ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1 - Airey contra Irlandei - Sot alcoolic si violent Lipsa protectiei Statului

II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1

20. Articolul 6(1) prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publi­cului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei". Reclamanta citează din hotărârea pronunţată la 21 februarie 1975 în cazul Golder, unde Curtea a stabilit că paragraful 1 al articolului 6 încorporează dreptul de acces la instanţele de judecată pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor civile ; reclamanta a susţinut că arti­colul 6(1) al Convenţiei a fost încălcat deoarece costurile prohibitive ale asistenţei juridice au împiedicat-o să iniţieze o acţiune de separaţie judiciară în faţa înaltei Curţi de Justiţie. Susţinerea reclamantei a fost acceptată în unanimitate de Comisie, dar a fost contestată de Guvern. Reclamanta a dorit să obţină o decizie de separaţie judiciară. Nu există nici o îndoială că soluţia dată în urma dezbaterii cererii de separaţie este „decisivă pentru drepturile şi obligaţiile individuale", şi, afortiori, pentru „drepturile şi obligaţiile civile în sensul arti­colului 6(1). Prin urmare, articolul 6(1) este aplicabil în cazul de faţă (vezi hotărârea din cazul Kdnig, 28 iunie 1978, ...)".

„Articolul 6 paragraful 1 garantează dreptul de a aduce în faţa instanţei orice plângere referitoare la un drept sau o obligaţie civilă" (vezi hotărârea din cazul Golder, ...). Prin urmare, articolul 6(1) garantează şi Johannei Airey accesul la înalta Curte de Justiţie, pentru a solicita separaţia judiciară. In acest context, trebuie examinată şi susţinerea guvernului potrivit căreia reclamanta nu ar fi avut nimic de câştigat din separaţia judiciară (vezi paragraful 19(b)).Curtea respinge acest argument. Separaţia judiciară este un remediu legal prevăzut de legislaţia irlandeză şi, ca atare, toţi cei care îndeplinesc condiţiile legale trebuie să aibă posibilitatea utilizării acestui remediu. Alegerea căilor de recurs este o decizie individuală; în consecinţă, faptul că s-ar putea ca Johanna Airey să nu fi ales calea cea mai potrivită în circumstanţele date nu are nici o relevanţă.

24. Guvernul susţine că reclamanta a avut acces la înalta Curte de Justiţie întrucât ea s-ar fi putut prezenta în faţa instanţei şi fără asistenţa unui avocat. Curtea nu consideră această posibilitate ca relevantă pentru chestiunea în discuţie. Con­venţia nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi efective care pot fi exercitate în practică (vezi, mutantis mutandis, hotărârea din cazul Golder...; hotărârea din cazul

Luedicke, Belkacem şi Koc, 28 noiembrie 1978, ... şi cea din cazul Marckx, 13 iunie 1979, ...). Aceasta este cu atât mai adevărat în cazul dreptului de acces în justiţie având în vedere locul proeminent pe care-1 ocupă, într-o societate democratică, dreptul la un proces echitabil (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul Delcourt, 17 ianuarie 1970, ...). Prin urmare, trebuie să examinăm dacă apariţia Johannei Airey în faţa înaltei Curţi de Justiţie fără asistenţa unui avocat ar fi fost eficientă, în sensul că ea ar fi fost capabilă să-şi prezinte cazul într-un mod adecvat şi satisfăcător. In timpul audierilor, Comisia şi guvernul au exprimat opinii diferite. Este clar pentru Curte că reclamanta ar fi fost dezavantajată dacă soţul ei ar fi fost asistat de un avocat şi ea nu. Dar, pe lângă această eventualitate, Curtea apreciază ca nerealistă varianta în care recla­manta ar fi putut susţine singură, în mod eficient, un caz de această natură, chiar dacă -după cum a ţinut să sublinieze guvernul - ar fi beneficiat de un oarecare ajutor din partea judecătorului. In Irlanda, deciziile de separaţie judiciară nu pot fi obţinute de la o instanţă districtuală unde procedura este relativ simplă, ci numai de la înalta Curte de Justiţie. Alan J. Shatter, un expert irlandez în dreptul familiei a caracterizat înalta Curte de Justiţie drept cea mai puţin accesibilă instanţă din Irlanda, nu numai datorită „onorariilor foarte mari", dar şi pentru că regulile de instituire a procedurilor sunt deosebit de complexe..., mai ales cele declanşate la plângere prealabilă", aşa cum sunt cele referitoare la separaţia judiciară (Dreptul Familiei în Irlanda, Dublin 1977, ...). Mai mult, un litigiu de acest fel implică probleme legale complicate şi necesită dovedirea adulterului, a unor practici împotriva naturii sau, ca în cazul de faţă, a cruzimii celuilalt soţ; pentru stabilirea faptelor poate fi nevoie de audierea unor experţi şi de găsirea, chemarea şi examinarea unor martori. în plus, în disputele conjugale apare adesea o implicare emoţio­nală care nu este compatibilă cu gradul de obiectivitate cerut pledoariilor în faţa instanţei.

