Calmanovici contra României - Prelungirea nejustificata a arestarii preventive Ascultarea convorbirilor telefonice

Comentarii

0

Calmanovici c. României - Prelungirea nejustificata a arestarii preventive Ascultarea convorbirilor telefonice

HOTĂRÂREA

din 1 iulie 2008

în Cauza Calmanovici împotriva României

(Cererea nr. 42250/02)

Strasbourg

Devenită definitivă la data de 01.10.2008

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Calmanovici împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:

Josep Casadevall, preşedinte,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra, judecători,

şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 10 iunie 2008,

a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 42250/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 25 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hatneanu, avocată la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Reclamantul se plânge în special, în temeiul art. 5 alin. 1 şi 3 şi al art. 6 din Convenţie de nelegalitatea şi inutilitatea arestării sale preventive şi a menţinerii sale în stare de arest preventiv precum şi de inechitatea procedurii penale desfăşurate împotriva sa. De asemenea, invocând art. 8 din Convenţie şi 3 din Protocolul nr. 1, el se plânge de încălcarea dreptului său la viaţa privată şi de familie şi a drepturilor electorale datorită măsurilor de supraveghere al căror obiect l-a constituit şi interdicţiei ex lege a drepturilor sale părinteşti şi a dreptului său la vot în timpul executării pedepsei sale cu închisoarea.

4. La data de 4 iulie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5. Reclamantul s-a născut în anul 1972 şi locuieşte la Bucureşti.

A. Interceptarea convorbirilor telefonice şi supravegherea reclamantului de către serviciile speciale

6. La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de naţionalitate chineză, a depus o declaraţie la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, care a consemnat-o într-un proces-verbal. În aceasta el denunţa pe R.P şi pe reclamant, la vremea respectivă ofiţeri de poliţie în cadrul serviciului însărcinat cu combaterea criminalităţii economice şi financiare, pe motiv că, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 dolari americani (USD) ca să-i predea documentele contabile ale societăţii sale comerciale confiscate de poliţie. C.J. l-a contactat pe R.P., pe care îl cunoştea deja, pentru ca acesta să intervină pe lângă reclamant şi să negocieze suma respectivă. Procesul-verbal menţiona că C.J. vorbea bine limba română şi că nu era necesară prezenţa unui interpret.

7. La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, a autorizat serviciile speciale să înregistreze imagini şi convorbiri telefonice privindu-i pe reclamant, pe R.P. şi C.J. Potrivit autorizaţiei, interceptarea şi înregistrarea priveau « şi telefoanele » mobile ale lui R.P. şi C.J. Procurorul preciza că, în temeiul denunţului lui C.J., existau indicii sigure ale comiterii, de către reclamant şi R.P., a infracţiunii de corupţie pasivă. Autorizaţia respectivă era valabilă timp de treizeci de zile şi făcea trimitere la art. 91^1-91^4 din codul de procedură penală (CPP).

8. La data de 18 iulie 2002 procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pe o perioadă de treizeci de zile invocând aceleaşi motive şi făcând trimitere la aceleaşi articole ale CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de la Parchet a cerut « supravegherea activităţilor reclamantului » şi a lui R.P., în zilele de 22 şi 23 iulie 2002 de către serviciile speciale ale Direcţiei Generale a Ministerului de Interne însărcinată cu informaţiile şi protecţia internă, precizând numerele de înmatriculare ale maşinilor lor.

9. La data de 22 iulie 2002, către orele 22.00, R.P. a fost arestat de procuror şi de serviciile speciale care îl supravegheaseră şi îl filmaseră, în urma unui flagrant delict înscenat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002 procurorul a dispus arestarea preventivă a lui R.P. şi începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.

B. Arestarea preventivă şi menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv

10. Prin două ordonanţe datate 2 august 2002, dispuse în temeiul art. 148 h) CPP, un procuror de la Tribunalul Militar Bucureşti a pus în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivă a acestuia până la 31 august 2002. Reclamantul era acuzat de corupţie pasivă şi sustragere de documente. Procurorul a întocmit aceste ordonanţe pe formulare imprimate făcând trimitere la art. 146, 148 şi 151 CPP şi le-a completat în special printr-un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizând că acesta din urmă se afla în situaţia prevăzută de art. 148 lit. h) CPP al cărui text l-a reprodus.

