a participa la folosirea unor terenuri comunale în Austria germanică, unei municipalităţi, în regim de drept public, nu constituie un „drept de proprietate" care să intre sub protecţia instituită de articolul 1,
Prin transpunerea acestei jurisprudenţe în dreptul civil român, se poate reţine că intră sub incidenţa acestui text toate drepturile reale principale şi accesorii, precum şi drepturile reale principale şi accesorii, precum şi drepturile reale corespunzătoare drepturilor reale principale, cum sunt dreptul real de folosinţă sau dreptul de concesiune, corespunzătoare dreptului de proprietate publică a statului, în măsura în care toate aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat.
8. Cu privire la drepturile de creanţă, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că acestea constituie un bun în sensul articolului 1. Atât în jurisprudenţa ei cât şi în aceea a fostei Comisii se regăsesc unele aplicaţii interesante ale acestui principiu.
Astfel, Comisia a decis că acţiunile deţinute de acţionarii societăţilor comerciale anonime pe acţiuni, din moment ce au valoare economică constituie un bun în sensul textului analizat. Evident că acelaşi regim îl au atât părţile sociale ale asociaţiilor unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, precum şi obligaţiile emise de societăţile comerciale.
în materie de prestaţii sociale Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiţii, să ducă la naşterea unui drept protejat de articolul 1, adică dreptul de a beneficia, la un anumit moment, de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci, să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt prevăzute de legislaţia naţională în materie pentru dobândirea iui.
De asemenea, chiar dacă se poate admite că art. 1 garantează celor care nu au vărsat contribuţii la o instituţie de asigurare socială dreptul de a beneficia de regimul de plată a prestaţiilor sociale pe care ea le instituie, aceasta nu înseamnă că el poate fi interpretat ca dând naştere la dreptul la o anumită sumă determinată
La rândul ei, Curtea europeană a decis că dreptul la o alocaţie de urgenţă - în măsura în care acesta este prevăzut de legislaţia naţională aplicabilă - este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziţie devine aplicabilă, fără a fi necesară stabilirea vreunei legături între atribuirea unei asemenea alocaţii şi obligaţia de plată „a unor impozite sau a altor contribuţii".
în schimb, Comisia a statuat că nu constituie un bun protejat prin aceste dispoziţii pretenţiile la plata unei rente de invaliditate, atunci când, cum este cazul în Olanda, această rentă este fundamentată pe principiul solidarităţii sociale, fără a exista vreo legătură între nivelul cotizaţiilor plătite şi prestaţiile acordate, ceea ce face ca „nimeni să nu poată pretinde vreodată o parte identificabilă şi exigibilă din fondul comun" sau că nu se poate deduce, în mod rezonabil din obligaţia pentru un stat contractant de a asigura oricărei persoane respectarea dreptului de proprietate asupra bunurilor sale, posibilitatea pentru cineva de a pretinde plata de către stat a unui anumit ajutor financiar care să-i permită efectiv exercitarea acestui drept.
9. Unele probleme se pot pune cu privire la drepturile de creaţie intelectuală, prin raportare la noţiunea de bun în sensul Convenţiei.
în principiu, nu avem nici o îndoială că aspectele patrimoniale ale acestor drepturi sunt cuprinse în această noţiune, cum ar fi, de exemplu, dreptul unui autor la remuneraţie cuvenită în urma executării unui contract de editare sau dreptul la remuneraţie cuvenit pentru interpretarea unei opere literare muzicale sau de altă natură.
Cele personal nepatrimoniale credem că intră, mai degrabă, sub protecţia instituită prin art. 8 al Convenţiei pentru dreptul la'viaţă privată, fiind vorba despre drepturi privat-sociale.
Atunci când este vorba despre un drept de creaţie intelectuală ce se naşte nu numai ca rezultat al activităţii creatorului dar şi ca urmare a parcurgerii unei proceduri administrative, Comisia a făcut unele distincţii.
Astfel, în măsura în care un inventator a obţinut un brevet potrivit legislaţiei naţionale, titularul său este desemnat ca proprietar al respectivului brevet cu dreptul de a-l cesiona sau transfera în alt mod prevăzut de lege. Aşa fiind, ea a decis că un brevet intră sub incidenţa noţiunii de bun, în sensul articolului 1
în schimb, ea a statuat că atâta vreme cât un brevet nu a fost acordat de autoritatea naţională competentă nu poate fi vorba despre „un drept cu caracter civil", iar procedura de înregistrare a brevetelor are o natură esenţialmente administrativă, care scapă de sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei.
10. Aspecte specifice materiei cercetate pot să apară şi cu privire la drepturile ce decurg din exercitarea unei anumite profesii', de regulă o profesie liberală. Comisia europeană a decis că nu constituie un bun în sensul dispoziţiilor articolului 1 volumul de activitate a unei persoane care desfăşoară asemenea activitate, care este supus riscurilor inerente vieţii economice după cum nu intra sub protecţia instituită de acest text speranţa notarilor publici ca onorariile lor să nu le fie diminuate printr-o viitoare reglementare aplicabilă în materie.
La rândul ei, Curtea a statuat în sensul că în măsura în care un avocat a prestat asistenţă juridică nu în baza unui contract încheiat cu clientul său ci prin desemnarea lui spre a efectua această activitate de către baroul în care este înscris, nu poate pretinde că are un drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce biroul de consultanţă juridică şi de apărare al respectivului barou a reţinut că cel apărat era într-o adevărată stare de necesitate, lipsit de orice mijloace materiale. Aşa fiind, Curtea a dedus că, într-o asemenea situaţie, nici o creanţă nu s-a născut vreodată în patrimoniul reclamantului, mai ales că cheltuielile avansate nu au fost importante, iar munca depusă poate fi asimilată unei activităţi de interes social, compatibilă cu dispoziţiile art. 4 din Convenţie care interzice desfăşurarea unei munci forţate.
în schimb Comisia a decis că dreptul medicilor de a pretinde actualizarea onorariilor plătite de pacienţi pentru consultaţiile medicale pe care le efectuează, drept ce rezultă din
convenţiile încheiate cu organismele publice de securitate socială constituie un bun în sensul articolului 1 şi se bucură de protecţia pe care acesta se instituie.