Pentru aceste motive, Curtea consideră improbabil ca o persoană aflată în situaţia Johannei Airey (vezi paragraful 8) să-şi poată prezenta eficient cazul în faţa instanţei. Această concluzie este sprijinită şi de informaţiile furnizate de guvern, la cererea Curţii, conform cărora în cele 255 de cazuri de separaţie judiciară iniţiate în Irlanda în perioada ianuarie 1972-decembrie 1978, toţi solicitanţii, fără excepţie, au fost asistaţi de un avocat (vezi para­graful 11). Curtea conchide că posibilitatea reclamantei de a se a apăra singură în faţa înaltei Curţi de Justiţie nu constituie un acces efectiv în justiţie şi nici un remediu intern a cărui utilizare este cerută de articolul 26 (vezi paragraful 19(b)).

25. Guvernul a cerut să se facă o distincţie clară între cazul de faţă şi cazul Golder, întrucât în cazul din urmă ministrul de Interne (Home Secretary) a împiedicat accesul în justiţie al reclamantului printr-un obstacol real, care a constat în interzicerea consultării unui avocat. în cazul Airey - a susţinut delegatul guvernului - nu există nici un obstacol creat de stat şi nici o încercare deliberată din partea statului de a împiedica accesul în justiţie ; lipsa accesului în justiţie invocat de reclamantă nu este consecinţa unor acte ale autorităţilor publice, ci rezultatul situaţiei personale a dnei Airey, pentru care Irlanda nu poate fi trasă la răspundere pe baza Convenţiei. Curtea admite că există diferenţe între circumstanţele particulare ale celor două cazuri, dar nu este de acord cu concluzia guvernului. în primul rând, un obstacol de facto poate contraveni prevederilor Convenţiei în aceeaşi măsură ca un impediment legal (vezi hotărârea din cazul Golder...), Mai departe, respectarea unei obligaţii asumate pe baza Convenţiei cere în anumite situaţii o acţiune pozitivă din partea statului, care nu poate rămâne pasiv deoarece „nu există... motive pentru a distinge între acţiuni şi omisiuni" (vezi hotărârile din cazurile Marckx... şi De Wilde, Ooms şi Versyp, ...), Obligaţia de a asigura accesul efectiv injustiţie face parte din această categorie de obligaţii.