11. Punerea sub acuzare a reclamantului a fost înscrisă provizoriu în cazierul său judiciar.

12. Prin încheierea din data de 12 august 2002 Tribunalul Militar Bucureşti a admis recursul reclamantului împotriva ordonanţei de arestare din data de 2 august 2002, pe motiv că această ordonanţă încălca art. 136, 137 şi 148 lit. h) CPP. Tribunalul a considerat că ordonanţa respectivă nu preciza, nefiind susţinută, de ce se impunea concret arestarea preventivă a reclamantului şi de ce punerea sa în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică. În această ultimă privinţă instanţa a menţionat că pericolul indicat anterior, care nu exista în speţă, nu trebuia confundat cu « pericolul social al faptelor » pe care interesatul le-ar fi comis şi că Parchetul ar fi trebuit să ia de asemenea în calcul, potrivit art. 136 (3) CPP, conduita bună a reclamantului în societate, faptul că era căsătorit şi tată al unui copil şi că nu avea antecedente penale.

13. Prin încheierea din data de 20 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul Parchetului şi a confirmat arestarea preventivă dispusă prin ordonanţa menţionată anterior. Curtea Militară de Apel a constatat că faptele de care era acuzat reclamantul se pedepseau cu închisoare mai mare de doi ani în temeiul art. 148 lit. h) CPP şi că, în privinţa pericolului pentru ordinea publică, Parchetul analizase posibilitatea ca interesatul să obstrucţioneze derularea anchetei şi, în consecinţă, aflarea adevărului. Observând că la dosar se aflau probe ale vinovăţiei reclamantului şi că nu existau motive de nulitate ale ordonanţei în cauză, Curtea Militară de Apel a concluzionat în sensul legalităţii şi temeiniciei acesteia.

14. Prin încheierea din data de 20 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea Parchetului şi, reproducând textul art. 148 lit. h) CPP într-un paragraf în care se referea fără deosebire la reclamant şi la complicele său, R.P., a prelungit cu douăzeci de zile mandatul de arestare al interesatului începând cu 1 septembrie 2002, fără a răspunde argumentelor sale referitoare la art. 136 (3) CPP. Recursul înaintat de interesat a fost respins printr-o încheiere a Curţii Militare de Apel Bucureşti din data de 5 septembrie 2002, ale cărei motive, fără a face distincţia între reclamant şi complicele său, precizau că aceştia riscau o pedeapsă de peste doi ani de închisoare, că punerea în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi că arestarea preventivă era necesară pentru buna derulare a urmăririi penale.

15. La termenul din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia ridicată de reclamant de necompetenţă a instanţelor militare în privinţa sa de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului (Legea nr. 360/2002), potrivit căreia poliţiştii erau din acel moment asimilaţi categoriei funcţionarilor publici şi nu militarilor. Printr-o încheiere pronunţată în aceeaşi zi, Tribunalul a admis cererea Parchetului şi a prelungit din nou cu treizeci de zile mandatul de arestare preventivă a reclamantului, de la 21 septembrie până la 20 octombrie 2002. Referindu-se fără deosebire la reclamant şi la complicele său, el a considerat că menţinerea lor în stare de arest era justificată deoarece procurorul încă nu luase nicio decizie în dosarul de urmărire penală şi că punerea lor în libertate putea dăuna procesului penal, îngreunând executarea măsurilor pe care procurorul şef al Parchetului le-ar fi putut dispune ulterior. Printr-o încheiere din data de 15 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a confirmat decizia Tribunalului. Referindu-se în aceeaşi frază la cei doi inculpaţi, ea a remarcat că urmărirea privea fapte de corupţie pasivă şi că punerea în libertate a interesaţilor ar prezenta un pericol real pentru ordinea publică.

