Obstrucționarea justiției
| Comentarii |
|
obstrucționarea justiției, 1. Rolul justiţiei în cadrul regimului de separaţie a puterilor în stat 2. Creşterea rolului justiţiei în societatea modernă 3. Independenţa şi imparţialitatea justiţiei 4. Conceptul de “obstrucţionare a justiţiei” 5. Concluzii
1. Rolul justiţiei în cadrul regimului de separaţie a puterilor în stat
Apariţia şi dezvoltarea democraţiei moderne sunt indisolubil legate de modul de realizare a separaţiei puterilor în stat.
Prin natura sa, puterea în stat este unică. Aparţinând aceluiaşi subiect - statul - ea nu se poate divide, deoarece altminteri ar aparţine unor subiecţi diferiţi. Ce sens are atunci separaţia puterilor şi din ce cauză acest principiu s-a bucurat şi, în continuare, este aureolat de o atracţie similară unui mit ? Altfel spus, este oare principiul separaţiei puterilor un “ mit modem”, mai ales sub forma “sfintei treimi”: separaţia între puterea legiuitoare, executivă şi judecătorească ? Toate aceste întrebări sunt prealabile subiectului pe care ne-am propus să-l tratăm - obstrucţionarea justiţiei - care, în ultimă analiză, aşa cum va rezulta din dezvoltările ulterioare, constă în negarea, în ce priveşte puterea judecătorească, a consecinţelor principiului la care ne-am referit. Dar mai întâi să cercetăm un răspuns posibil la întrebările de mai sus.
Puterea în stat este unică dar se exprimă prin mai multe “voci”. Din acest punct de vedere ea constituie o unitate în diversitate. Tot putere de stat este şi obligativitatea legii, ca şi a actului guvernamental sau al administraţiei publice, ori caracterul executoriu al hotărârii judecătoreşti. Efectele acestor acte sunt diferite, deşi toate exprimă, fiecare în funcţie îndeosebi de legitimitatea autorităţii emitente, una şi aceeaşi putere a statului în guvernarea ţării potrivit regimului politic instituit. Similare sunt şi faptele cu efecte juridice ale autorităţilor publice, indiferent de natura lor.
Democratizarea societăţii a fost strâns legată de laicizarea puterii de stat. Cât timp era de origine divină, exercitarea ei printr-o singură “voce”, de către un singur titular sau în numele său, era perfect legitimă, întrucât exprima o voinţă transcendentală. Similară este şi sorgintea puterii de către partidul unic în cadrul regimului politic pe care îl generează. în condiţiile democraţiei, cei care exercită puterea unipersonal sau colectiv exprimă propria lor voinţă, indiferent de modul său de formare, regulile procedurale şi organizatorice din care ea rezultă, întrucât legitimitatea acestor autorităţi este diferită. Nemaiputând transcende societăţii, legitimitatea nu poate reuşi decât ca expresie a voinţei sociale. Separaţia puterilor rezultă tocmai din aceste legitimităţi diferite.
Statul iese din urne. Formula simbolizează legitimitatea statului, îndeosebi a puterii de stat. Pe temeiul său legiuitorul este legitimat să adopte legea, guvernul se bucură de legitimitatea indirectă rezultând din procedura de învestitură, putând astfel să emită actele guvernamentale, administraţia publică asigură, sub conducerea guvernului, executarea legii.
Legitimitatea justiţiei este însă aparte. Judecătorul nu este ales de corpul electoral. Mai mult, el trebuie ferit de lupta politică inerentă oricărei competiţii elective. Legitimitatea sa nu rezultă din actul de numire, deoarece în nici un fel el nu îl reprezintă pe cel care l-a învestit, indiferent care ar fi acesta: o autoritate publică, ca în regimul nostru constituţional, alegătorii, în regimurile constituţionale în care judecătorii sunt aleşi. Supunându-se exclusiv legii, el nu este şi prin natura funcţiei sale nu poate fi reprezentantul nici unei ideologii sau mişcări partizane. De aceea, legitimitatea sa rezultă din misiunea socială pe care este chemat să o îndeplinească.