11. Uneori, profesiile liberale sau alte activităţi economice sunt exercitate, potrivit dreptului naţional, în urma acordării de către autorităţile naţionale competente celor care le exercită anumite autorizări sau licenţe de exploatare.
Intră, oare, aceste autorizaţii sau licenţe sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1.?
Confruntată cu această problemă, Comisia a decis, în privinţa exercitării profesiei de medic că „autorizaţia de a exercita medicina în cadrul unui regim de asigurări de sănătate nu ar putea fi considerată un bun în sensul articolului 1 al Protocolului adiţional.' Acelaşi organ al Convenţiei şi-a nuanţat jurisprudenţa prin a spune că în ceea ce priveşte problema de a se şti dacă o licenţă pentru exerciţiul unor anumite activităţi economice poate conferi titularului ei un drept protejat prin articolul 1, răspunsul depinde, în special, de modul în care are a fi privit un alt aspect al problemei în discuţie şi anume dacă licenţa poate fi considerată ca dând naştere pentru titularul ei la o speranţă legitimă şi rezonabilă cu privire la caracterul ei de durată şi la posibilitatea obţinerii avantajelor ce rezultă din exerciţiul activităţii care-i face obiectul în mod continuu. Comisa a reţinut o altă trăsătură specifică a acestei probleme şi anume că o licenţă de exploatare este acordată în anumite condiţii, astfel că ea poate fi retrasă atunci când aceste condiţii nu mai sunt îndeplinite. în alte situaţii, însăşi legea precizează condiţiile de retragere a unei licenţe acordate. Din aceste împrejurări Comisia a dedus că titularul unei licenţe nu poate considera în mod rezonabil şi legitim că va putea să continue activitatea autorizată, dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile în care licenţa a fost acordată, sau aceasta este retrasă conform dispoziţiilor legale în vigoare la momentul acordării ei, caz în care licenţa ar avea caracterul unui „bun viitor”, ce nu se mai bucură de protecţia instituită de Convenţie.
Dacă fosta Comisie a refuzat să recunoască aplicarea dispoziţiilor art. 1 în privinţa unei autorizaţii de exploatare sau unei licenţe, ca atare, alta s-a conturat a fi soluţia, atunci când punerea lor în valoare a condus la formarea unei clientele.
Astfel, ea a decis că retragerea unei autorizaţii de vânzare a băuturilor alcoolice pentru un restaurant care primise o licenţă în acest sens şi care, prin aplicarea ei îşi formase o anumită clientelă reprezintă o atingere adusă unui bun în sensul de valoare economică, astfel că dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 devin aplicabile.
Această situaţie a fost apoi confirmată în aceeaşi cauză de către Curte.
De altfel, este de reţinut că instanţa de contencios european al drepturilor omului a recunoscut valoarea economică a clientelei rezultate din exerciţiul unei activităţi profesionale.
Astfel, în cauza Van Marle şi alţii contra Olanda, cu referire la exerciţiul profesiei de expert-contabil autorizat în Olanda, Curtea a recunoscut că dreptul invocat de reclamanţi rezultat din exerciţiul profesiei lor un anumit număr de ani, cu consecinţa existenţei unui
cerc de persoane care apelează în mod obişnuit la serviciile fiecăruia dintre ei „poate fi asimilat dreptului de proprietate consacrat de articolul 1: gratie muncii lor, cei interesaţi au reuşit să-şi constituie o clientelă - subl. n.s. - C. B.; având, în multe privinţe, caracterele unui drept privat, ea (clientela) poate fi privită ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a articolului 1, care are aplicaţie în speţă."
La fel, în cauza H. contra Belgia, ea a decis că atât cabinetul cât şi clientela unui avocat reprezintă elemente patrimoniale care ţin de noţiunea dreptului de proprietate ca drept cu caracter civil, în sensul Convenţiei.
în sfârşit, în cauza latridis contra Grecia, după ce a constatat dezacordul dintre guvern şi reclamant cu privire la titularul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, ea a arătat că nu se poate substitui jurisdicţiilor naţionale spre a determina dacă acesta aparţine statului şi dacă un contract încheiat de stat cu autorul reclamantului, pe temeiul căruia tatăl său închiriase terenul şi construise un cinematograf pe care l-a exploatat, activitate continuată de reclamant, este valabil sau nul. Curtea s-a limitat la a constata că reclamantul exploatase, pe temeiul unui contract valabil încheiat, acest cinematograf timp de peste 11 ani înainte de a fi expulzat, fără a fi tulburat prin acţiunea vreunei autorităţi statale, ceea ce a condus la crearea unei clientele care reprezintă o valoare patrimonială, ce intră sub incidenţa noţiunii de bun în sensul Convenţiei.
12. Pornind de la caracterul autonom al noţiunilor utilizate de Convenţie şi de Protocoalele sale adiţionale, Curtea a extins noţiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la situaţii în care apar puse în discuţie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranţe legitime la obţinerea unor indemnizări.
Astfel, în cauza Pressos Compania Naviera S. A. şi alţii contra Belgiai instanţa europeană a reţinut că, printr-o jurisprudenţă constantă a Curţii belgiene de Casaţie, statul era ţinut responsabil pentru prejudiciile cauzate în caz de abordaj de navele ce aparţineau unor persoane juridice de drept public sau privat, titulare ale unor concesiuni de pilotaj maritim sau fluvial în apele teritoriale belgiene. Printr-o lege specială, adoptată în anul 1988, atât organismul statal organizator al serviciului public de pilotaj maritim şi fluvial cât şi societăţile de drept public sau de drept privat care desfăşurau asemenea activitate au fost exonerate, cu efect retroactiv, pentru o perioadă de 30 de ani, de orice răspundere pentru prejudiciile cauzate prin abordaj sau în alte împrejurări de navele aparţinând societăţilor de pilotaj, aceasta revenind exclusiv personalului navigant de pe nave, prin angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Adoptarea reglementării în discuţie a avut drept consecinţă imposibilitatea pentru 25 de societăţi de navigaţie, reclamantele din speţă, proprietare aie căror nave suferiseră diverse avarii în cursul pilotării lor de navele de pilotaj aparţinând firmelor care beneficiau de un adevărat monopol în domeniu, de a obţine despăgubiri de la statul belgian sau de la societăţile de pilotaj.