16. Printr-o încheiere din data de 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea Parchetului şi a prelungit cu treizeci de zile mandatul de arestare preventivă a reclamantului, de la 21 octombrie până la 19 noiembrie 2002. Într-un paragraf în care făcea referire fără deosebire la interesat şi la complicele acestuia, Tribunalul a considerat că erau îndeplinite condiţiile art. 136 şi ale art. 148 lit. h) CPP şi că motivele care întemeiaseră arestarea sa preventivă erau încă valabile, menţionând în subsidiar necesitarea de a asigura buna derulare a procesului penal. Printr-o încheiere din data de 31 octombrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti, statuând în ultimă instanţă, a confirmat această decizie. Referindu-se în acelaşi paragraf la cei doi complici, ea a considerat că faptele grave de care erau acuzaţi, legate de infracţiunea de corupţie pasivă, calitatea lor precum şi modalitatea comiterii acestor fapte justificau concluzia că punerea în libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publică.

17. Printr-o decizie definitivă din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a casat sentinţa din data de 11 noiembrie 2002 pronunţată pe fond de Tribunalul Militar Bucureşti (paragraful 24 de mai jos), pe motiv că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, competenţa de a examina cauza pe fond revenea instanţelor de drept comun, sub sancţiunea nulităţii absolute, aceste dispoziţii aplicându-se de asemenea la etapa urmăririi penale. Ea a considerat că, nedeclinându-şi competenţa, aşa cum ar fi trebuit să o facă, Tribunalul a încălcat dispoziţiile sancţionate prin nulitatea absolută. Cu toate acestea, considerând că Tribunalul militar urma să-şi decline competenţa şi că măsurile privind menţinerea în stare de arest se numărau printre cele urgente, Curtea militară de Apel a aplicat art. 43 alin. 6 CPP şi a confirmat dispozitivul sentinţei în ceea ce priveşte prelungirea mandatului de arestare preventivă a reclamantului de la 20 noiembrie la 19 decembrie 2002.

18. Printr-o încheiere din data de 19 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, statuând în ultimă instanţă, a confirmat competenţa instanţelor de drept comun în speţă, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 şi a decis să prelungească mandatul de arestare preventivă a reclamantului de la 20 decembrie 2002 până la 18 ianuarie 2003.

19. Printr-o încheiere din data de 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în temeiul art. 197 alin. 2 din codul de procedură penală, excepţia de nulitate absolută a măsurilor şi actelor procedurale adoptate de instanţele militare necompetente şi din acest motiv a constatat încetarea de drept a stării de arest preventiv a reclamantului începând cu 21 octombrie 2002, dată la care Tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, a prelungit mandatul de arestare preventivă în litigiu. Făcând referire la art. 5 alin. 1 din Convenţie, ea a concluzionat că arestarea preventivă decisă de o instanţă necompetentă era ilegală.

20. În urma recursului Parchetului, printr-o încheiere din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia citată anterior şi a decis menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv. Ea a considerat, pe de o parte, că Curtea de Apel Bucureşti nu trebuia să examineze decât propria sa sesizare şi că nu era competentă să anuleze măsurile privind arestarea preventivă a reclamantului a căror legalitate fusese confirmată de Curtea Militară de Apel şi de Curtea Supremă de Justiţie în deciziile lor din 7 şi respectiv 19 decembrie 2002. Ea a considerat, pe de altă parte, că Curtea de Apel nu avea motive să-i constate necompetenţa, astfel încât art. 197 alin. 2 din codul de procedură penală nu a fost încălcat.

21. Reclamantul a fost menţinut în stare de arest preventiv până la data de 18 martie 2003, data deciziei de eliberare a Curţii de Apel Bucureşti (paragraful 27 de mai jos).

C. Procedura penală pe fond împotriva reclamantului

22. Prin rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA) a trimis pe reclamant şi pe R.P. în judecată pentru săvârşirea faptelor de corupţie pasivă şi sustragere de documente.

23. La o dată neprecizată, reclamantul a cerut Tribunalului Militar Bucureşti să constate nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului PNA, menţionând, în special, nulitatea interceptării telefonice a numerelor de telefon folosite de el şi de familia sa şi a înregistrărilor audio care-l priveau. Printr-o încheiere din data de 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins cererea reclamantului pe motiv că acţiunile autorizate de procuror între 15 şi 22 iulie 2002 nu-l vizau pe interesat şi că cu ocazia dezbaterilor urma să se discute despre acest lucru. Cu toate acestea, el a admis cererea reclamantului de a consulta tot dosarul penal, inclusiv partea clasificată drept « strict confidenţială » de către Parchet, care conţinea, între altele, autorizaţiile procurorului de punere sub ascultare a complicilor şi a lui C.J. şi transcrierea convorbirilor lor telefonice.