în relaţia dintre stat şi societatea civilă, adică acea parte a societăţii ce nu face parte din clasa politică, deşi statul are o poziţie dominantă, el îşi poate realiza rolul numai în măsura în care asigură îndeplinirea obiectivelor societăţii civile în cadrul procesului de guvernare. Este o consecinţă inevitabilă a celebrei definiţii a democraţiei, aparţinând lui Abraham Lincoln şi preluată ca atare în art. 1 al Constituţiei Franţei: “ conducerea poporului, de către popor şi pentru popor”. Altfel spus, statul există cât timp cetăţenii cred în el. Altminteri îşi pierde legitimitatea, parţial- ca în cazul regimului ceauşist - sau total - ca în caz de sciziune, încrederea în stat este condiţionată, însă, de realizarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeosebi ale cetăţenilor. Cu cât societatea civilă este mai puternică şi statul va fi mai puternic. Or, această relaţie este indisolubil legată de apărarea şi promovarea acestor drepturi şi libertăţi. Justiţia îşi află legitimitatea în sfera protejării drepturilor şi libertăţilor individuale sau colective ale persoanei de care depinde, în ultimă instanţă, stabilitatea oricărui regim politic, consolidarea şi dezvoltarea societăţii civile şi, implicit, a statului, în esenţă propăşirea societăţii. Sancţionarea lor prin lege, ca şi asigurarea exercitării lor în procesul guvernării ţării, fără intervenţia justiţiei pentru înlăturarea oricărei încălcări, oricând posibilă ca urmare a confruntării permanente a intereselor în societate, ar corupe însăşi relaţia, specifică democraţiei, dintre stat şi societate. Arbitrariul, cu privilegiile pe care le impiică sau generează, acutizând conflictele sociale, compromite însăşi această relaţie. în consecinţă, rolul justiţiei este într-un dublu sens: pe de o parte, prin soluţionarea, pe temeiul legii, a conflictului social, ea asigură, astfel, restabilirea ordinii de drept perturbate; pe de altă parte, asigurând o asemenea soluţionare, în condiţii de imparţialitate, independenţă şi spirit de dreptate, justiţia are o influenţă implicită, cu caracter preventiv, în întregul corp social, asigurând previzibilitatea şi încrederea în lege, stabilitatea ordinii sociale şi consolidarea regimului politic. Deci, răspunzând unei aşteptări sociale fundamentale ce rezultă din ataşamentul oamenilor faţă de drepturile şi libertăţile de care dispun justiţia legitimează însuşi statul ca ordine de drept, în sensul că asigură eficacitatea legii, care este o condiţie sine qua non a existenţei sale ca realitate socială.
Rezultă, din cele arătate, că justiţia constituie “ o valoare în sine”. Dacă funcţia legiuitorului, ca şi a puterii executive este “ pentru altul ”, adică pentru societate în general, mai exact pentru societatea civilă şi fiecare persoană în parte, altminteri degenerând în autoritarism, dictatură sau totalitarism, justiţia este o valoare în sine deoarece numai astfel se poate legitima ca spaţiu de protecţie a drepturilor şi libertăţilor conferite de lege cetăţenilor.
Pe de altă parte, de existenţa plenară a “ statului de drept”, în care se profesează cultul dreptului şi în cadrul căruia personajul cheie este judecătorul, s-a putut vorbi numai în
momentul în care s-a concretizat ideea că şi statul trebuie controlat. Această misiune a revenit puterii judecătoreşti pentru că, în cadrul trilogiei clasice a puterilor, ea este mai puţin periculoasă în ce priveşte abuzul de putere, cât timp nu constituie o forţă, ci o frână, iar scopul său nu constă în comandă, ci în control, în verificarea aplicării şi respectării dreptului, în limitele căruia celelalte puteri îşi exercită legitimitatea, deoarece alegerile se organizează potrivit legii. Tocmai de aceea se spune că paradoxul judecătorului constă în faptul că el depinde de stat, de celelalte puteri, dar trebuie să le şi controleze; el reprezintă atât Puterea, cât şi Contraputerea; el întruchipează dualitatea drept/forţă.
Acest rol al judecătorului nu numai că s-a păstrat în timp, dar s-a şi dezvoltat. însă pentru a-şi îndeplini misiunea judecătorul are nevoie de garanţii specifice faţă de celelalte puteri, garanţii ce pot fi subsumate ideii de independenţă. Sunt aspecte pe care le vom dezvolta în cele ce urmează.
2. Creşterea rolului justiţiei în societatea modernă
După victoria parlamentarismului în secolele XVIII şi XIX şi democratizarea puterii executive, cea mai spectaculoasă evoluţie în cadrul democraţiilor moderne, îndeosebi după al doilea război mondial, a fost legată de creşterea continuă a rolului justiţiei în asigurarea ordinii sociale.
Este o evoluţie firească din moment ce democraţia modernă se bazează pe respectul drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în principal ale cetăţenilor, fără de care guvernarea poporului de către popor - ceea ce nu exclude cezarismul politic, ca temei al unui regim autoritar - nu ar putea fi “ pentru popor”.
Astfel a fost expansiunea controlului constituţionalităţii legilor, fie sub forma modelului american, fie a celui european, asimilat şi de regimul nostru constituţional. în ambele modele este implicată autoritatea judecătorească. în modelul american însuşi judecătorul se pronunţă asupra legitimităţii constituţionale a legii, iar în cel european el este asociat judecătorului constituţional în exercitarea acestui control pe calea unor proceduri specifice, din care cea mai răspândită este excepţia de neconstituţionalitate. De altfel, în sensul avut în vedere pentru caracterizarea la care ne referim, justiţia include şi judecătorul constituţional chiar dacă, potrivit regimului politic dintr-o ţară sau alta, cum ar fi în Italia sau regimul nostru constituţional, autoritatea constituţională de control nu face parte, sub aspect instituţional, din cadrul autorităţii judecătoreşti.