în faţa instanţei europene, după epuizarea căilor interne de atac în cadrul cărora nu au avut câştig de cauză, societăţile de navigaţie reclamante au susţinut că exonerarea organizatorului serviciului public de pilotaj şi a persoanelor juridice care îl exercită de orice răspundere reprezintă o „sarcină exorbitantă", ce constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor lor, instituit prin art. 1 din Protocolul 1. Guvernul belgian s-a apărat prin a susţine că pretinsele creanţe în despăgubiri ale reclamantelor nu pot să constituie „bunuri", în sensul aceluiaşi text, deoarece existenţa lor nu a fost constatată şi determinată în cuantum exact prin hotărâri judecătoreşti definitive. Or, potrivit guvernului, numai o creanţă certă, lichidă şi exigibilă ar putea fi considerată bun protejat prin această dispoziţie. Mai mult, el a susţinut că reclamantele nu pot invoca nici măcar „speranţa legitimă" de a obţine o indemnizare care să fie în sarcina statului belgian; pentru că, dacă s-ar admite acest lucru, ar însemna să se confunde dreptul de proprietate cu dreptul la proprietate, teză la care, de altfel, şi Comisia a subscris.
Pentru a vedea în ce măsură în speţă se poate vorbi de un bun în sensul textului analizat, instanţa europeană a luat ca punct de plecare situaţia existentă în dreptul intern în momentul adoptării legislaţiei puse în discuţie. Din acest punct de vedere, ea a reţinut că, pe cale pretoriană, jurisprudenţa naţională în materie stabilea existenţa unei creanţe în despăgubiri în ipoteza producerii accidentelor maritime sau fluviale în timpul pilotării navelor de către societăţile de pilotaj, împotriva statului, chiar din momentul apariţiei pagubei. Aşa fiind, Curtea a reţinut că o asemenea creanţă astfel născută reprezintă „o valoare patrimonială" şi are deci caracteristicile unui „bun" în sensul primei fraze a articolului 1, care capătă astfel aplicaţie în speţă."
De asemenea, în cauza Building Societies contra Anglia instanţa de contencios european a reţinut că dreptul societăţilor reclamante de a putea pretinde restituirea unor taxe plătite în plus faţă de cele efectiv datorate, chiar dacă stabilirea acestora s-a făcut pe cale amiabilă, prin aranjamente convenite cu organele financiare, constituie un bun în sensul articolului
1.
12. O interesantă aplicare a noţiunii de interes economic, bun în sensul Convenţiei găsim în hotărârea pronunţată de Curte în cauza Beyler contra Italia
Datele speţei merită să fie reţinute, măcar în esenţa lor, pentru ca apoi să putem pune în evidenţă raţionamentul Curţii.
Printr-un decret al Ministerului italian al educaţiei naţionale din 1954, la acea vreme competent în materie, tabloul pictorului Van Gogh, intitulat Grădinarul a fost declarat bun de interes naţional; decretul a fost comunicat proprietarului tabloului, V., colecţionar de artă stabilit la Roma.
La începutul anului 1977, reclamantul, mare colecţionar elveţian de opere de artă şi proprietar al mai multor galerii, a decis achiziţionarea tabloului prin intermediul lui P., anticar roman.
Preţul convenit a fost plătit, iar intermediarul a primit tabloul în detenţia sa. între timp, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, proprietarul vânzător, fără a indica persoana cumpărătorului, a declarat vânzarea ministerului patrimoniului naţional, organism care avea la dispoziţie un termen legal de 2 luni pentru a exercita, în numele statului italian, dreptul de preemţiune instituit de reglementările naţionale, drept care nu a fost exercitat în acest interval
de timp. Voind a expedia tabloul la Londra, P. a solicitat autoritatea de export, refuzată de minister. între timp, autorităţile italiene au comunicat că renunţă la achiziţionarea operei, deoarece aceasta nu prezenta un interes suficient pentru stat.
în anul 1983 P. a declarat autorităţilor că, în realitate, el a cumpărat tabloul pentru reclamant, iar un an mai târziu reclamantul şi P. au comunicat autorităţilor italiene că Peggy Guggenheim Collection din Veneţia intenţionează să cumpere tabloul cu suma de 2.100.000 USD şi au cerut din nou să ştie dacă statul înţelege să-şi exercite dreptul de preemţiune, potrivit legii. Printr-o notă din 9 ianuarie 1984, ministerul competent a informat părţile că nu este în măsură să exercite acest drept, deoarece, în lipsa unui contract valabil încheiat, o simplă declaraţie unilaterală apare ca insuficientă pentru o asemenea operaţie juridică.
La începutul anului 1985, P., arătând că acţionează în calitate de deţinător al tabloului şi în numele proprietarului reclamant a cerut din nou autorizarea transferului tabloului spre examinare la galeria fundaţiei Guggenheim din Veneţia, autorizaţie acordată de autorităţi. Printr-un decret din 23 aprilie 1986, Ministerul patrimoniului cultural a ordonat transferul tabloului la Galeriile de artă modernă şi contemporană din Roma, pentru conservare provizorie „ţinând cont de incertitudinea cu privire la proprietarul real al tabloului"; la 19 octombrie 1997 a fost examinată starea tabloului la aceste galerii, în prezenţa autorităţilor muzeului, a reclamantului şi a avocatului său, reclamantul considerând că este tratat ca proprietar, astfel că ar putea accede la tablou prin simplă cerere.
în cursul anului 1988, au avut loc mai multe schimburi de scrisori, convorbiri telefonice şi întâlniri între reclamant, direct sau prin avocaţi autorizaţi şi autorităţile statale, care s-au finalizat prin ofertă făcută de reclamant de a vinde tabloul statului italian cu suma de 11 milioane de dolari, fără a mai primi însă un răspuns la această ofertă.
La 2 mai 1988 reclamantul a vândut tabloul galeriilor Guggenheim din Veneţia cu suma de 8.500.000, contract notificat ministerului de resort. Acesta a comunicat părţilor că nu-i recunoaşte validitatea, „deoarece reclamantul nu avea un titlu de proprietate valabil în privinţa tabloului".
La 4 august 1988 reclamantul a cerut restituirea tabloului aflat la galeriile romane, dar nu a primit nici un răspuns.