24. Printr-o hotărâre judecătorească din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat reclamantul la pedeapsa de cinci ani de închisoare sub acuzaţia comiterii infracţiunilor de corupţie pasivă şi sustragere de documente. Examinând fişa postului interesatului precum şi mărturiile, Tribunalul a considerat că faptele comise intrau în atribuţiile sale de ofiţer de poliţie.

25. În urma apelului reclamantului, printr-o decizie din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a anulat decizia citată anterior pe motiv că Tribunalul militar devenise necompetent faţă de reclamant în urma intrării în vigoare a Legii nr. 360/2002. Ea a retrimis cauza spre examinare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti.

26. Curtea de Apel Bucureşti a audiat din nou matorii acuzării şi ai apărării şi i-a interogat pe reclamant şi R.P. Potrivit declaraţiei reclamantului, C.J., asistat de un interpret, ar fi indicat cu acest prilej că nu cunoştea persoana care era acuzată de faptele incriminate.

27. Prin decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, aplicând principiul in dubio pro reo, a scos reclamantul de sub toate acuzaţiile în special datorită contradicţiilor dintre probele principale ale acuzării, şi anume declaraţiile ulterioare ale denunţătorului C.J. şi ale complicelui R.P. În decizia sa, a cărei părţi referitoare la examinarea probelor privindu-l pe reclamant cuprindea în jur de zece pagini, Curtea de apel a relevat în principal:

« [În faţa organelor însărcinate cu ancheta] denunţul verbal şi declaraţiile ulterioare ale lui C.J. au fost înregistrate în procese-verbale, cu încălcarea cerinţelor procedurale în materie, în măsura în care C.J. nu a dat declaraţii în prezenţa unui interpret de limbă chineză._ Trebuie subliniat că există numeroase contradicţii între denunţ şi celelalte declaraţii ulterioare (ale lui C.J.), ceea ce este de natură să ridice îndoieli serioase asupra veridicităţii lor. [Curtea de Apel reproduce fragmente din diferite declaraţii făcute în faţa ei de C.J. la data de 15 iulie 2002]_ Declaraţiile lui C.J. nu conving Curtea că inculpatul [reclamantul] i-ar fi pretins o sumă oarecare_ şi versiunea faptelor lui C.J. nu este susţinută de declaraţiile martorilor colegi ai interesatului. Faptul că prenumele inculpatului apărea în convorbirile telefonice dintre C.J. şi complicele R.P. nu poate conduce la concluzia că interesatul ar fi fost implicat [în faptele incriminate], din motivele următoare:_ Mai mult, declaraţiile complicelui R.P. şi cele ale denunţătorului C.J. prezintă următoarele contradicţii:_

Din conţinutul înregistrărilor convorbirilor telefonice nu reiese în mod concret că complicele R.P. ar fi făcut o ofertă interesatului din partea cetăţenilor chinezi, nici că interesatul ar fi cerut o sumă de bani oarecare_ Aceste înregistrări nu sunt verosimile din punct de vedere al conţinutului lor şi în raport cu încadrările juridice reţinute împotriva interesatului. De altfel, singurele declaraţii care îl incriminează pe acesta sunt cele ale denunţătorului C.J. şi ale complicelui R.P., declaraţii contradictorii şi necoroborate cu alte probe, astfel încât trebuie eliminate în parte, deoarece nu reflectă adevărul. Trebuie de asemenea remarcat că în declaraţiile lui C.J. există elemente susţinute de complicele R.P., aşadar nu este vorba despre o probă directă_ . În cazul în speţă, ţinând cont de probele administrate, nu reiese fără echivoc că interesatul ar fi comis infracţiunea de corupţie pasivă, ceea ce ar justifica răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie ; îndoielile existente se interpretează în favoarea interesatului (in dubio pro reo)._ »

28. În privinţa infracţiunii de sustragere de documente, Curtea de Apel a făcut trimitere în acelaşi timp la măsurile de siguranţă stricte luate faţă de documentele contabile şi la declaraţiile martorilor referitoare la condiţiile inadecvate de transport şi de aplicare a sigiliilor la unii saci conţinând documente şi a concluzionat că probele administrate nu erau suficiente pentru a demonstra că reclamantul a sustras documentele contabile.