Un alt domeniu, care nu făcea parte din sfera clasică a competenţei autorităţii judecătoreşti, este caracterul concurenţial al economiei. Economia de piaţă, prin efectul concurenţei, se poate autodistruge, ar putea regresa prin eliminarea competitorilor, în economie monopolistă, de comandă. De aceea a apărut un nou domeniu de intervenţie a statului care, în prezent, în toate ţările dezvoltate, este în plină expansiune: controlul concurenţei, pentru prezervarea caracterului concurenţial al economiei. Litigiile generate în controlul acestui domeniul sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, al căror rol este hotărâtor deoarece - ca şi în privinţa răspunderii delictuale - practica judecătorească este aceea care sancţionează, în concreteţea lor, regulile anticoncurenţiale, norma legală stabilind numai un cadru atât de general încât are caracterul unei cvasidelegări legislative. S-ar părea că acest aspect nu
priveşte sfera drepturilor şi libertăţilor persoanei. în realitate însă, economia concurenţială este indisolubil legată de egalitatea de şanse, esenţială pentru realizarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, în general.
Similară este şi evoluţia în domeniul justiţiei fiscale.
în perspectiva revizuirii Constituţiei, instanţele judecătoreşti vor dobândi, dacă va fi adoptată iniţiativa legislativă în actuala formă, noi competenţe. Pe de o parte, art. 48 alin. 3 teza întâi prevede că statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Deci, spre deosebire de actuala Constituţie care are în vedere numai erorile săvârşite în procesele penale, pe viitor răspunderea se va extinde la toate procesele, indiferent de natura lor. Pe de altă parte, art. 125 alin. 6 în redactarea ce se propune stabileşte că, în ce priveşte controlul judecătoresc al actelor autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, acesta este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament militar. Aşadar, s-a restrâns sfera actelor exceptate de la controlul instanţelor şi chiar mai mult, art.125 alin.6 teza a doua dă în competenţa instanţelor de contencios administrativ şi soluţionarea cererilor persoanelor vătămate prin ordonanţe constatate ca nefiind constituţionale.
Un fenomen ce s-a dezvoltat după al doilea război mondial în sfera culturii occidentale este legat de apariţia şi dezvoltarea justiţiei internaţionale. Sunt reprezentative, sub acest aspect, Curtea pentru drepturile omului de la Strasbourg, în ce priveşte respectarea convenţiei europene corespunzătoare şi Curtea de la Luxemburg, pentru legislaţia comunitară europeană, în viitor, după aderarea ţării la Uniunea Europeană, instanţele judecătoreşti naţionale vor aplica direct legislaţia comunitară. Astfel instanţele judecătoreşti au un rol din ce în ce mai pregnant în formarea unei culturi juridice europene, rezultate din contribuţia culturilor naţionale ale popoarelor continentului. Evident că formarea unui spaţiu cultural şi de securitate juridică continental este de natură să asigure în mai mare măsură posibilităţile de realizare efectivă a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Când pentru cetăţenii Europei unite această calitate va fi primordială, în sensul în care în Imperiul roman esenţial era “civitas romanus sum”, sau în Statele Unite ale Americii contează în primul rând calitatea de cetăţean al federaţiei înaintea apartenenţei de statele federate, spaţiul culturii şi securităţii juridice europene va deveni o realitate primordială, pentru realizarea căreia puterea judecătorească are un rol de neînlocuit, întrucât, îndeosebi prin influenţa sa implicită, difuză în întreaga societate, la care ne-am referit anterior, este chemată să asigure implementarea în viaţa citadină a valorilor comune ce au constituit întotdeauna strălucirea culturii continentului.
3. Independenţa şi imparţialitatea justiţiei
în Raportul Singhvi către Comisia Drepturilor Omului a O.N.U. din anul 1987 se apreciază că “ principiile independenţei şi imparţialităţii sunt pietrele de fundament ale motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat” (pct.75). Este şi firesc, din moment ce necesitatea asigurării celor două principii este proclamată, între altele, în Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 10), Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (art. 14) şi în Convenţia europeană a drepturilor omului (art. 6 pct.1).
Deşi prezentate de cele mai multe ori împreună, cele două noţiuni nu se confundă: independenţa se examinează prin raportare la alte puteri, în principal puterea legislativă şi puterea executivă, dar şi la puterile de fapt ( grupurile de presiune politică, economică sau socială, puterea mijloacelor media, experţii la care judecătorii recurg), precum şi la părţi; imparţialitatea este legată mai mult de organizarea şi funcţionarea internă a instanţelor.
