PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIE - Airey contra Irlandei - Sot alcoolic si violent Lipsa protectiei Statului

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

13. în plângerea înaintată Comisiei la data de 14 iunie 1973, dna Airey a susţinut că statul chemat în judecată nu i-a oferit protecţie împotriva abuzurilor fizice şi psihice ale soţului ei alcoolic şi violent, referindu-se în principal la următoarele aspecte:

- soţul său nu a fost internat pentru tratarea alcoolismului;

- nu s-au luat măsuri pentru a-1 obliga să plătească alocaţia săptămânală;

- din cauza costurilor prohibitive, nu a fost posibilă obţinerea unei decizii de separaţie judiciară.

în raport cu ultimul aspect, reclamanta a susţinut că au fost încălcate următoarele arti­cole: articolul 6(1) al Convenţiei, deoarece i-a fost refuzat accesul în justiţie; articolul 8, întrucât statul nu a adoptat proceduri pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care derivă din normele de dreptul familiei; articolul 13, întrucât ea nu a beneficiat de remedii efective în faţa instanţelor naţionale; articolul 14 coroborat cu articolul 6(1), întrucât cei care dispun de resurse financiare pot obţine o hotărâre judecătorească de separaţie mai uşor decât cei care nu au astfel de resurse.

14. La 7 iulie 1977, Comisia a declarat plângerea admisibilă sub aspectul articolului 6(1) şi inadmisibilă în raport cu celelalte susţineri. în raportul întocmit la 9 martie 1978, Comisia a exprimat următoarea opinie: faptul că staiu! chemat în judecată nu a asigurat reclamantei accesul efectiv la justiţie pentru a obţine o hotărâre judecătorească de separaţie constituie o încălcare a articolului 6(1) (unanimitate); având în vedere concluzia de mai sus, nu este necesară examinarea faptelor în raport cu articolele 13, respectiv 14 (unanimitate) sau cu articolul 8 (douăsprezece voturi la unu şi o abţinere).

ARGUMENTELE Şl OBSERVAŢIILE FINALE ÎN FAŢA CURŢII

15. La audierile din 22 februarie 1979, guvernul şi-a menţinut argumentele invocate în memoriu, [cerând Curţii să constate că plângerea nu ar fi trebuit declarată admisibilă, iar alternativ, că aceasta era nefondată întrucât nu s-a încălcat nici una din obligaţiile asumate prin ratificarea Convenţiei]. Avocatul reclamantei a susţinut încălcarea dreptului de acces în justiţie prin caracterul exclusiv şi inaccesibilitatea procedurilor din faţa înaltei Curţi de Justiţie în cauzele care urmăresc obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de separaţie. Reclamanta a mai susţinut că absenţa unui recurs efectiv, modern şi accesibil pentru desfacerea în fapt a căsătoriei este o încălcare a dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de articolul 8. Sumele exorbi­tante necesare pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti de separaţie [...] constituie, în jjpinia reclamantei, o discriminare pe criteriul proprietăţii, contrară articolului 14. Absenţa unui remediu efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru desfacerea în fapt a căsătoriei este, în sine, o încălcare a articolului 13.