29. La data de 19 martie 2003 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat recurs împotriva deciziei menţionate anterior a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Curtea de Casaţie), noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie după anul 2003.

30. La o dată neprecizată, care potrivit Guvernului ar fi ulterioară intrării în vigoare, la data de 14 octombrie 2003, a ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 de modificare a Legii nr. 360/2002, reclamantul a fost suspendat din funcţia de ofiţer de poliţie.

31. La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs potrivit alineatelor 17 şi 18 din art. 385^9 din codul de procedură penală. În concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului său, reclamantul a invocat nulitatea recursului, pe motiv că acesta a fost înaintat de un Parchet necompetent şi a fost apoi motivat tardiv de PNA, competent în materie. El a cerut de asemenea, pe baza probelor prezentate Curţii de Apel Bucureşti, confirmarea deciziei de eliberare datorită nelegalităţii şi contradicţiilor acestor probe. În opinia reclamantului, din probele respective nu reieşea că ar fi cerut sau acceptat, direct sau indirect, plata unei sume de bani din partea lui C.J. Între altele, reclamantul a menţionat nelegalitatea probelor reprezentate de înregistrările conversaţiilor telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale. El a negat de asemenea că ar fi fost interlocutorul lui R.P. în convorbirea din 17 iulie 2002 pe care se baza Parchetul în recursul său, ţinând cont de menţiunea « probabil » indicată de autorităţile desemnate să identifice dacă vocea respectivă îi aparţinea.

32. Curtea de Casaţie nu a audit din nou martorii sau reclamantul. Procesul-verbal de audiere din data de 10 iunie 2004 încheiat cu ocazia dezbaterilor privind recursul, conţine următoarele date:

« În privinţa recursului pe fond, procurorul a cerut casarea deciziei [din 18 martie 2003] datorită motivelor depuse la dosar şi condamnarea inculpatului [reclamantul]_ . Avocaţii [inculpaţilor] au cerut respingerea recursului. Având ultimul cuvânt, inculpaţii s-au declarat de acord cu concluziile avocaţilor lor.

Avînd nevoie de timp pentru a examina actele aflate la dosar, Curtea amână pronunţarea deciziei_ »

33. Prin decizia din data de 18 iunie 2004 Curtea de Casaţie a respins excepţia de nulitate a recursului, pe motiv că fiecare din cele două Parchete a acţionat în limita competenţelor sale, ţinând cont de schimbarea prevederilor legale relevante. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la pedeapsa de trei ani şi şase luni de închisoare şi i-a aplicat în consecinţă prevederile art. 64 lit. a)-c) şi 71 cod penal referitoare la pedepsele complementare şi accesorii. Din dosar reiese că reclamantul era tatăl unui copil în vârstă de doi ani la vremea comiterii faptelor. Curtea de Casaţie nu a răspuns la motivele reclamantului privind nelegalitatea şi lipsa valorii probante a înregistrărilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeaşi decizie, ea a condamnat pe R.P. la doi ani de închisoare, făcând aplicarea circumstanţelor atenuante. Pasajele relevante ale deciziei prevăd următoarele:

« Din ansamblul de probe prezentate în cauză reiese că elementul material al infracţiunii de corupţie pasivă_ este demonstrat din plin. Vinovăţia reclamantului este dovedită prin procesul-verbal de consemnare a denunţului verbal, prin declaraţiile denunţătorului C.J. privind discuţia pe care a purtat-o cu interesatul_ [şi prin] înregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002_ De altfel, declaraţiile martorilor şi analiza comparativă a documentelor găsite asupra denunţătorului şi a celor din geanta având sigiliul rupt confirmă clar sustragerea documentelor contabile în discuţie_ Prin urmare, decizia de a-i elibera pe complici_ nu este întărită de probele administrate_ »