Independenţa este însă prealabilă imparţialităţii, deoarece nu poţi fi imparţial dacă deja nu există independenţa. De aceea şi noi ne vom referi mai întâi, pe scurt, la independenţa justiţiei.
îndeplinirea misiunii justiţiei legate de controlul asupra celorlalte puteri, ca şi de ataşamentul persoanei faţă de drepturile şi libertăţile sale, nu este posibilă fără asigurarea independenţei acesteia.
în condiţiile confuziei puterilor, propice regimului constituţional întemeiat pe dominaţia partidului unic, independenţa justiţiei nu-şi avea sensul, cât timp orice autoritate de stat ca şi statul în ansamblul său avea exclusiv o valoare instrumentală. De aceea, independenţa justiţiei nu este posibilă decât în condiţiile regimului de separaţie între aceasta şi puterea legiuitoare, ca şi cea executivă. Desigur, regimul de separaţie nu exclude colaborarea acestor puteri, ca şi controlul lor reciproc. Judecătorul se supune legii. De asemenea justiţia presupune asigurarea resurselor şi a logisticii necesare pentru asigurarea independenţei sale. în fine, prin ministrul justiţiei se asigură retroacţiunea necesară legiuitorului pentru valorificarea practicii judecătoreşti şi a cerinţelor de legiferare rezultate din această practică.
Dar, independenţa justiţiei nu trebuie să degenereze în guvernarea de către judecători care, prin natura sa, este antidemocratică, întrucât aceştia nu se bucură de legitimitatea electivă care singură poate fundamenta reprezentativitatea în cadrul unui regim democratic de guvernare.
Independente în exercitarea funcţiei lor, instanţele judecătoreşti nu sunt independente faţă de lege. După cum s-a subliniat în doctrină, “ puterea judecătorească nu poate să refuze aplicarea legilor; neputând-o face direct, n-o poate face nici indirect, prin interpretare, oricare ar fi consideraţiile de echitate care stau la baza deciziilor ei”. Această regulă are în vedere toate instanţele judecătoreşti, inclusiv Curtea Supremă de Justiţie şi, deci, apar cu totul nepotrivite acele decizii prin care nu se recunosc obligativitatea şi efectele erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale ori, prin care, sub pretextul asigurării interpretării unitare a legii în cadrul recursurilor în interesul legii, se creează sau modifică reguli de drept, atribut exclusiv al Parlamentului.
De la o asemenea atitudine până la arbitrariul judecătoresc, care este una din modalităţile de obstrucţionare a justiţiei de către judecătorii înşişi, nu-i decât un pas. Orice autoritate este tentată să abuzeze de puterea ce i-a fost conferită. De aceea Montesquieu arăta că, pentru evitarea unei asemenea evoluţii, oricând posibile, este necesar ca “ le pouvoire arrete le pouvoire”.
Contraponderile pentru evitarea degenerării independenţei justiţiei în arbitrariul judecătoresc sunt în însăşi procedura judecătorească, pe calea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, ca şi intervenţia, în limitele şi condiţiile legii, a jurisdicţiilor internaţionale, iar în ultimă analiză intervenţia legiuitorului pentru îmbunătăţirea legislaţiei. în final, esenţială este evitarea corporatismului şi, implicit, posibilitatea deschiderii justiţiei instituţionalizate spre justiţia socială, opinia publică, nevoia de dreptate a oamenilor. De aceea un rol adesea hotărâtor îl are opinia publică, presa şi mai ales doctrina juridică, literatura de specialitate, atât prin critica soluţiilor cât şi, mai ales, prin rolul pe care îl are în formarea şi evoluţia spiritului juridic în cadrul conştiinţei sociale. Judecătorul este un creator în măsura în care, ca orice creator, se expune, opera sa este transparentă, deci convingătoare şi reflectă imperativul de dreptate socială ce este o consecinţă inerentă spiritului în general. De aceea prestaţia sa implică şi răspundere, pentru evitarea ocultismului, care este una din formele cele mai perfide şi periculoase de obstrucţionare a justiţiei.
Independenţa justiţiei condiţionează ordinea constituţională a unei ţări. O asemenea ordine presupune preeminenţa autorităţilor publice, care sub aspect instituţional definesc statul în ansamblul său, faţă de actorii politici care în funcţie de aleatorismul evoluţiilor politice, le conduc. Statul rămâne acelaşi chiar dacă, sub aspect politic, conducătorii sunt alţii. Or, stabilitatea pe care o implică ordinea constituţională nu ar fi posibilă fără independenţa justiţiei, pentru apărarea ordinii de drept şi a intereselor legitime ce ar putea veni în conflict cu concepţiile şi interesele noilor conducători. Obstrucţionarea justiţiei, în ipoteza avută în vedere, rezultă din acţiunea factorilor politici, din care cauză ordinea constituţională nu este de conceput într-un regim politic în care, în afara ordinii juridice şi statale, există şi o ordine paralelă şi supraordonată faţă de lege şi autorităţile statale şi anume cea politică, preeminentă, şi cea legală, subordonată. Ordinea constituţională nu poate fi, prin natura ei, decât unică, iar independenţa justiţiei constituie garanţia sa sub aspect juridic. De aceea orice obstrucţionare a justiţiei este, implicit, şi un atentat la ordinea constituţională instituită.