Printr-un decret ministerial din 24 noiembrie 1988 statul italian a decis exercitarea dreptului de preemţiune cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1977 cu plata către reclamant a preţului iniţial convenit cu V., de la care l-a cumpărat, adică 600.000 lire italiene, cu mult sub valoarea actuală a tabloului.
Reclamantul a parcurs toate prevederile interne privitoare la posibilitatea anulării acestui act administrativ; instanţele italiene, inclusiv Curtea Constituţională şi Curtea de Casaţie, l-au considerat valabil.
în această situaţie, reclamantul s-a plâns organelor Convenţiei de încălcare a articolului 1 de către autorităţile italiene, prin aceea că practic el a fost expropriat de tabloul proprietatea sa.
Examinând cauza, fosta Comisie a luat act de concluziile jurisdicţiilor italiene care s-au pronunţat în cauză, inclusiv Curtea Constituţională, concluzii potrivit cărora reclamantul nu a dobândit niciodată un drept real asupra tabloului litigios. Faţă de problemele de interpretare a normelor de drept intern atât de complexe în speţă, ea a arătat că nu puteau fi repuse în discuţie constatările la care au ajuns instanţele italiene, anume că reclamantul n-a fost niciodată proprietarul unui bun în sensul articolului 1 şi nu poate pretinde nici măcar că ar avea „o speranţă legitimă" de a-şi vedea concretizată vreo pretenţie asupra tabloului.
Alta a fost însă, în speţă, concluzia Curţii. în analiza sa, instanţa europeană a pornit prin a reaminti că, într-o jurisprudenţă constantă, ea a subliniat că noţiunea de „bunuri" cuprinsă în prima frază a articolului 1 „are o accepţie autonomă, care nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, accepţie independentă faţă de calificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi şi interese ce constituie elemente patrimoniale active pot fi considerate ca fiind „drepturi de proprietate" şi, în consecinţă, „bunuri" în sensul dispoziţiilor acestui text." în definitiv, a arătat instanţa europeană, interesează examinarea circumstanţelor cauzei, considerate în ansamblul lor, spre a vedea dacă acestea l-au făcut pe reclamant titularul unui interes substanţial proteguit prin articolul 1 al Protocolului adiţional. Or, din acest punct de vedere, Curtea a reţinut, în esenţă, că între momentul vânzării tabloului în anul 1977 şi acela al exercitării dreptului de preemţiune de către statul italian în anul 1988, adică exact în perioada pe parcursul căreia situaţia reclamantului a rămas supusă cel puţin implicit regimului exerciţiului acestui drept, acesta s-a găsit în posesia tabloului, posesie prelungită un număr de ani.
De asemenea, în aceeaşi perioadă, mai multe scrisori ale autorităţilor către reclamant par a-l considera de facto ca având un anumit interes patrimonial pentru tablou, sau chiar ca veritabil proprietar. Pentru instanţa europeană aceste elemente sunt suficiente pentru ca, un asemenea „interes”, recunoscut de dreptul italian, chiar revocabil în anumite condiţii, să reprezinte un „bun" ce intră sub protecţia instituită prin articolul 1 al Protocolului nr. 1.
13. Faţă de evidenta lărgire a noţiunii de bun în sensul Convenţiei, evidenţiată, în special, de jurisprudenţă Curţii europene, se poate discuta problema limitelor acestei noţiuni. Răspunsul la această întrebare îl găsim tot în jurisprudenţă organelor Convenţiei.
Astfel, fosta Comisie a decis că „bunuri" în sensul articolului 1 pot fi: „bunuri actuale" sau valori patrimoniale cum ar fi creanţele, sub rezerva ca reclamantul să poată pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a le putea concretiza. De aceea, nici speranţa de a face să renască dreptul de proprietate asupra unui bun care nu mai este posibil să fie exercitat efectiv de multă vreme, nici o creanţă condiţională care a devenit caducă prin faptul nerealizării condiţiei, nu constituie „bunuri", în sensul acestei dispoziţii".
Tot astfel, Comisia a statuat că articolul 1 nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantului; acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existenţa lui.
Pe un plan mai general, trebuie să reţinem că atât Comisia cât şi Curtea au statuat în mod constant că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun.
Astfel, ambele organe ale Convenţiei au reţinut că în măsura în care reclamanţii invocă scăderea puterii de cumpărare a unor sume de bani depuse în mod liber la anumite organizaţii financiare sau bancare datorită creşterii nivelului inflaţiei, dispoziţiile articolului 1 nu impun
statelor contractante obligaţia generală ca, printr-o indexare sistematică să menţină puterea de cumpărare a acelor sume.
De asemenea, atât fosta Comisie cât şi Curtea au statuat în sensul că imposibilitatea pentru reclamanţi de a dobândi anumite bunuri pentru achiziţionarea cărora depuseseră contravaloarea lor pe un libret de economii datorită accentuatei deprecieri în timp a sumelor astfel depuse nu poate fi invocată în aplicarea prevederilor articolului 1 tocmai pentru că textul nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun.
De aceea Curtea a decis că invocarea unui prejudiciu pur ipotetic, ce nu a fost stabilit în faţa instanţelor interne cărora trebuia să li se dea posibilitatea să-i determine existenţa nu deschide calea invocării protecţiei dreptului asupra unui bun, apărat de Convenţie.
într-o altă speţă, ea a reţinut că dreptul de proprietate invocat de reclamant făcea obiectul unei proceduri judiciare interne, acesta solicitând instanţelor să constate nulitatea unui contract prin care el a vândut terenul său statului. Instanţa europeană a ajuns la concluzia că procedura internă astfel angajată nu avea ca obiect un „bun existent", iar reclamantul nu avea calitatea de proprietar. Mai mult, el nu a demonstrat nici faptul că este titularul unei creanţe „suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel că nu se putea prevala de existenţa unui „bun“ în sensul articolului 1”.
14. Practica de aplicare a dispoziţiilor Convenţiei a fost confruntată, mai ales după primirea în Consiliul Europei a fostelor ţări comuniste din Europa de Est, cu problema de a se şti dacă prevederile articolului 1 din Primul Protocol adiţional se aplică în privinţa restituirii unor bunuri. Altfel spus, garantează Convenţia dreptul la restituirea acelor bunuri, care, pe diverse căi, se găsesc în stăpânirea autorităţilor statale?