D. Neparticiparea reclamantului la alegerile din anul 2004 şi punerea sa în libertate condiţionată în septembrie 2005

34. Potrivit unei scrisori din data de 4 ianuarie 2006 adresată Guvernului de Administraţia Penitenciarului Jilava, reclamantul, datorită condamnării sale la pedeapsa cu închisoarea prin decizia Curţii de Casaţie din data de 18 iunie 2004, nu îndeplinea condiţiile care să-i permită să-şi exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare şi prezidenţiale organizate la Penitenciarul Jilava la 28 noiembrie şi 12 decembrie 2004.

35. La sesizarea comisiei competente a Penitenciarului Jilava unde reclamantul îşi ispăşea pedeapsa, Judecătoria Bucureşti, prin sentinţa din data de 20 septembrie 2005, a dispus punerea în libertate condiţionată a reclamantului.

36. Nefiind înaintat niciun recurs de către Parchet, sentinţa menţionată anterior a devenit definitivă şi executorie la sfârşitul termenului de recurs, adică la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii.

37. La data de 27 septembrie 2005, la orele 10.51, judecătorul delegat de la Judecătoria Bucureşti, desemnat cu executarea pedepselor cu închisoarea, a trimis un fax la Penitenciarul Jilava pentru a informa personalul penitenciarului asupra pronunţării sentinţei din 20 septembrie 2005 şi a dispune luarea măsurilor necesare eliberării reclamantului.

38. Reclamantul a fost efectiv eliberat la data de 27 septembrie 2005, la orele 16.30.

39. În privinţa termenului scurs între orele 10.51 şi 16.30, administraţia Penitenciarului Jilava a precizat, în scrisoarea din data de 4 ianuarie 2006 menţionată anterior, că la data de 27 septembrie 2005, alţi patru deţinuţi au fost eliberaţi şi că era necesar ca pentru fiecare să se întocmească actele necesare punerii lor în libertate. În acest sens ea a remarcat că activităţile administrative referitoare la eliberarea deţinuţilor necesită o durată considerabilă care nu poate fi estimată deoarece nu este reglementată prin lege.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Codul de procedură penală

1. Prevederile şi jurisprudenţa relevante privind arestarea preventivă şi menţinerea în arest preventiv

40. Articolele relevante ale codului de procedură penală (CPP), aşa cum erau în vigoare la vremea comiterii faptelor şi până la modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial din 1 iulie 2003 şi prin dispoziţiile guvernamentale (ordonanţe de urgenţă) nr. 66 din 10 iulie 2003 şi 109 din 24 octombrie 2003, prevăd următoarele:

Articolul 136

(Categoriile măsurilor preventive)

« În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală_ , se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:

a) reţinerea;

b) obligarea de a nu părăsi localitatea;

c) arestarea preventivă_ .

Măsurile arătate la art. 136 alin. 1 lit. b) şi c) se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecată.

Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura. »

Articolul 137

(Cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă)

« Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită şi temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. »

Articolul 148

(Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului)

« Măsura arestării inculpatului poate fi luată [de procuror] dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 [acest articol cere existenţa probelor sau indiciilor concludente privind comiterea unei infracţiuni] şi numai în vreunul din următoarele cazuri:

(...)

d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;

(...)

h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică. »