Cât priveşte imparţialitatea, potrivit Raportului Singhvi (pct. 79), ea înseamnă lipsa prejudecăţilor, a unor idei preconcepute, nefavorizarea unei părţi. Ea denotă obiectivitate şi lipsa afectivităţii şi a relei voinţe. Un judecător imparţial este cel care menţine balanţa şi judecă fără frică sau favoare pentru a face bine. Strâns legată de independenţă, imparţialitatea contribuie în egală măsură la asigurarea unui proces echitabil. Nu întâmplător Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistraturii, adoptate la Milano în anul 1995 şi confirmate de Adunarea Generală a O.N.U. în acelaşi an, precizând că justiţia trebuie să hotărască cauzele aduse în faţa ei pe baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără restricţii, fără influenţe nedorite, amăgiri, presiuni, ameninţări sau amestecuri, directe ori indirecte, ale nimănui, indiferent de motiv (art. 2), au în vedere elemente care ţin atât de independenţă, cât şi de imparţialitate. Totuşi, aşa cum am mai arătat, cele două noţiuni nu se suprapun în totalitate, fiind posibil ca un judecător independent de toate celelalte puteri să nu fie imparţial într-o speţă concretă.
încălcarea independenţei, ca şi a imparţialităţii constituie modalităţi de obstrucţionare a justiţiei în forme foarte variate, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.
4. Conceptul de “obstrucţionare a justiţiei”
în ultimă analiză conceptul de obstrucţionare a justiţiei constă în împiedicarea acesteia de a-şi îndeplini misiunea sa socială, pe temeiul căreia se legitimează ca o putere în stat. Altfel spus, puterea în stat se exprimă prin vocea justiţiei cu condiţia de a nu fi obstrucţionată în realizarea legitimităţii sale. Cum noţiunii de justiţie i se dau două sensuri - funcţie a statului de a împărţi dreptatea, alături de funcţia legislativă şi cea executivă; serviciu public al statului - analiza ce facem în legătură cu obstrucţionarea justiţiei priveşte ambele ei înţelesuri.
Instanţa de judecată îşi realizează legitimitatea sa socială, adică asigură aplicarea legii în spiritul juridic corespunzător imperativului de dreptate al oamenilor, numai în condiţii de independenţă şi imparţialitate. Altminteri litigiul dedus judecăţii, sub aparenţa uni proces, constituie de fapt “ o afacere”. Cu alte cuvinte, prin ocultarea legii, procesul devine o simplă aparenţă, pentru realizarea unei inginerii financiare, politice sau de altă natură, subordonată obţinerii unui anumit rezultat incorect, nelegal. în acest sens şi crima organizată este o afacere care, în unele situaţii, cel puţin, nu ar fi posibilă fără concursul judecătorului incorect.
Rezultă că obstrucţionarea justiţiei se caracterizează, în primul rând, prin deturnarea actului de justiţie de la finalitatea sa, contrar spiritului juridic pe care el este chemat să-l exprime.
Nevoia de dreptate este inerentă naturii umane şi societăţii. De aceea modalitatea de obstrucţionare a justiţiei, de injustiţie pe calea justiţiei, a existat întotdeauna. Dintre acestea principalele sunt procesele politice prin care, în sens larg, se înţelege nu numai cele ce rezultă ca urmare a unei răfuieli de ordin politic, dar şi, cele prin care justiţia este împiedicată datorită poziţiei sociale a celor implicaţi, clientelismului politic etc. Aşa fiind, influenţa cu caracter partizan, indiferent de unde ar veni, este o modalitate de obstrucţionare a justiţiei prin încălcarea independenţei sale. Dintr-un scop în sine, justiţia devine, în asemenea situaţii, un simplu mijloc. în afara corupţiei politice, orice altă modalitate de corupţie este în fond similară, inclusiv chiar dacă soluţia este corectă şi legală, dar ca urmare a unei influenţe oculte şi nu ca expresie a supremaţiei dreptului, deci a corupţiei, nu a spiritului de dreptate. De aceea, potrivit recentei legi împotriva actelor de corupţie, magistraţii nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor politice, ceea ce presupune ca intrepretarea legii să o facă fără a se subordona acestor scopuri sau doctrine, să nu facă parte din partide politice ori să desfăşoare activităţi cu caracter politic. în acelaşi sens este şi obligaţia lor de a se abţine de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.