Analiza jurisprudenţei în materie ne conduce la constatarea că, în opinia noastră, se pot reţine mai multe principii care constituie premisele răspunsului la această întrebare.
Un prim principiu este cel expus: Convenţia nu garantează dreptul unei persoane fizice sau juridice de a dobândi un bun.
Cel de al doilea principiu, evocat şi el mai sus, este acela că protecţia Convenţiei se aplică numai cu privire la „bunurile actuale”, în exprimarea organelor sale, adică aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat „dreptul de proprietate" asupra unui bun.
Că însăşi noţiunea de bun este cea pe care am determinat-o în sensul Convenţiei chiar şi atunci când este vorba despre o cerere de restituire, apare în mod clar din recenta jurisprudenţă a Curţii.
Astfel, în cauza Malhus contra R. Cehă, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităţilor cehe de a-i restitui în natură, anumite terenuri care aparţinuseră tatălui său, trecute în proprietatea statului, pe de o parte, iar, pe de alta, că instanţele naţionale nu s-au pronunţat asupra ilegalităţii actului normativ pe baza căruia s-a făcut preluarea lor de către stat, mai ales că, printr-o lege specială, Legea nr. 198/1993, regimul comunist existent în Cehoslovacia între anii 1948-1989 a fost declarat ilegal.
în analiza sa, Curtea a reamintit jurisprudenţă constantă a organelor Convenţiei potrivit cu care articolul 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât cu privire la „bunuri actuale", cât şi cu privire la „valori patrimoniale", inclusiv creanţe pe temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă", de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate şi că, speranţa de a se recunoaşte supravieţuirea unui drept de proprietate de multă vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerat un bun, în sensul textului analizat.
Instanţa europeană a constatat că, în speţă, reclamantul a angajat în faţa autorităţilor naţionale competente o procedură prin care dorea să obţină restituirea unor terenuri care fuseseră proprietatea tatălui său, astfel cum permit dispoziţiile legale naţionale, adoptate după căderea regimului comunist. Prin intentarea acţiunii sale, el urmărea să i se recunoască un drept de proprietate asupra unor parcele de teren care, într-adevăr, aparţinuseră tatălui său, dar care, la momentul introducerii acţiunii introductive de instanţă nu mai erau nici proprietatea tatălui său nici a lui însuşi, ca succesor al tatălui său. Ca atare, Curtea a ajuns la concluzia că procedura în discuţie nu privea un „bun actual" al reclamantului. Aşa fiind, instanţa europeană a examinat în ce măsură reclamantul putea invoca o „speranţă legitimă" de a obţine restituirea terenurilor litigioase, pe temeiul legii care reglementa noul regim al proprietăţilor funciare şi posibilitatea restituirii terenurilor trecute în proprietatea statului. Curtea a constatat că, potrivit acestor reglementări, autorităţile naţionale au restituit reclamantului acele terenuri care se găseau în stăpânirea unor persoane juridice, dar au refuzat restituirea celor care trecuseră legal în proprietatea unor persoane fizice şi care fac obiectul litigiului dedus în faţa ei. Or, din acest punct de vedere ea a reţinut că legea naţională permitea restituirea în natură a terenurilor confiscate numai dacă acestea se mai aflau în stăpânirea statului sau a unor persoane juridice. Dimpotrivă, dacă statul, între timp, transferase dreptul de proprietate asupra terenurilor confiscate către persoane fizice, restituirea în natură nu mai era posibilă, ci numai prin echivalent.
Or, instanţa europeană nu a găsit nici un element de natură a conduce la concluzia că autorităţile naţionale au acţionat de o manieră arbitrară sau contrară dispoziţiilor legale interne pe care le-au aplicat. în fapt, ele n-au făcut decât să recunoască efectele legii privitoare la restituire, potrivit cu care puteau fi retrocedate în natură numai terenurile confiscate care nu se găseau în stăpânirea unor particulari, la momentul intrării ei în vigoare, condiţie care nu era îndeplinită în situaţia reclamantului, restituirea prin echivalent care nu a acceptat restituirea prin echivalent, prevăzută de lege, pentru asemenea situaţii.
Ca atare, Curtea a ajuns la concluzia că el nu avea nici o „speranţă legitimă" de a pretinde restituirea terenurilor ce aparţinuseră tatălui său.
Un al treilea principiu priveşte aplicarea în timp a dispoziţiilor Convenţiei. Curtea a decis că ea nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză. Astfel, în cauza Malhus ea a constatat că bunurile tatălui reclamantului au fost expropriate în anul
1949 şi atribuite altor persoane fizice în anul 1957, deci cu mult înainte de 18 martie 1992, data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru R. Cehă. Aşa fiind, instanţa europeană a hotărât, cu valoarea de principiu, că ea nu este competentă ratione temporis să examineze circumstanţele exproprierii sau efectele cauţiunii pe care aceasta le produce până în prezent.
Mai mult, ea a confirmat jurisprudenţă fostei Comisii potrivit cu care privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real constituie, de regulă, un act instantaneu, care nu creează „o situaţie continuă de privare de un drepf.
De asemenea, în cauza Constandache contra FtomâniaP, în care reclamanta s-a plâns de refuzul autorităţilor statale de a-i restitui un imobil naţionalizat de statul român pe temeiul Decretului nr. 92/1950, Curtea a reţinut că exproprierea a fost făcută de autorităţile române, astfel cum o confirmă hotărârile judecătoreşti interne pronunţate în cauză, în anul 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei cu privire la România. Ca atare, ea nu este competentă, ratione temporis, să examineze circumstanţele exproprierii sau efectele ei continue, ceea ce înseamnă că „nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei, imputabilă autorităţilor române şi susceptibilă să producă efecte în limitele competenţei Curţii în timp.”
Principiile expuse mai sus ne conduc la formularea clară a răspunsului la problema pusă în discuţie: Convenţia europeană nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autorităţile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la statul în cauză.