41. În ceea ce priveşte art. 148 lit. h) CPP şi noţiunea de « pericol pentru ordinea publică », Curtea de Apel Bucureşti a considerat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, că simpla reproducere a dispoziţiilor art. 148 lit. h) cu ocazia arestării preventive a unui inculpat, fără a fi motivate concret, aşa cum o cere art. 137 al aceluiaşi cod, faptele sau motivele pentru care menţinerea în libertate a acestei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publică, poate lăsa loc arbitrarului. Curtea de Apel Bucureşti a statuat în această decizie, precum şi în deciziile sale din 18 februarie şi 2 aprilie 2002 şi 18 februarie 2003, că pericolul pentru ordinea publică în chestiune nu se presupune, ci trebuie dovedit, în special ţinând cont de riscul unei noi infracţiuni a inculpatului sau de reacţia publică declanşată de faptele comise. Rezonanţa în opinia publică, o anumită stare de nesiguranţă provocată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate drept elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noţiune care ar trebui separată de « pericol social al faptelor » comise (deciziile din 28 februarie 1997 şi 16 noiembrie 2005 ale Curţilor de Apel Braşov şi respectiv Oradea şi decizia din 16 august 1990 a Curţii Supreme de Justiţie). Într-un fel oarecum diferit, într-o decizie din 15 martie 2002 privind fapte de escrocherie, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că existenţa unui pericol pentru ordinea publică trebuie examinată nu numai pe baza profilului personal al inculpatului, ci şi al pericolului social al infracţiunii pentru care acuzatul este urmărit, a reacţiei publice la comiterea infracţiunii şi a posibilităţii ca alte persoane să comită fapte similare în lipsa unei reacţii ferme împotriva persoanelor acuzate de aceste fapte. În mai multe hotărâri judecătoreşti în care instanţele interne au constatat lipsa motivelor concrete şi a probelor pentru care menţinerea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publică, ele au decis că punerea în libertate a interesatului, fără a trimite spre reexaminare în primă instanţă dosarul referitor la menţinerea inculpatului în arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 şi 16 noiembrie 2005 a Curţilor de Apel din Braşov, Bucureşti şi Oradea).

42. Art. 146 CPP prevede că procurorul poate dispune arestarea preventivă a unui inculpat printr-o ordonanţă justificată, dacă consideră necesar acest lucru pentru urmărirea penală şi dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 143 şi de unul din paragrafele art. 148 CPP. Art. 151 dispune că mandatul de arestare preventivă a inculpatului eliberat de procuror, care trebuie redactat în baza ordonanţei privind această măsură, trebuie să indice, între altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Articolul 155 precizează că mandatul de arestare preventivă a unui inculpat poate fi prelungit de instanţa competentă dacă se dovedeşte necesar şi numai în mod justificat.

2. Prevederile şi jurisprudenţa relevante în materie de competenţă a instanţelor şi de nulitate

43. Prevederile relevante în materie dispun următoarele:

Articolul 43 alin. 6

(Conflictul de competenţă)

« Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţa. »

Articolul 197 alin. 2 şi 3

« (2) Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei_ sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii_ .

(3) Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu. »

44. Într-o decizie din 6 septembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că nu există conflict de competenţă şi că prin urmare art. 43 din codul de procedură penală nu se aplică, în cazul pronunţării unei hotărârii de reexaminare a cauzei de către instanţa competentă.

Articolul 382 alin. 3

« Când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine măsura arestării în caz de desfiinţare a hotărârii. »

3. Prevederile relevante în materie de recurs împotriva unei decizii inapelabile

45. Prevederile relevante la vremea comiterii faptelor precum şi cele intrate în vigoare la data de 6 septembrie 2006 după modificarea CPP prin Legea nr. 356/2006 sunt descrise în cauza Mircea împotriva României (nr. 41250/02, paragrafele 30-31, 29 martie 2007). Prevederile legale de mai jos sunt de asemenea relevante:

Articolul 385^6 alin. 3

« Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare_ , iar instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. »

Articolul 385^9

« Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

(...)

17. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică;

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt; »

4. Prevederi referitoare la interceptările telefonice şi la înregistrarea de imagini

46. Prevederile relevante în materie, aşa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, înainte de modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003, precum şi după această modificare, sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71525/01, paragrafele 44 şi următoarele, 26 aprilie 2007). Prevederile următoare, care erau redactate după cum urmează la vremea comiterii faptelor, sunt de asemenea relevante în cazul în speţă:

Articolul 91³

« Modalităţile şi condiţiile de efectuare a înregistrărilor arătate în art. 91¹ şi 91² sunt aplicabile şi în cazul oricărei înregistrări a convorbirilor pe bandă magnetică, autorizate conform legii. »

Articolul 91^4

« Dispoziţiile art. 91¹ sunt aplicabile şi în cazul înregistrărilor de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevăzută în art. 91²_ . »

