Avram contra Romaniei - Prelungire masurii arestarii preventive fara indicarea duratei
| Comentarii |
|
CauzaAvram contra României(cererea nr. 25339/2003), hotărâre pronunţată la 18/10/2011.
D-ul Bogdan Avram, reclamant în cauză, a fost acuzat de constituire de grup infracţional şi de furt (articolele 208, 209 şi 323 din codul penal român), fiind luat în custodie şi apoi arestat preventiv până la momentul pronunţării condamnării sale penale.
Procurorul de caz şi-a întemeiat ordonanţa prin care a dispus aresarea preventivă a reclamantului pe articolul 148 literele e) şi h) ale codului de procedură penală. Recursul reclamantului împotriva acestei ordonanţe a fost respins la 22 mai 2002 printr-o hotărâre a judecătoriei Sibiu. Judecătoria a reţinut că, prin natura sa, infracţiunea de asociere pentru comitere de infracţiuni era una care constituia "pericol public" în sensul articolul 148 litera h) a codului de procedură penală şi că reprezenta, de asemenea, un act pregătitor pentru comiterea unor alte infracţiuni, în sensul articolului 148 litera e) cod procedură penală.
Judecătoria Sibiu a prelungit arestul preventiv în mai multe rânduri. Toate recursurile reclamantului referitoare la aceste sentinţe au fost respinse de către Tribunalul Sibiu, considerând că motivele pentru care arestul preventiv fusese dispus subzistau.
În cererea iniţiată către CEDO în 2003, Bogdan Avram a a reclamat că timp de aproximativ cinci luni după arestarea sa preventivă autorităţile i-au interzis corespondenţa cu avocatul şi familia. În observaţiile scrise pe care le-a trimis Curţii la 24 martie 2011, reclamantul s-a mai plâns, printre altele, şi de lipsa asistenţei medicale în închisoare în timpul aceleiaşi perioade şi de faptul că a trebuit să poarte aceleaşi haine timp de 16 zile după arestare (cerere respinsă de CEDO, nefiind formulată în termenul de şase luni).
Judecătoria Sibiul l-a condamnat pe Bogdan Avram la o pedeapsă cu închisoarea de cinci ani şi şase luni pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire de grup infracţional şi complicitate la două furturi.
Tribunalul Sibiu a admis apelul reclamantului la 20 februarie 2004, diminuând pedeapsa sus-menţionată la patru ani şi opt luni.
Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul reclamantului apreciind că nu a existat o asociere pentru comiterea de infracţiuni între inculpaţi. Ea a mai considerat că mai multe probe erau nule (înregistrarea convorbirilor telefonice etc.) şi că numai furtul comis la 13 februarie 2002 putea fi reţinut în împotriva reclamantului, mai ales în baza declaraţiei victimei şi a recunoaşterii de către aceasta din urmă a fotografiilor autorilor furtului. Curtea de apel a diminuat pedeapsa aplicată reclamantului la trei ani de închisoare.
În speţă, CEDO a observat că sentinţa din 10 iulie 2002 a menţiunt măsura arestării preventive a reclamantului fără să precizeze durata, în timp ce următoarele trei hotărâri, din 20 noiembrie 2002, 18 decembrie 2002 şi 19 martie 2003, au respins cererile formulate de reclamant care vizau eliberarea sa din arest preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu una mai puţin restrictivă.
Curtea a citat hotărârea din cauza Konolos c. României, unde s-a făcut referire la o decizie Curţii Constituţionale române, care, interpretând articolul 23 § 4 din Constituţie, a statuat că tribunalele sunt obligate să controleze legalitatea măsurii arestului preventiv la fiecare 30 de zile, până la finalul procedurii. Curtea a apreciat în acest caz că instanţele naţionale dispuneau de o clarificare în materie jurisprudenţială care le permitea să îşi argumenteze deciziile pronunţate.
Tot în cauza Konolos, Curtea a mai stabilit că o hotărâre judecătorească de prelungire a măsurii arestării preventive fără indicarea duratei prelungirii încalcă dispoziţiile legale interne astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea Constituţională şi nu poate consitui o bază legală suficientă în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei.
Curtea a reţinut că în perioada cuprinsă între 9 august 2002 şi 21 mai 2003, arestul preventiv al reclamantului nu era hotărât prin nicio decizie internă valabilă şi în lipsă unei baze legale în sensul articolului 5 § 1 al Convenţie.
În final, CEDO a hotărât că autorităţile române au încălcat art. 5 § 1 şi a obligat statul român la plata unei satisfacţii echitabile de 8 000 euro cu titlu de daune morale.
| ← B. contra Austria - Durata arestarii preventive, a procedurilor... | MB contra Romaniei - Prescrierea infractiunii de viol Ancheta... → |
|---|