Chiar dacă reclamantul ar invoca imposibilitatea dobândirii, în dreptul intern, a unor despăgubiri pentru bunul astfel preluat, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, confirmând în acest sens jurisprudenţă fostei Comisii, că dispoziţiile Convenţiei nu garantează nici posibilitatea obţinerii unei reparaţii pentru prejudiciul a cărui cauză iniţială nu constituie o consecinţă a încălcării unui drept pe care ea îl protejează.
15. Această precizare pe care o socotim deosebit de importantă pentru stabilirea domeniului de aplicaţie a dispoziţiilor articolului 1 din primul protocol adiţional ne permite să înţelegem mai bine soluţiile pronunţate de Curtea europeană, raportată la cele ale instanţelor naţionale, în cauzele în materie privitoare la România.
Este cunoscut faptul că, începând cu anul 1990, având a soluţiona acţiuni în revendicare ale foştilor proprietari cu privire la imobile de locuit şi terenuri trecute, în orice fel, în proprietatea statului sau aflate, pur şi simplu, în stăpânirea acestuia, între anii 1945-1989, instanţele româneşti, astfel cum reiese şi din citarea numeroaselor decizii şi hotărâri din dosarele aflate pe rolul Curţii europene, au pronunţat soluţii total contradictorii.
După modul cum se reflectă aceste soluţii ale instanţelor judecătoreşti române, cu consecinţele de rigoare, în jurisprudenţă Curţii europene se pot distinge mai multe situaţii.
16. O primă categorie de situaţii este aceea în care, instanţele române, fără a face vreo referire la dispoziţiile cuprinse în unele legi adoptate după anul 1990 care vorbeau despre posibilitatea adoptării unor măsuri reparatorii în privinţa imobilelor trecute în proprietatea
statului prin acte normative speciale, au analizat aplicarea concretă, în cauzele deduse judecăţii, normelor pe temeiul cărora operase trecerea imobilelor revendicate în proprietatea statului, indiferent de actul normativ unde acestea erau cuprinse: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974 etc.
Declarându-se competente să soluţioneze asemenea acţiuni, pe baza unei asemenea analize raportate la datele speţei, chiar dacă unele dintre acele dispoziţii erau, între timp, abrogate expres, multe instanţe au pronunţat hotărâri, rămase apoi definitive şi irevocabile, sau la nivelul curţilor de apel, ori la Curtea Supremă de Justiţie, după caz, prin care au constatat corecta aplicare a dispoziţiilor incriminate, astfel că au respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor. Aceştia, epuizând căile interne de atac şi aflându-se în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, reclamanţii s-au adresat Curţii europene cu cereri prin care, în esenţă, au invocat încălcarea de către statul român a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea că instanţele naţionale au refuzat restituirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri naţionalizate, expropriate sau trecute, pe temeiul altor dispoziţii legale, în proprietatea statului. Toate cererile de acest gen, în care instanţele naţionale nu au recunoscut dreptul de proprietate invocat de reclamanţi, apreciind temeinicia trecerii imobilelor respective în proprietatea statului, au fost declarate inadmisibile de Curte, în completele de 3 judecători, adică la nivelul comitetelor, cu motivarea că reclamanţii nu pot invoca deţinerea unui bun actual, iar Curtea nu este competentă, ratione temporis, să se pronunţe cu privire la compatibilitatea preluării acelor bunuri de către stat, pe temeiul diverselor acte normative, cu dispoziţiile Convenţiei.
17. O a doua categorie de situaţii este aceea în care instanţele române au analizat aplicarea dispoziţiilor actelor normative incriminate în cauzele deduse judecăţii, au ajuns la concluzia că ele şi-au produs efectele astfel cum acestea rezultă din normele care le cuprindeau şi, în consecinţă, au respins acţiunea în revendicare a reclamanţilor, adăugând însă, în considerentele hotărârilor pronunţate, de regulă la nivelul curţilor de apel, unde hotărârile respective au rămas definitive şi irevocabile, sau că oricum, tribunalele nu sunt competente să examineze legalitatea naţionalizărilor, această competenţă aparţinând puterii legislative, sau că urmează a fi adoptate măsuri reparatorii, pe calea unor acte normative speciale.
Reclamanţii s-au adresat instanţei europene, invocând încălcarea dispoziţiilor articolului 1.
Examinând cauzele respective sub acest aspect, Curtea a ajuns la concluzia că instanţele române nu au recunoscut reclamanţilor dreptul de proprietate asupra imobilelor revendicate, astfel că ei nu pot invoca un drept asupra unui bun existent în patrimoniul lor; instanţele s-au declarat, însă, necompetente să examineze pretenţiile reclamanţilor pe fond. Astfel, în decizia cu privire la admisibilitatea cererii în cauza Mărginean contra România, Curtea europeană a reţinut considerentul din decizia Curţii de Apel Timişoara pronunţată în speţă potrivit cu care „tribunalul nu a refuzat să se pronunţe, cum a susţinut reclamanta, ci a examinat cauza cu care a fost sesizată, în ansamblul ei, a comparat titlul de proprietate al statului cu cel invocat de reclamantă şi a constatat că statul a devenit, în mod legal, proprietarul imobilului revendicat. Asa fiind, acţiunea reclamanţilor apare ca neîntemeiată si are a fi respinsă ca atare."
împrejurarea că instanţele naţionale nu s-au declarat necompetente să soluţioneze validitatea dreptului invocat de reclamanţi, în asemenea situaţii, chiar dacă ele au ajuns la concluzia inexistenţei dreptului pentru aceştia, a fost determinată în adoptarea soluţiei de inadmisibilitate a cererilor de către Curtea europeană. în opinia acesteia, considerentele subsidiare privitoare la imposibilitatea controlului legalităţii naţionalizării de către instanţele interne sau la adoptarea ulterioară a unor măsuri reparatorii pe cale legislativă nu au fost de natură să conducă la declararea cererilor ca admisibile.
18. O categorie distinctă o formează cauzele în care instanţele naţionale au decis, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile că reclamanţii nu pot redobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor trecute, pe diverse temeiuri în proprietatea statului deoarece ele nu sunt competente să examineze legalitatea dispoziţiilor legale în discuţie şi că, în orice caz, urmează a fi adoptate acte normative care vor conţine măsuri reparatorii pentru asemenea situaţii. Aşa fiind, ele au respins acţiunile în revendicare ale reclamanţilor. Facem precizarea că această soluţie este cea reţinută de ultima instanţă care s-a pronunţat în cauză, de regulă o curte de apel, pentru că nu interesează dacă instanţele inferioare au dat alte soluţii; dreptul invocat în faţa Curţii trebuie să fi fost examinat şi de instanţa care se pronunţă ultima, de regulă în recurs, în cadrul sistemului judiciar intern.