5. Art. 408¹ referitor la revizuire în cazul unei decizii de încălcare pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

47. În urma modificării CPP prin Legea nr. 356/2006 intrată în vigoare la data de 6 septembrie 2006, articolul în cauză prevede următoarele în partea sa relevantă:

« 1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Pot cere revizuirea:

1. persoana al cărei drept a fost încălcat; »

B. Codul penal

48. La vremea comiterii faptelor, dispoziţiile relevante ale codului penal prevedeau următoarele:

Articolul 64

« Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

(...)

d) drepturile părinteşti_ »

Articolul 71

« Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală_ . »

49. Articolul 71 citat anterior a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 intrată în vigoare la data de 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut în art. 64 lit. d) fiind de-acum lăsată la aprecierea instanţelor desemnate să se ocupe de procedura penală împotriva interesatului. Intrarea in vigoare a noului cod penal, care a fost adoptat în anul 2004 şi care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) şi d) şi 71, a fost amânată de mai multe ori, ultima dată până în septembrie 2008, pentru îmbunătăţirea unor prevederi. În prezent, proiectul noului cod penal este dezbătut în Parlamentul român.

C. Prevederile Legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului referitoare la suspendarea din funcţie

50. La vremea comiterii faptelor, după modificarea sa prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89 din data de 2 octombrie 2003 (OUG nr. 89/2003), intrată în vigoare la data de 14 octombrie 2003, dispoziţiile art. 65 al acestei legi prevedeau următoarele:

« 1) În cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmărirea penală_ , menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei_

(...)

3) În cazul în care interesatul a fost arestat preventiv_ pentru delicte sau infracţiuni_ privind activitatea sa_ sau privind fapte de corupţie, precum şi pentru orice alt delict comis cu intenţie, incompatibil cu activitatea sa de poliţist, acesta este suspendat din funcţie. În această perioadă nu beneficiază de niciunul din drepturile prevăzute de prezenta lege_

4) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală ori achitarea, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada_ , respectiv a suspendării din funcţie_ »

Înainte de modificarea normativă menţionată anterior, art. 65 nu prevedea suspendarea unui poliţist din funcţie precum şi a drepturilor sale referitoare la aceasta decât în cazul arestării sale preventive.

51. Printr-o decizie din data de 27 mai 2004, Curtea constituţională a considerat că art. 65 citat anterior nu era contrar dispoziţiilor constituţionale care asigură prezumţia de nevinovăţie sau dreptul la muncă, deoarece suspendarea unui poliţist din funcţie nu este decât o măsură preventivă şi de siguranţă şi că nimic nu împiedică interesatul să practice o altă profesie.

D. Operaţiunile efectuate de personalul unui penitenciar în momentul punerii în libertate a unui deţinut

52. Potrivit unei scrisori din data de 29 septembrie 2005 trimisă reclamantului de penitenciarul Jilava, operaţiunile necesare eliberării unui deţinut sunt reglementate de un regulament interior al închisorii şi de un protocol încheiat între Ministerul Justiţiei şi Ministerul Administraţiei Publice şi Afacerilor Interne. Potrivit scrisorii din data de 4 ianuarie 2006 adresată Guvernului, practic, după ce a primit de la instanţa competentă un fax care dispunea punerea în libertate a deţinutului, personalul avea de îndeplinit operaţiunile administrative următoare: înregistrarea faxului care cerea secretariatului eliberarea şi trimiterea la serviciul administrativ, care ia legătura cu instanţa pentru confirmare şi identifică deţinutul ; întocmirea documentelor necesare eliberării deţinutului şi prezentarea dosarului directorului închisorii pentru semnătură ; redactarea tabelului deţinuţilor de eliberat şi predarea tabelului altor servicii interesate (financiar, organizarea muncii, vizite) ; informarea supraveghetorului şef care identifică deţinutul în celula sa, percheziţia corporală a deţinutului şi însoţirea acestuia la serviciul de primiri al închisorii ; noua verificare a identităţii deţinutului pe baza dosarului său personal din închisoare, amprentarea şi predarea efectelor personale şi a actelor de identitate ; însoţirea deţinutului la ieşirea din închisoare.