Codul penal a incriminat unele fapte de obstrucţionare a justiţiei. De asemenea procedurile, civilă şi penală, prevăd mijloace pentru prevenirea şi sancţionarea îndeosebi a folosirii abuzive a mijloacelor procedurale în scopul eludării legii etc. în acelaşi sens sunt şi prevederile referitoare la incompatibilitate, abţinere şi recuzare.
Orice act de ingerinţă în activitatea justiţiei este, prin natura sa, o tentativă, cel puţin, de obstrucţionare a justiţiei. Nu înseamnă, în mod necesar, că ea va fi urmată de rezultatul scontat, dar constituie prin ea însăşi o stare de pericol, similară, în dreptul penal, cu infracţiunea de pericol. De aceea, potrivit art. 107 din legea la care ne-am referit anterior, magistraţii au
obligaţia de a aduce de îndată la cunoştinţa preşedintelui instanţei sau, după caz, a procurorului general în subordinea căruia funcţionează, orice ingerinţă de natură politică sau economică din partea unei persoane fizice ori juridice, ca şi a unui grup de persoane. încălcarea acestei obligaţii, ca şi a celorlalte dispoziţii ce îi privesc pe magistraţi, din legea respectivă constituie o faptă disciplinară ce poate atrage suspendarea din funcţie pe timp de maximum 6 luni sau îndepărtarea din magistratură, în acest din urmă caz, cel sancţionat neputând ocupa nici o funcţie de specialitate juridică timp de 3 ani. în acelaşi scop sunt şi incompatibilităţile magistratului, judecător sau procuror, care devine avocat.
Şi totuşi mijloacele de deturnare a procedurilor de la finalitatea lor sunt mult mai numeroase. Poate de aceea în experienţa românilor există proverbul: “ Mai bine o pace strâmbă, decât un proces drept”. Este parcă o amărăciune seculară condensată în acest proverb. Obstrucţionarea justiţiei nu este un fenomen exclusiv modern, dar poate niciodată nu a avut o influenţă negativă de amploarea pe care o poate avea ea în prezent, datorită rolului fără precedent al justiţiei în ordinea democrată a societăţii moderne.
începând cu recrutarea cadrelor de judecători, procurori, poliţişti şi a personalului auxiliar, cu organizarea instanţelor spre a se evita supraaglomerarea unor complete, cu asigurarea independenţei financiare a celor implicaţi în actul de justiţie, cu solemnitatea judecăţii şi asigurarea logisticii necesare, până la respectarea regulilor de tehincă legislativă, îndeosebi privind sistematizarea şi coordonarea legislaţiei, obstrucţionarea justiţiei constituie un concept ce depăşeşte cadrul exclusiv al corupţiei politice, financiare sau de altă natură. Este evident că din moment ce judecătorul “ rosteşte dreptul”, pregătirea profesională şi prestigiul personal sunt esenţiale.
De aceea, potrivit art. 104 din legea la care ne-am referit, magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze
imparţialitatea sau prestigiul acesteia. încălcarea acestei interdicţii, dacă fapta nu este mai gravă, atrage aplicarea sancţiunilor menţionate anterior. în principiu, potrivit legii, funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, fiindu-i interzis să desfăşoare orice activitate ce ar putea genera un conflict de interese, cum ar fi aceea de arbitru, de comerciant, direct ori prin persoane interpuse, de participant la managementul unei societăţi comerciale sau de membru al unui grup de interese economice.
Caracterul unitar sau, dimpotrivă, dezordonat, al practicii judecătoreşti, având drept consecinţă încălcarea egalităţii cetăţenilor faţă de lege şi autorităţile judecătoreşti, ca şi afectarea predictibilităţii legii, depinde hotărâtor de pregătirea profesională a judecătorilor şi, totodată, este una din caracteristicile cele mai evidente ale obstrucţiei justiţiei, prin deturnarea actului de justiţie de la menirea sa.
De asemenea supraaglomerarea instanţelor are ca efect nu numai tărăgănarea soluţionării cauzelor, dar şi imposibilitatea judecătorului de a asigura aprofundarea situaţiei de fapt şi de drept pentru luarea unei soluţii juste. Având în vedere aceste carenţe în organizarea activităţii instanţelor judecătoreşti, în raportul prezentat la bilanţul de activitate a Ministerului Justiţiei pe anul 2002 s-a preconizat desfiinţarea instanţelor cu un volum mai mic de 2000 de cauze (circa 32 de judecătorii) şi rearondarea teritorială a unor localităţi, înfiinţarea de sedii secundare pentru instanţele cu un volum excesiv şi de instanţe specializate, precum şi redistribuirea unor competenţe. Scopul este asigurarea unui echilibru instituţional între instanţele judecătoreşti, pentru mai buna administrare a justiţiei, întrucât răspunderii judecătorului pentru actul de justiţie, trebuie să-i corespundă crearea condiţiilor organizatorice şi de logistică indispensabile spre a face faţă acestei răspunderi. Altminteri, obstrucţionarea justiţiei rezultă din însuşi modul său de organizare. Altfel spus, în exemplele la care ne-am referit, obstrucţionarea justiţiei este datorată unor cauze interne acesteia, al căror efect este cu atât mai nociv cu cât nu numai că pregătesc terenul necesar actului de corupţie, dar se şi răsfrâng asupra tuturor litigiilor de pe rolul instanţelor de judecată. în acelaşi sens este şi influenţa obstrucţionistă a legiuitorului. Ca orice sistem, sistemul juridic poate genera şi efecte negative, ce ţin de sistemul însuşi, nu de interpretarea regulilor de drept. Avem în
vedere, mai ales, inflaţia legislativă, paralelisme legislative, încălcarea regulilor de tehnică legislativă de sistematizare şi concentrare a legislaţiei, care, asociate cu tendinţa de procesomanie şi cu inerentele conflicte ale acestei lungi perioade de tranziţie ce, în viitor, s-ar putea chiar amplifica, o dată cu asimilarea dreptului comunitar, constituie cauze majore ale fluctuaţiilor practicii organelor de justiţie.
Obstrucţionarea justiţiei poate veni, deci, şi din partea puterii legiuitoare, deoarece excesul de reglementare, inflaţia legislativă, necorelarea şi nesistematizarea legislaţiei, precum şi încălcarea normelor de tehnică legislativă sunt de natură să afecteze înseşi exigenţele statului de drept, împiedicând recepţia socială a legii, accesibilitatea şi predictibilitatea ei, opera de interpretare, ce devine din ce în ce mai mult ocultă, mărind artificial riscul juridic, inclusiv prin obstrucţionarea actului de justiţie ca urmare a influenţei nefaste a acestui risc. Dintr-un temei al libertăţii noastre, legea poate degenera, astfel încurajând arbitrariul şi neaplicarea ei ca efect al imposibilităţii destinatarului de a o cunoaşte şi înţelege corect. Răul făcut din ignoranţă este, în genere, mai nociv decât cel făcut cu bună ştiinţă, deoarece nu poate fi stăpânit. în fond, legea este astfel cum o rosteşte judecătorul. De aceea, completând opera legiuitorului, finalizând-o, prin trecerea normei din starea de putinţă în act, interpretul o poate deforma. Este cu atât mai firesc ca el să nu pătrundă corect înţelesul legii, cu cât însuşi legiuitorul nu o poate stăpâni.
Desigur, obstrucţionarea justiţiei poate proveni, chiar în forme mai directe, şi din partea puterii executive. în afară de faptul că nu se asigură logistica corespunzătoare ori că uneori nu se acordă în litera şi spiritul legii drepturile magistraţilor, din păcate se mai vorbeşte încă şi după decembrie 1989 de pornirea urmăririi penale la sugestia reprezentanţilor acestei puteri, de practica trimiterii unor circulare de către Ministerul Justiţiei în legătură cu soluţionarea
unor anumite categorii de cauze, de chemare la ordine a judecătorilor cu dosare concrete în cursul judecăţii, de promisiuni de promovare în funcţie de soluţii din anumite cauze sau, dimpotrivă, de îndepărtarea din funcţii de conducere a instanţelor a judecătorilor care nu sunt suficient de maleabili.
O altă modalitate de obstrucţionare a justiţiei provine de la puterile nestatale, îndeosebi mijloacele media, societăţi comerciale, grupele de interese economice şi grupurile de presiune, cum ar fi ONG - urile. Desigur Constituţia consacră libertatea de exprimare, dreptul la informaţie şi libertatea întrunirilor şi nici nu ar putea fi altfel într-o societate democrată, dar aceeaşi lege fundamentală consacră şi independenţa justiţiei şi deci trebuie asigurat un echilibru benefic pentru societate între magistraţi, pe de o parte, şi formatorii de opinie, pe de altă parte. Relaţiile ar trebui să fie pe bază de respect reciproc: nici ziaristul să nu pretindă de a fi judecător, înainte ca judecătorul să fi” rostit dreptul” şi nici magistratul -judecător sau procuror - să nu judece sub “teroarea presei”. Pentru că obstrucţionarea justiţiei poate proveni şi din presiunea psihică pentru pronunţarea unei anume soluţii ce nu este rezultatul intimei sale convingeri, ci a privirilor din imaginea publică manipulată sau chiar spontană, şi nu ca expresie a unui spirit liber de orice prejudecată. De aceea presiunile făcute asupra judecătorilor în timpul soluţionării unor cauze concrete nu sunt şi nu au cum să fie de natură să asigure independenţa şi imparţialitatea acestora.
