Regimuri de executare a pedepselor privative de libertate
| Comentarii |
|
regimuri de executare a pedepselor privative de libertate, a) regimul deţinerii in comun in penitenciare b) Regimul izolării celulare (pennsylvanian) c) sistemul mixt (aubumian) d) regimul de deţinere progresiv e) regimul deschis
Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se execută în locuri anume destinate deţinerii, închisoarea este o pedeapsă aplicabilă aproape tuturor infracţiunilor, putând fi revocabilă, adaptabilă, îmbinând constrângerea cu reeducarea, putând fi prevăzută singură sau alternativ cu amenda ori cu detenţiunea pe viaţă. în Partea specială a Codului penal, limita specială minimă este de o lună, putând fi coborâtă la 15 zile, iar limita maximă este de 25 de ani, putând fi majorată la 30 de ani.
Regimul de executare a pedepselor privative de libertate se cercetează încă din secolul al XVIII-lea. De-a lungul vremii, s-au practicat nenumărate sisteme de executare, care nu întotdeauna şi-au dovedit eficienţa în ceea ce priveşte reeducarea condamnaţilor.
în general. în istoria şi teoria dreptului execuţional penal sunt cunoscute patru regimuri de executare, şi anume:
a) Regimul deţinerii in comun in penitenciare, detenţia în comun implicând aglomerări de infractori de toate categoriile, fără distincţii de vârstă, sex, antecedente penale, gravitate a infracţiunii etc. Condamnaţii sunt ţinuţi împreună atât ziua. cât şi noaptea, însă în săli comune, dormitoare comune şi lucrează în ateliere comune.
Ca părţi pozitive, acest regim de deţinere este mai uşor de organizat (clădiri, structură) şi este mai suportabil din punct de vedere psihologic, moral, social, deoarece condamnaţii rămân într-un mediu social, dar prezintă şi aspecte negative: contactele între condamnaţii de diferite tipuri (primari, recidivişti, periculoşi şi ocazionali) pot fi o şcoală de pregătire a crimei şi creează o piedică de reîncadrare socială, deoarece se reîntâlnesc foştii deţinuţi cu cei primari. Statutul lor de foşti deţinuţi stigmatizaţi poate genera promiscuitate şi relaţii homosexuale. Se pot dezvolta relaţii de dominare, de autoritate, de şantaj, forţă, ameninţare din partea celor periculoşi faţă de cei primari.
în ţara noastră, acest regim de deţinere în comun, cu anumite particularităţi, este foarte răspândit datorită construcţiilor cu o astfel de destinaţie, care au o anumită vechime, şi datorită faptului că nu au fost construite alte penitenciare.
b) Regimul izolării celulare (pennsylvanian), experimentat prima dată în Italia. Anglia (sub influenţa lui L. Howard, s-a înfiinţat închisoarea celulară din Bedford) şi apoi adoptat de statul american Pennsylvania în 1790 (prin înfiinţarea a 2 închisori în Pittsburg şi în Philadelphia), care constă în izolarea celulară absolută pe durate lungi de timp. atât ziua, cât şi noaptea, cu interdicţia de a comunica cu vreo persoană sau de a o vedea, nici chiar pe paznici.
Avantajele acestui sistem sunt că s-ar evita, într-o oarecare măsură, influenţele negative, infracţionale ale condamnaţilor periculoşi. în plus, s-ar asigura securitatea penitenciarului, sunt mai puţine evadări, revolte ale deţinuţilor şi s-ar evita mult mai bine manifestările de promiscuitate şi influenţele imorale, negative, şantajul şi ameninţările. Acest sistem are la bază ideea că deţinutul trebuie să sufere moral, să regrete fapta, să se căiască, ceea ce se poate realiza prin reculegere, prin tăcere şi meditaţie, posibile printr-o astfel de organizare a penitenciarului.
Totuşi, regimul izolării celulare a fost criticat, deoarece implică penitenciare mari, cu un sistem de celule individuale, cu costuri foarte mari şi greu de realizat tehnic (la penitenciare mari este greu să fie compartimentate clădirile în celule), dacă ne gândim la penitenciarele cu mii de deţinuţi. Un alt aspect criticat este acela al izolării excesive a deţinutului, care conduce la situaţia în care acesta nu mai este apt de integrare socială, manifestată prin tulburări psihice şi încercări de suicid. Totodată, izolarea celulară pe termen lung duce la resentimente şi ură faţă de oameni, la înstrăinarea persoanei. în aceste condiţii, nu se poate organiza munca în celulă a condamnatului.