De asemenea, este de reţinut că toate cauzele care se încadrează în această categorie au fost declarate admisibile de instanţa europeană, deoarece, pe de o parte, nu a fost constatată existenţa vreunei împrejurări care să împiedice aceasta; iar, pe de alta, ele puneau suficiente probleme de drept şi de fapt, spre a fi examinate pe fond.
Trecând la examinarea lor pe fond sub aspectul aplicării articolului 1 din primul protocol adiţional, Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii nu au putut invoca existenţa unui „bun actual" în patrimoniul lor, astfel că, dispoziţiile articolului 1 nu au fost încălcate.
Ei nu erau titularii unui drept existent în patrimoniul lor, ci invocau imposibilitatea de a-l obţine.
în schimb, soluţia instanţelor interne a nu-şi recunoaşte competenţa soluţionării unor acţiuni în revendicare în cadrul cărora avea a fi discutată existenţa sau inexistenţa dreptului invocat de reclamanţi a fost socotită o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, care, înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaşte accesul la justiţie, adică dreptul la un tribunal în sensul Convenţiei.
19. în sfârşit, încercarea de sistematizare pe care înţelegem să o facem, o categorie distinctă de cauze este aceea în care instanţele naţionale au pronunţat hotărâri definitive şi irevocabile prin care acţiunea în revendicare a reclamanţilor a fost admisă, ele constatând, de regulă, greşita aplicare a dispoziţiilor privitoare la trecerea bunurilor în proprietatea statului, dispunând restituirea acestora către titularii iniţiali sau către moştenitorii lor, iar apoi aceste hotărâri au fost desfiinţate pe calea promovării de către Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a unor recursuri în anulare, recursuri admise de instanţa supremă. Soluţiile de acest gen au fost pronunţate ca urmare a adoptării deciziei secţiilor ei reunite din 2 februarie 1995, de schimbare a jurisprudenţei anterioare, prin care s-a statuat că „tribunalele nu au fost competente să cenzureze prevederile actelor de naţionalizare şi să dispună restituirea imobilelor naţionalizate pe temeiul Decretului nr. 92/1950; punerea de acord a naţionalizărilor efectuate pe acest temei cu dispoziţiile Constituţiei române în vigoare privitoare la proprietate nu se poate face decât pe cale legislativă..."
Este vorba despre cauzele de tipul celei care este socotită cauză-pilot în jurisprudenţă Curţii, Brumărescu contra România.
Astfel, în hotărârea pronunţată în această cauză Curtea a reţinut că prima instanţă a admis acţiunea în revendicare a reclamantului, constatând că naţionalizarea s-a produs pe nedrept deoarece autorul său nu făcea parte din categoria persoanelor supuse acestei operaţiuni juridice şi a dispus restituirea bunului obiect al revendicării; această soluţie a rămas definitivă şi irevocabilă, prin nerecurare. Aşa fiind, ea a ajuns la concluzia că reclamantul avea un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 deoarece hotărârea primei instanţe din 9 decembrie 1993 a stabilit că imobilul în discuţie a fost naţionalizat cu încălcarea decretului de naţionalizare nr. 92/1950, astfel că ea a constatat, cu efect retroactiv, că reclamantul era proprietarul ei legitim, ca succesor al părinţilor săi, drept ce nu era revocabil. De altfel, Curtea a constatat că reclamantul a putut să exercite stăpânirea bunului paşnic şi netulburat, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 şi până la 1 martie 1995 - data deciziei instanţei supreme de admitere a recursului în anulare intentat, între timp, de Procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie prin care a fost desfiinţată hotărârea instanţei de fond. în această perioadă el a achitat taxele şi impozitele aferente bunului său imobil.
20. în general, prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile desfiinţate prin recursul în anulare admis de instanţa supremă, instanţele inferioare constataseră greşita aplicare a dispoziţiilor Decretului nr. 92 de naţionalizare a unor imobile de locuit, fie in rem, fie in personam. Menţionăm totuşi că, uneori, instanţe din Bucureşti, spre deosebire de alte instanţe
din ţară, au pronunţat soluţii prin care au constatat definitiv şi irevocabil că în măsura în care s-a dispus confiscarea unor imobile pe temeiul Decretului nr. 223/1974, această confiscare apărea ca fiind contrară prevederilor constituţionale şi art. 480 din Codul civil, astfel că au admis acţiunile în revendicare intentate de reclamanţi.
Şi în asemenea cauze s-a promovat recurs în anulare, cu motivarea depăşirii competenţelor instanţelor judecătoreşti prin examinarea legalităţii dispoziţiilor pe temeiul cărora s-a dispus confiscarea, recurs admis cu aceeaşi motivare de instanţa supremă, cu consecinţa desfiinţării hotărârilor definitive şi irevocabile prin care acţiunea în revendicare a reclamanţilor fusese admisă.
Consecventă propriei jurisprudenţe, Curtea europeană a decis în sensul că situaţia din aceste cauze „este dacă nu identică cel puţin analoagă cu cea din cauza BrumărescU' de unde concluzia că reclamanţii erau titularii unui „bun“ în sensul Convenţiei, dreptul lor de proprietate asupra acestui bun fiind încălcat de autorităţile statale.
Inegalitatea în faţa dispoziţiilor Convenţiei prin diferenţa de soluţii cu privire la aplicarea aceloraşi prevederi legale interne este evidentă. în măsura în care instanţele interne au decis că normele cuprinse în Decretul nr. 223/1974, în vigoare la data trecerii bunului în proprietatea statului au fost corect aplicate, cererile reclamanţilor adresate Curţii europene au fost declarate inadmisibile, de regulă prin decizii ale comitetelor de 3 judecători cu motivarea că ei nu erau titularii dreptului asupra unui bun, în sensul Convenţiei.
