Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
| Comentarii |
|
repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, este consacrată, cu caracter general, de art. 2522 alin. (1) Noul Cod Civil, potrivit căruia, „cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.”
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condiţiile anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit.
Cât priveşte justificarea reglementării repunerii în termenul de prescripţie extinctivă, trebuie să se ţină cont de finalitatea instituţiei prescripţiei extinctive (sancţionarea conduitei culpabile a titularului dreptului subiectiv, constând în inactivitatea acestuia); în acele situaţii în care inactivitatea titularului s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor prescripţiei extinctive ar deturna această instituţie de la finalitatea ei, aşa încât s-ar sancţiona atitudinea titularului dreptului subiectiv, deşi nu i s-ar putea reproşa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă permite înlăturarea contradicţiei ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi ceea ce reprezintă realitatea.
Trebuie însă reţinut că repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este o măsură excepţională.
Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă
Spre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale prescripţiei extinctive, care sunt indicate de lege, cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu mai sunt menţionate de lege, ci art. 2522 alin. (1) noul cod civil se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice”, fiind, deci, lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă.
Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, ar trebui să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci, vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.
în alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
în jurisprudenţa corespunzătoare reglementării anterioare au fost considerate drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea; părăsirea minorului de către reprezentantul legal; cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc. în schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă: eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv (Trib. Suprem, Colegiul civil, dec. nr. 1465/1968, în R.R.D., nr. 3/1969, p. 170. Apreciem că, în actuala reglementare, soluţia trebuie nuanţată, luând în considerare şi soluţia dată de art. 1208 alin. (2) noul Cod Civil în ceea ce’ priveşte eroarea de drept ca viciu de consimţământ, deoarece raţiunile sunt aceleaşi. Aşadar, în cazul în care dispoziţiile legale referitoare la exercitarea dreptului la acţiune într-un anumit termen sunt „accesibile şi previzibile”, necunoaşterea acestora sau înţelegerea lor greşită nu justifică repunerea în termen; dimpotrivă, în ipoteza în care eroarea de drept ar privi dispoziţii legale care nu sunt „accesibile şi previzibile”, titularul dreptului ar putea fi repus, la cererea sa, în termenul de prescripţie extinctivă); absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului; nesocotirea unor cerinţe legale etc.
Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivă
Art. 2522 alin. (2) noul Cod Civil stabileşte atât durata termenului de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi începutul acestui termen, dispunând că „repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.”
Subliniem că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 2522 alin. (2) noul Cod Civil, priveşte atât cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi introducerea cererii prin care se exercită dreptul la acţiune privind pretenţia pe fond.
Cât priveşte natura juridică a termenului de 30 de zile stabilit de art. 2522 alin. (2) noul Cod Civil, considerăm că aplicarea criteriului instituit de art. 2547 noul Cod Civil conduce la concluzia că este vorba de un termen este de prescripţie extinctivă, iar nu de decădere.
Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă
Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat. în alte cuvinte, prin repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este anihilat efectul extinctiv al prescripţiei, organul de jurisdicţie având astfel posibilitatea să treacă la soluţionarea pricinii pe fond.
Cât priveşte modul în care operează repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, este de reţinut că, spre deosebire de suspendarea prescripţiei extinctive şi întreruperea prescripţiei extinctive (ale căror efecte se produc de drept, organul de jurisdicţie doar constatând intervenirea unei cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive), repunerea în termenul de prescripţie extinctivă are caracter judiciar, deci presupune pronunţarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie, hotărâre care trebuie motivată, spre a putea fi supusă controlului judiciar. Soluţionarea cererii de repunere în termenul de prescripţie extinctivă este de competenţa organului de jurisdicţie competent să rezolve pricina care are ca obiect dreptul subiectiv respectiv.
Mai precizăm că, în actuala reglementare, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă nu mai poate fi dispusă din oficiu de către organul de jurisdicţie, ci trebuie solicitată de titularul dreptului la acţiune supus prescripţiei. Desigur că ar putea să fie vorba de aceeaşi cerere de chemare în judecată care să conţină un prim capăt de cerere prin care se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, precum şi un alt capăt de cerere privind valorificarea pretenţiei. Acesta din urmă va fi cercetat pe fond numai dacă instanţa va încuviinţa cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă; când cererea de repunere în termen se respinge (ca neîntemeiată sau chiar ca prescrisă), capătul de cerere privind pretenţia va fi respins ca prescris.
repunerea în termenul de prescripție, Sedes materiae. Reglementare. Necunoscută în Codul civil, dar reglementată de Decretul nr. 167/1958 (art. 19), repunerea în termen a fost păstrată de Noul Cod civil, sub aceeaşi denumire şi cu acelaşi regim juridic. într-adevăr, potrivit art. 2.522:
„( 1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie”.
b) Justificare. Din cele ce precedă rezultă că repunerea în termen este un beneficiu legal, în temeiul căruia titularul dreptului la acţiune poate să-şi valorifice dreptul în justiţie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, dacă depăşirea acestuia a fost cauzată de motive temeinic justificate.
în acest fel se evită producerea efectelor prescripţiei extinctive în mod nejustificat, adică în situaţia în care titularul dreptului material la acţiune din motive temeinice nu a putut formula cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie. în ultimă instanţă, aşa cum am văzut cu altă ocazie (supra, nr. 254 in fine), fundamentul repunerii în termen nu este altceva decât vechea maximă Contra non valentem agere, non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte o astfel de funcţie; cf. art. 2.532 pct. 9 NCC), cât mai ales o cauză de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie.
Caracterizare generală, a) Domeniul de aplicare. Ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, repunerea în termen este în Noul Cod civil o instituţie de aplicaţie generală, atât în materia drepturilor patrimoniale, cât şi a drepturilor nepatrimoniale a căror acţiune este supusă prescripţiei extinctive. Totodată, şi spre deosebire de suspendarea sau întreruperea prescripţiei, nici art. 2.522 NCC nu face o enumerare, in abstracto, a „cauzelor de repunere în termen”, ci se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice”, lăsându-le la suverana apreciere a instanţei de judecată.
în consecinţă, sub aspectul domeniului repunerii în termen, consideraţiile teoretice şi jurisprudenţa creată în aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (v., supra, nr. 255-257) sunt şi rămân pe deplin valabile şi în ce priveşte stabilirea, in concreto, a domeniului repunerii în termen reglementată de Noul Cod civil.
b) Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea în termen nu poate fi dispusă ex ofjicio (precum se prevede în art. 19 din D. nr. 167/1958), ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.
Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie făcută în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, similar cu termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (supra, nr. 259), trebuie calificat tot ca termen de prescripţie extinctivă, fiind supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescripţie.
c) Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522, repunerea în termen este judiciară, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic) termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta dă posibilitate organului de jurisdicţie să treacă la judecarea pe fond a cauzei.