Acest sistem a fost organizat şi s-a aplicat condamnaţilor recidivişti, celor periculoşi, cu pedepse de lungă durată. A apărut după regimul în comun, ca o reacţie la acesta, în Italia, S.U.A., Anglia, Belgia. Germania şi constă în ţinerea condamnaţilor în celulă, izolaţi, noaptea şi ziua. cu alte cuvinte, condamnaţii, acolo unde dorm, desfăşoară şi activităţi lucrative.
c) Ţinând cont de criticile şi avantajele sistemului de izolare celulară, dar şi ale celui de deţinere în comun, a fost creat un alt sistem, şi anume sistemul mixt (aubumian), aplicat în închisorile din statul american Auburn, New York, la 1820. Potrivit acestui sistem de deţinere, pe timpul zilei se aplică un regim de deţinere în comun şi doar pe timpul nopţii se aplică sistemul celular. în timpul zilei, condamnaţii sunt obligaţi la lucru în comun, însă fără a comunica între ei. Tăcerea totală şi de neîncălcat, care era sancţionată prin măsuri draconice, asigura o linişte de mormânt în aceste locuri de muncă. Se elimină astfel, pe timp de zi, aspectele negative şi se creează premise pentru o deţinere uniformă, rigidă, statică şi nestimulatoare la resocializare a condamnaţilor. Acest regim de deţinere nu ţine cont de conduita condamnatului.
în regimurile de deţinere menţionate mai sus, se aplică o regulă de bază: condamnatul, ţinut atât în celulâ sau în comun, nu are altceva de făcut decât să fie suspus, disciplinat, executând pedeapsa zi de zi, până la expirarea termenului de executare. Aceste regimuri de executare îndemnau la pasivitate şi la o lipsă de atracţie pentru muncă şi bună purtare. Executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar ridică multe probleme, astfel că regimul penitenciar nu poate fi unul rigid şi static, de la început până la sfârşit. S-a constatat că deţinuţii, pe parcursul executării pedepsei, se schimbă, unii dau dovadă de bună purtare şi disciplină, de stăruinţă în muncă, alţii, dimpotrivă, nu dau semne de îndreptare, nu muncesc etc.
d) Ca un efect al celor arătate mai sus, a apărut regimul de deţinere progresiv, care permite o diferenţiere şi o desfăşurare pe faze. de la mai puţin severe la severe şi invers, în funcţie de comportarea deţinutului. Regimul progresiv (numit şi irlandez, deoarece s-a aplicat pentru prima dată în Irlanda) presupune mai multe etape, perioade, şi anume: separaţia celulară, cu învăţarea unei meserii; munca în comun, cu observarea disciplinei muncii; etapa muncii în colonii agricole pentru cei cu o bună conduită, care într-o oarecare măsură umanizează regimul de deţinere, care trebuie să se diferenţieze şi să se desfăşoare în faze. de la cele mai severe la cele mai puţin severe.
Regimul progresiv constă în deţinerea la început în regim celular şi, în măsura îndreptării şi a comportării bune. se face trecerea la deţinerea în regim comun, apoi la semilibertate. iar la sfârşit la liberarea condiţionată. El presupune o izolare scurtă şi, în cadrul acestui regim, ziua se munceşte în comun, astfel încât condamnatul este scos din pasivitate, ceea ce înseamnă sănătate şi refacere morală, iar pe măsura îndeplinirii condiţiilor legale, se ajunge la liberare condiţionată. în opinia unor autori, acest regim de deţinere progresiv nu ar fi indicat în cazul condamnărilor la pedepse mari.
Avantajele acestui sistem constau în faptul că, pentru condamnaţii periculoşi, recidivişti, izolarea celulară la început este recomandată, fiind, ca durată, de câteva luni sau un an. Apoi executarea pedepsei in comun, cu participarea la muncă, permite să se reia contactul cu ceilalţi condamnaţi, permite ieşirea din pasivitate prin muncă, prin resocializarea condamnatului. Un alt avantaj ar fi că trecerea de la o etapă la alta, de la o etapă grea la una mai uşoară, se face pe baza meritului personal, pe baza conduitei bune a condamnatului, care îi permite să beneficieze de instituţia liberării condiţionate (existând elemente certe de îndreptare şi reeducare).
Regimul progresiv a fost criticat pentru faptul că. în cazul pedepselor de lungă durată, de peste 15 ani, deţinutul este epuizat, slăbit de fazele anterioare până ajunge la etapele mai puţin severe, care îi permit inclusiv liberarea condiţionată.
e) Regimul deschis sau pe încredere presupune că persoana condamnată este liberă, având suspendată executarea pedepsei sau executarea se face la un loc de muncă etc.
în prezent se aplică în lume toate aceste regimuri de deţinere, ceea ce a generat discuţii tot mai aprinse cu privire la regimul penitenciar celular, care este tot mai mult criticat, deoarece duce la evadări sau sinucideri, dar şi cu privire la durata muncii, retribuirea ei, precum şi la reeducarea condamnaţilor, chiar susţinându-se ideea incompatibilităţii între scopul reeducării condamnatului prin executarea pedepsei privative de libertate şi penitenciar.
în România, un inconvenient al regimului de deţinere este cauzat de împrejurarea că nu sunt penitenciare în toate judeţele ţării şi că nu există locuri de deţinere destinate arestaţilor preventiv, astfel încât nu se poate evita situaţia când unii dintre aceştia, fiind şi recidivişti. sunt depuşi în penitenciare alături de condamnaţii primari pentru infracţiuni de o gravitate mai scăzută.
Cunoaşterea regimului de executare ajută la o bună individualizare a pedepsei, la asigurarea legalităţii în aplicarea şi executarea ei. Pedeapsa se aplică fiecărui condamnat în funcţie de mai multe criterii de individualizare. Legea privind executarea pedepselor privative de libertate stabileşte căregimul de executare a unei pedepse privative de libertate se întemeiază pe sistemele progresiv şi regresiv. în sensul că, în timpul executării pedepsei, condamnatul poate trece de la un regim de executare la altul, in raport de conduita sa. precum şi de alte condiţii legale. Elementul comun ce constituie o trăsătură a pedepsei privative de libertate este constrângerea, deoarece se limitează dreptul de mişcare şi se stabilesc reguli stricte cu privire la acţiuni sau inacţiuni, continuând cu separarea de familie şi prieteni, anumite obligaţii ce trebuie respectate şi există un număr limitat de drepturi. Regula care se aplică condamnaţilor este că pedeapsa începe cu un regim mai sever, iar pe măsură ce se execută tot mai mult din cuantumul pedepsei, regimul se apropie de regimul liber din afara penitenciarului, astfel încât, la momentul liberării, individul să se poată reintegra în societate cât mai uşor.
Pentru stabilirea regimului de deţinere ce urmează a fi aplicat unui condamnat, comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate de la nivelul penitenciarului trebuie să analizeze personalitatea fiecărui condamnat. în fiecare penitenciar se constituie o comisie pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din directorul penitenciarului, care este şi preşedintele comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor şi şeful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau biroului asistenţă psihosocială.
La stabilirea regimului de executare ce urmează a fi aplicat fiecărui condamnat în parte se vor avea în vedere anumiţi factori-, vârsta, durata pedepsei privative de libertate, conduita persoanei condamnate, inclusiv cu ocazia executării altor pedepse, gradul de risc pentru penitenciar, pentru ceilalţi condamnaţi, abilităţi necesare includerii într-un anumit program de educaţie sau intervenţie psihosocială, dorinţa de a munci sau de a urma un curs de calificare, starea de sănătate. Stabilirea acestui regim se realizează de către comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate (art. 32 şi art. 39 din Legea nr. 254/2013). la fel şi schimbarea regimului de executare (art. 40 din Legea nr. 254/2013).
Normele privind executarea pedepselor privative de libertate sunt cuprinse în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Felurile regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate în România
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate. în România, ele sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele condamnate trecând dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de lege. Executarea se face în penitenciar, iar regimul este cel de deţinere în comun. Condamnaţii sunt separaţi după sex, după natura infracţiunii, după durata pedepsei, starea de recidivă, precum şi după comportament. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate asigură respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor condamnate, a drepturilor şi libertăţilor acestora, fără să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată.
Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se stabileşte de comisia pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor, în funcţie de durata condamnării, conduita, personalitatea, gradul de risc, vârsta, starea de sănătate, nevoile identificate şi posibilităţile de reintegrare socială a persoanei condamnate.
Tipurile de regim de executare se deosebesc prin activităţi specifice - cazare, echipare, folosire la muncă, dreptul la pachete şi la vizite, precum şi măsurile de pază şi supraveghere - şi au în vedere elemente ce ţin de situaţia juridică, durata pedepsei, conduita adoptată pe timpul executării pedepsei. Trebuie menţionat faptul că nu este obligatoriu ca deţinuţii să treacă prin toate tipurile de regim.
Pedepsele privative de libertate se execută în unul dintre următoarele regimuri (art. 31 din Legea nr. 254/2013):