ÎN DREPT

I. CHESTIUNI PRELIMINARE

16. Guvernul a susţinut că plângerea reclamantei este inadmisibilă fiind, în primul rând, vădit nefondată şi, în al doilea rând, introdusă în condiţiile în care reclamanta nu a epuizat toate căile de recurs interne. Delegatul Comisiei a susţinut că, fără îndoială, Curtea este competentă să soluţioneze toate cazurile deferite ei şi să examineze toate chestiunile litigioase, dar nu are competenţa de a se pronunţa asupra corectitudinii deciziei de admisibilitate adoptată de Comisie. La audieri, delegatul principal a afirmat că aspectele legate de decizia de admisibilitate pot fi examinate de Curte în contextul fondului cauzei, dar nu în sensul unui control exercitat de o instanţă de apel. Curtea a stabilit în această materie două principii. Potrivit primului principiu, deci­ziile de admisibilitate ale Comisiei nu sunt apelabile; în conformitate cu cel de-al doilea principiu, în momentul în care un caz este trimis Curţii, aceasta are jurisdicţie deplină şi poate soluţiona inclusiv chestiunile referitoare la admisibilitate care au fost ridicate în faţa Comisiei (vezi, între altele, hotărârea din cazul Klaas şi alţii, 6 septembrie 1978, ...). Din coroborarea celor două principii rezultă că, prin examinarea acestor chestiuni, Curtea nu acţionează ca o instanţă de apel, ci pur şi simplu verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru soluţionarea pe fond a cauzei.Afirmaţia Guvernului, potrivit căreia plângerea este vădit nefondată, nu constituie o problemă în contextul stabilirii, de către Curte, a condiţiilor pentru examinarea în fond a cauzei. Afirmaţia respectivă argumentează de fapt inexistenţa unui caz împotriva statului chemat în judecată. O astfel de obiecţie trebuie ridicată în faţa Comisiei, înaintea luării deciziei de admisibilitate_ . Dacă toate obiecţiile sunt respinse, Comisia examinează fondul cauzei şi întocmeşte un raport în care îşi exprimă opinia în legătură cu încălcarea normelor Convenţiei_ . Oricum, distincţia între a stabili că o plângere este vădit nefondată şi a stabili că nu a existat o încălcare a Convenţiei este lipsită de interes pentru Curte, a cărei menire este să hotărască dacă statele respective au respectat sau au încălcat prevederile Con­venţiei_ .Nu acelaşi lucru se poate spune despre obiecţia în legătură cu neepuizarea remediilor naţionale. Regula impusă de articolul 26 „scuteşte statele să răspundă pentru acţiunile lor în faţa organismelor internaţionale înainte de a fi avut ocazia să le îndrepte prin intermediul propriului sistem juridic" (vezi hotărârea din cazul De Wilde, Ooms şi Versyp, 18 iunie 1971...); aceasta se referă la posibilitatea legală de a atrage răspunderea statelor pe baza Convenţiei. Este clar că problemele pe care le ridică o asemenea obiecţie sunt diferite de cele referitoare la examinarea fondului unei plângeri.Prin urmare, Curtea nu trebuie să decidă în legătură cu prima obiecţie ridicată de Guvern, dar trebuie să o examineze pe a doua; oricum, aceasta a fost ridicată şi în faţa Comisiei_ .

19. Guvernul a susţinut că reclamanta nu a epuizat remediile interne, sub mai multeaspecte:

(a) în primul rând, dna Airey ar fi putut să ajungă la o înţelegere de separaţie cu soţul său sau să introducă o cerere de interdicţie sau o cerere de întreţinere, pe baza prevederilor Legii din 1976 (vezi paragrafele 10 şi 12). Curtea subliniază că singurele remedii cerute de articolul 26 al Convenţiei se referă la încălcarea care constituie obiectul plângerii. Dna Airey a reclamat că statul nu i-a asigurat accesul injustiţie pentru a cere separaţia judiciară. Nici încheierea unei înţelegeri cu soţul ei şi nici obţinerea unei decizii de interdicţie sau de întreţinere nu i-ar fi asigurat accesul în justiţie. Prin urmare, Curtea nu poate accepta argumentul guvernului.

(b) în al doilea rând, guvernul a susţinut că reclamanta s-ar fi putut prezenta în faţa înaltei Curţi de Justiţie şi fără a fi asistată de un avocat. S-a afirmat în continuare că reclamanta n-ar fi avut nimic de câştigat din separaţia judiciară. Curtea reaminteşte că dreptul internaţional, la care articolul 26 face referire expresă, cere numai folosirea acelor remedii care „sunt la îndemâna persoanei respective şi... suficiente, cu alte cuvinte, capabile să ofere remedii în raport cu obiectul plângerii" (vezi cazul De Wilde, Ooms şi Versyp citat mai sus, ...) In orice caz, Curtea nu poate stabili dacă posibilitatea dnei Airey de a se apăra singură constituie „un remediu naţional" fără a examina, în acelaşi timp, fondul plângerii reclamantei sub aspectul articolului 6(1), respectiv lipsa unui acces efectiv la înalta Curte de Justiţie. Similar, argumentul potrivit căruia o separaţie judiciară nu i-ar fi folosit reclamantei este strâns legat de un alt aspect al acestei plângeri, acela al existenţei unui prejudiciu real. în consecinţă, Curtea va examina aceste chestiuni o dată cu examinarea pe fond a cauzei.