Dimpotrivă, dacă instanţele au pronunţat soluţii de admitere a acţiunilor în revendicare, practic în aceleaşi situaţii de fapt şi de drept, soluţii desfiinţate pe calea recursului în anulare, cu motivarea „excesului de putere" din partea instanţelor, interne Curtea europeană nu a putut decât să constate existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor şi încălcarea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
III. Probleme specifice privitoare la proba noţiunii de „bun“ în sensul Convenţiei
21. Curtea europeană este o instanţă de judecată în faţa căreia se desfăşoară procedura unui proces intentat de o persoană fizică sau juridică, sau de un grup de particulari împotriva unui stat semnatar al Convenţiei, în cadrul căruia se discută existenţa sau inexistenţa unei încălcări a unui drept pe care aceasta îl protejează; în ipoteza pusă în discuţie, este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate.
Cum a spus foarte exact fosta Comisie, aceasta înseamnă că cel care se plânge de o atingere adusă dreptului său de proprietate, trebuie să demonstreze că este titularul acelui drept, adică faptul că dreptul invocat exista în patrimoniul său.
Desigur, în primul rând, proba existenţei dreptului pus în discuţie se face în cadrul parcurgerii căilor de atac din sistemul judiciar intern. Jurisprudenţă Curţii este constantă în a preciza că ea nu se poate substitui instanţelor naţionale în privinţa administrării şi aprecierii probelor,
acestea fiind mai bine plasate pentru a determina existenţa sau inexistenţa unui drept. Instanţa europeană poate interveni numai atunci când administrarea probelor contravine dispoziţiilor art. 6 din Convenţie care protejează dreptul la un proces echitabil, sau când aprecierea acestora este vădit eronată, cu consecinţa atingerii substanţei dreptului invocat.
Nu mai puţin, în dosarul cauzei deduse judecăţii Curţii europene, reclamantul trebuie să facă dovada „dreptului de proprietate asupra bunului" obiect al litigiului. în acest sens, de regulă, se depun copii după actele de proprietate sau după actele care atestă existenţa „bunului", în sensul Convenţiei, în patrimoniul reclamantului.
22. Există situaţii în care existenţa dreptului de proprietate este contestată în faţa Curţii. Tocmai pentru că ea nu se poate substitui instanţelor naţionale în determinarea existenţei sau inexistenţei dreptului invocat, jurisprudenţă europeană caută să stabilească împrejurarea dacă reclamantul este cel puţin titularul unui „interes economic legitim" sau al unei „speranţe legitime", de realizare a unei creanţe.
Rezultă, aşadar, strânsa legătură care se degajă din jurisprudenţă Curţii între noţiunea de „bun" în sensul Convenţiei şi proba dreptului asupra acelui bun.
Astfel, în cauza Beyler contra Italia, instanţa europeană a spus in terminis că datorită
complexităţii sale în fapt şi în drept, situaţia din speţă nu poate fi clasată într-o categorie precisă. De aceea, nu este necesar ca ea să se pronunţe cu privire la interpretarea pe care jurisdicţiile italiene au dat-o dispoziţiilor interne pertinente, după care vânzarea încheiată în anul 1977 ar trebui considerată nulă. Cu atât mai mult nu este rolul Curţii de a se pronunţa cu privire la problema de a se şti dacă reclamantul putea fi considerat sau nu, prin raportare la dreptul italian, ca proprietarul real al tablouluf'. A fost suficient însă ca jurisdicţia europeană să recunoască reclamantului un „interes economic legitim" a cărui existenţă a fost demonstrată de acesta, pentru ca articolul 1 să devină aplicabil, el apărând ca titularul unui „bun“, în sensul Convenţiei.
în unele cazuri deduse judecăţii sale, Curtea a reţinut existenţa unui drept protejat de Convenţie din situaţii de fapt, cu mare persistenţă în timp.
Astfel, în cauza Matos e Silva şi alţii contra Portugalia, în care guvernul portughez a negat existenţa dreptului de proprietate al societăţilor reclamante asupra unor terenuri, Curtea a arătat că, într-adevăr, nu este rolul ei de a tranşa asupra acestei probleme pe plan intern, dar a reţinut „drepturi necontestate ale reclamantelor asupra terenurilor în litigiu exercitate timp de peste un secol de familiile lor, rezultate dintr-un contract de concesiune, astfel că ele apar ca titulare ale unui bun în sensul articolului 1.
într-o altă cauză, având a se pronunţa tot cu privire la existenţa dreptului de proprietate asupra unor terenuri, instanţa europeană a arătat că ea „acordă o deosebită importanţă dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, datorită absenţei, în Grecia, a unor planuri cadastrale şi a imposibilităţii înscrierii titlurilor de proprietate în registre de publicitate imobiliară.
După cum, într-o altă cauză, în care reclamanţii nu au putut demonstra existenţa dreptului de proprietate asupra unor terenuri trecute pe temeiul unor legi speciale în proprietatea
statului, Curtea a reţinut unele indicii ale existenţei dreptului în discuţie, date de ofertele de indemnizare care le-au fost făcute de autorităţile deţinătoare actuale ale terenurilor în dispută şi a decis că pentru nevoile cauzei, reclamanţii pot fi consideraţi ca proprietari ai acelor bunuri.
în sfârşit, menţionăm că este posibil ca, uneori, contestaţia să privească regimul juridic al bunurilor în litigiu.
Astfel, în cauza Fostul Rege al Greciei şi alţii contra Grecia, guvernul a contestat dreptul de proprietate privată asupra unor imobile revendicate de reclamanţi, arătând că acestea le-au aparţinut în regim de drept public, în calitate de bunuri ale Coroanei. Curtea a reţinut însă atitudinea contradictorie a guvernului grec în privinţa bunurilor în discuţie. Astfel, acesta, în multe situaţii a tratat bunurile respective ca fiind bunuri proprietate privată şi nu a produs în faţa Curţii un ansamblu de reguli generale privitoare la regimul lor juridic. Âşa fiind, chiar dacă instanţa europeană a recunoscut că bunurile regale sunt supuse, adesea, în multe privinţe, unui regim special, nu a putut trage concluzia că cele în cauză ar fi avut un regim sui generis, cvasi public, cu consecinţa că nu ar fi aparţinut niciodată familiei regale, în regim de drept public,