26. Argumentul principal al guvernului pleacă de la concluzia pe care a desprins-o din opinia Comisiei, în sensul obligaţiei statului de a garanta asistenţă juridică gratuită în toate cauzele care implică stabilirea, prin justiţie, a unui „drept civil". în realitate, singura preve­dere expresă a Convenţiei în legătură cu asistenţa juridică este articolul 6 paragraful 3(c) care se referă la procedurile penale şi care, de altfel, este supus unor limitări; mai mult decât atât, în conformitate cu jurisprudenţa Comisiei, articolul 6(1) nu garantează ca atare dreptul la asistenţă juridică gratuită. Guvernul a adăugat că Irlanda a ratificat Convenţia cu o rezervă în privinţa articolului 6 paragraful 3(c), cu intenţia de a-şi limita obligaţia de a asigura asistenţă juridică gratuită în domeniul penal; afortiori, nu se poate susţine că Irlanda ar fi acceptat implicit obligaţia de a asigura asistenţă juridică nelimitată în cauzele civile. Convenţia -a susţinut delegatul guvernului - nu poate fi interpretată în sensul garantării drepturilor economice şi sociale în statele contractante; realizarea acestor drepturi trebuie să fie progresivă. Curtea este de acord că implementarea drepturilor economice şi sociale depinde mai ales de resursele financiare ale fiecărui stat. Dar Convenţia trebuie interpretată în lumina condi­ţiilor actuale existente (vezi hotărârea din cazul Marckx, citat mai sus, ...) şi este destinată a oferi garanţii reale şi practice pentru exercitarea drepturilor individuale prevăzute de Con­venţie (vezi paragraful 24). Deşi aceste drepturi sunt civile şi politice, multe dintre ele au implicaţii de natură economică şi socială. De aceea, Curtea consideră - ca şi Comisia - că simplul fapt al extinderii, prin interpretarea Convenţiei, în sfera drepturilor economice şi sociale nu este un argument decisiv împotriva unei astfel de interpretări; nu există o demar­caţie clară între sfera [drepturilor economice şi sociale] şi sfera inclusă în Convenţie. In plus, Curtea nu împărtăşeşte punctul de vedere al guvernului cu privire la consecinţele opiniei exprimate de Comisie. Generalizarea concluziei potrivit căreia posibilitatea dnei Airey de a se apăra singură în faţa înaltei Curţi de Justiţie nu constituie un acces efectiv injustiţie este greşită. O astfel de concluzie nu este valabilă pentru toate cauzele referitoare la „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil" şi nici pentru toate persoanele. în anumite condiţii, posibilitatea de a se apăra singur în faţa unei instanţe, fără asistenţa unui avocat, va putea întruni cerinţele articolului 6(1); pot exista situaţii în care o astfel de posibilitate asigură un acces adecvat chiar şi la înalta Curte de Justiţie. Aceasta depinde de circumstanţele particulare ale fiecărui caz. Mai mult, articolul 6(1) garantează dreptul de acces efectiv în justiţie pentru stabilirea „drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil", dar statul este liber să aleagă mijloacele prin care poate fi exercitat acest drept. Sistemul de asigurare a asistenţei juridice gratuite - pe care Irlanda preconizează să îl introducă în domeniul dreptului familiei - este numai unul din aceste mijloace, cum ar fi simplificarea procedurilor. în orice caz, nu intră în atribuţiile Curţii să indice sau să dispună ce măsuri ar trebui adoptate ; Convenţia cere doar ca fiecare persoană să beneficieze de acces efectiv în justiţie, în condiţiile stabilite de articolul 6(1) (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul Uniunii Naţionale a Poliţiei Belgiene, 27 octom­brie 1975, ... şi hotărârea din cazul Marckx, citat mai sus, ...). Prin urmare, concluzia din finalul paragrafului 24 nu implică obligaţia statului de a asigura asistenţă juridică gratuită în toate cauzele referitoare la „un drept civil". Curtea este de acord că stabilirea unei obligaţii atât de cuprinzătoare nu ar fi în concor­danţă cu textul Convenţiei, care nu o prevede expres, ci în articolul 6 paragraful 3(c) se referă doar la asistenţa juridică în cauzele penale. Cu toate acestea, in pofida absenţei unor prevederi similare pentru cauzele civile, articolul 6(1) poate institui uneori obligaţia statului de a pune la dispoziţie asistenţa unui avocat atunci când aceasta este indispensabilă pentru accesul efectiv injustiţie, sau când reprezentarea legală este obligatorie - aşa cum se prevede în legislaţia unor state contractante pentru anumite cauze - sau datorită complexităţii proce­durilor ori a cazului. Rezerva Irlandei în legătură cu articolul 6 paragraful 3(c) nu poate fi interpretată ca afectând obligaţiile asumate în temeiul articolului 6(1); prin urmare, nu este relevantă în cazul de faţă. Reclamanta nu a găsit un avocat care să o reprezinte în procedurile de separaţie judiciară. Comisia a considerat că avocaţii consultaţi de dna Airey nu i-au acceptat cazul pentru că nu putea plăti onorariile. Guvernul a pus la îndoială această afirmaţie, dar Curtea o găseşte plauzibilă şi, de altfel, guvernul nu a furnizat nici o dovadă în sens contrar. Având în vedere toate circumstanţele cazului, Curtea constată că dna Airey nu a beneficiat de un drept efectiv de acces la înalta Curte de Justiţie, în scopul.solicitării sepa­raţiei judiciare. în consecinţă, articolul 6 paragraful 1 a fost încălcat.