în sfârşit, dar nu cel mai puţin important, obstrucţionarea justiţiei provine de multe ori şi în forme foarte variate de la părţile care sunt implicate într-un proces concret. Dincolo de încercările, mai mult sau mai puţin directe, de a influenţa pe judecătorul care este chemat să rezolve o anumită speţă, există numeroase alte modalităţi: introducerea unor cereri informe şi ale căror lipsuri nu sunt remediate în termenul stabilit de instanţă; cereri de recuzare repetate şi care uneori vizează toţi judecătorii unei instanţe pentru a se obţine amânarea cauzei, deoarece într-un asemenea caz cererea de recuzare se rezolvă de către instanţa superioară; formularea nejustificată a unor cereri de strămutare pe motiv de bănuială legitimă; cereri de amânare fără invocarea unor motive întemeiate sau pe motive îndoielnice; solicitarea citării adversarului prin publicitate, invocându-se cu rea-credinţă necunoaşterea domiciliului (sediului) acestuia; lăsarea în nelucrare a procesului din culpa părţii; exercitarea tuturor căilor de atac fără ca motivele invocate să se încadreze în cele prevăzute de lege, numai în scopul de a prelungi cât mai mult judecata; introducerea unor cereri de executare succesive, la executori judecătoreşti diferiţi, pentru a evita suspendarea executării acordată în prima cerere sau, dimpotrivă, exercitarea abuzivă a unor contestaţii la executare. Toate aceste manifestări, şi alte asemănătoare, pot fi sancţionate de către instanţă dacă se constată exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale, dar nu mai puţin constituie şi mijloace care îngreunează activitatea instanţelor prin încărcarea rolului lor sau prelungirea duratei procesului şi deci aspecte ale obstrucţionării justiţiei.
5. Concluzii
Pentru a combate fenomenul de obstrucţionare a justiţiei este necesară o concepţe unitară, organizatorică, financiară, instituţională şi legală. Din cele arătate rezultă că obstrucţia poate fi internă, adică din sfera puterii judecătoreşti, cât şi externă. De aceea, un rol esenţial îl are Consiliul Superior al Magistraturii, atât în ce priveşte independenţei justiţiei, cât şi pentru eliminarea cauzelor ce ar putea să influenţeze negativ realizarea actului de justiţie. Tocmai pentru a sublinia dorinţa de schimbare în bine se urmăreşte ca în urma revizuirii Constituţie să fie prevăzut în mod expres în art. 132 că rolul esenţial al Consiliului Superior al Magistraturii este acela de a fi garantul independenţei justiţiei. Desigur, însă, că această dispoziţie constituţională va trebui concretizată în mod corespunzător prin legile organice ce organizează activitatea justiţiei.
Rolul justiţiei este atât de natură constituţională, cât şi legală, dar mai ales socială, o cerinţă esenţială a spiritului juridic al timpurilor noastre, ce se reflectă în sondajele de opinie. Dacă am avea în vedere numai aceste sondaje, mai ales consecvenţa lor în defavoarea autorităţii judecătoreşti, este evident că o concepţie unitară asupra conceptului de obstrucţionare a justiţiei se impune. Stabilirea acestei concepţii, ca şi a măsurilor de înlăturare sau de diminuare a factorilor care contribuie la obstrucţionarea justiţiei, trebuie să aibă la bază, la peste un deceniu de la Revoluţia din decembrie 1989, un studiu temeinic elaborat de un colectiv din care să facă parte politicieni, senatori şi deputaţi, reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii, judecători şi procurori cu experienţă profesională şi cu probitate neştirbită, conducători de instanţe, avocaţi, executori judecătoreşti, sociologi, psihologi, ziarişti şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile. Este o modalitate care se practică periodic în alte ţări.
Fără justiţie nu poate exista pace socială. Justiţia este ultima redută împotriva nedreptăţilor. Faptul că, în urma revizuirii Constituţiei, se extinde, astfel cum am mai arătat, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare la toate litigiile, ca şi înscrierea răspunderii magistraţilor, în condiţiile legii, pentru cazurile în care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă ( art. 48 alin. 3 teza a doua), poate constitui un mijloc puternic de sensibilizare a independenţei şi imparţialităţii justiţiei. Rămân încă actuale însă şi aprecierile pe care ilustrul profesor Andrei Rădulescu le făcea în perioada pregătirii Constituţiei din 1923: “ Trebuie să se lase la poarta templului justiţiei orice porniri pătimaşe, să fie ferită de amestecul politicii, să se înlăture orice consideraţii de persoane şi partid când este vorba de justiţie şi să se facă toate sacrificiile, dar toate sacrificiile necesare pentru a-i asigura măreţia şi independenţa. Trebuie să se caute de către cei care conduc ţara să dea justiţiei toate mijloacele de a lupta, din toate puterile, pentru izbânda dreptului, idealul oricărei societăţi civilizate.”