III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 14 COROBORAT CU ARTICOLUL 6 PARAGRAFUL 1

29. Reclamanta susţine că a fost victima unei discriminări pe motive de „avere", întrucât cei care dispun de resurse financiare au la îndemână, în măsură mai mare, folosirea remediului separaţiei judiciare; această împrejurare contravine articolului 14 coroborat cu rticolul 6(1). Cmisia a opinat că, având în vedere concluzia referitoare la articolul 6(1), nu mai este necesară examinarea plângerii în raport cu articolul 14. Guvernul nu a prezentat nici un punct de vedere cu privire la această chestiune.

30. Articolul 14 nu are o existenţă independentă; el este o componentă particulară (nediscriminarea) a fiecărui drept garantat de Convenţie (vezi, între altele, hotărârea din cazul Marckx citat mai sus, ...). Articolele care garantează aceste drepturi pot fi încălcate separat şi/sau coroborat cu articolul 14. în situaţia în care Curtea nu constată încălcarea unuia dintre articole, invocate separat sau împreună cu articolul 14, ea trebuie să examineze cauza şi în raport cu articolul 14. De regulă, această examinare nu este necesară dacă s-a stabilit deja că un articol din Convenţie a fost încălcat. Lucrurile se schimbă dacă tratamentul diferit aplicat reclamantului este un element-cheie al cauzei, dar această regulă nu se aplică în cazul încălcării articolului 6(1); prin urmare, Curtea nu consideră necesară examinarea cauzei în raport cu articolul 14.

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8

31. Dna Airey a argumentat că statul irlandez nu i-a respectat viaţa de familie, întrucât nu a asigurat existenţa unor proceduri legale accesibile pentru cauzele din sfera dreptului

familiei, încălcând astfel articolul 8 al Convenţiei, care prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domi­ciliului său şi a corespondenţei sale.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună­starea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

32. Curtea nu consideră că statul irlandez s-a amestecat în viaţa privată sau de familie a reclamantei: esenţa plângerii a constat într-o omisiune a statului şi nu într-o acţiune. Cu toate acestea, deşi scopul primar al articolului 8 este protecţia persoanei împotriva amestecului arbitrar al autorităţilor publice, textul nu instituie doar o obligaţie de abţinere a statului: pe lângă obligaţia de „a nu face", pot apărea şi obligaţii pozitive, de „a face", inerente unui respect efectiv faţă de viaţa privată şi de familie (vezi hotărârea din cazul Marckx, citat mai sus, ...).

33. în Irlanda, multe aspecte ale vieţii private şi de familie sunt reglementate prin lege. In căsătorie, soţul şi soţia au, în principiu, obligaţia de a locui împreună, dar există posibilitatea de a solicita o decizie de separaţie judiciară; aceasta implică recunoaşterea faptului că protecţia vieţii private şi de familie necesită uneori înlăturarea obligaţiei de coabitare. Pentru a respecta efectiv dreptul la viaţa privată şi de familie, Irlanda este obligată să asigure oricărei persoane accesul real la procedurile de separaţie judiciară. Reclamanta nu a beneficiat însă de un acces efectiv la înalta Curte de Justiţie (vezi paragrafele 20-28) şi nu a putut cere recunoaşterea legală a separaţiei de fapt. Prin urmare, reclamanta a fost victima încălcării articolului 8.

V. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 13

34. Susţinând că a fost lipsită de posibilitatea obţinerii unui remediu efectiv în faţa instanţelor naţionale, dna Airey a invocat articolul 13, care prevede: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale". Comisia a considerat că, având în vedere concluzia în legătură cu articolul 6(1), nu este necesară examinarea cauzei în raport cu articolul 13. Guvernul nu a comentat această chestiune.

35. Reclamanta a dorit să-şi exercite dreptul de a acţiona în justiţie pentru obţinerea unei decizii de separaţie judiciară. Curtea a stabilit deja că procedurile respective privesc un drept civil în sensul articolului 6(1) (vezi paragraful 21) şi că Irlanda era obligată, în temeiul articolului 8, să-i ofere dnei Airey posibilitatea efectivă de a iniţia acele proceduri pentru a-şi putea organiza viaţa privată (vezi paragraful 33). întrucât articolele 6(1) şi 13 se suprapun în cazul de faţă, Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă s-au încălcat cerinţele articolului 13 ; oricum, acestea sunt mai puţin stricte, iar în cazul de faţă sunt absorbite în

totalitate de cerinţele articolul 6(1) (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din cazul De Wilde, Ooms şi Versyp citat mai sus, ...).

VI. CU PRIVIRE LA ARTICOLUL 50

36. în timpul audierilor, avocatul reclamantei a informat Curtea că... solicită o dreaptă compensare pe baza articolului 50, sub trei aspecte: accesul efectiv la un remediu în sensul încetării căsătoriei; compensarea firească a durerii, suferinţei şi angoaselor suferite ; restituirea cheltuielilor de judecată. Ultimele două nu au fost cuantificate. Guvernul nu a făcut nici o observaţie în legătură cu aplicarea articolului 50.

37. Deşi a fost ridicată în temeiul Regulei 47bis a Regulamentului Curţii, chestiunea nu poate fi examinată în acest moment. Curtea este obligată să amâne luarea unei decizii şi să stabilească noi proceduri_ , luând în considerare posibilitatea unei înţelegeri amiabile între reclamant şi guvern.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

I. CU PRIVIRE LA CHESTIUNILE PRELIMINARE RIDICATE DE GUVERN

1. Respinge, în unanimitate, excepţia prin care guvernul a susţinut că plângerea este vădit nefondată;

2. Respinge, cu şase voturi la unu, excepţia guvernului cu privire la neepuizarea remediilor interne (paragraful 19(a) al hotărârii);

3. Decide, în unanimitate, să examineze a doua parte a ultimei excepţii a guvernului (paragraful 19(b)) o dată cu examinarea fondului; o respinge, cu şase voturi la unu, după examinarea fondului cauzei.

II. PE FOND

4. Decide, cu cinci voturi la două, că articolul 6(1) al Convenţiei a fost încălcat;

5. Decide, cu patru voturi la trei, că nu este necesară examinarea cauzei în raport cu articolul 6(1) coroborat cu articolul 14 ;

6. Decide, cu patru voturi la trei, că articolul 8 a fost încălcat;

7. Decide, cu patru voturi la trei, că nu este necesară examinarea cauzei în raport cu articolul 13;

8. Decide, în unanimitate, că este prematură o decizie în legătură cu aplicarea articolului 50.

ÎN CONSECINŢĂ,

a) amână luarea unei decizii referitoare la această chestiune;

b) invită Comisia să înainteze Curţii, în termen de două luni de la adoptarea prezentei hotărâri, observaţii cu privire la această chestiune şi să o anunţe cu privire la orice înţelegere care ar putea interveni între guvern şi reclamantă;

c) amână procedurile.

Redactată în limbile engleză şi franceză, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 9 octombrie 1979.

Semnată;

Gerard J. Wiarda, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță