In drept - Calmanovici contra României - Prelungirea nejustificata a arestarii preventive Ascultarea convorbirilor telefonice

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 1 din Convenţie

53. Reclamantul se plânge de nelegalitatea arestării preventive şi menţinerii sale în stare privativă de libertate în baza ordonanţei procurorului din data de 2 august 2002 şi a încheierilor din 20 august, 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, datorită necompetenţei autorităţilor care au pronunţat aceste decizii, de lipsa motivelor cerute de prevederile CPP şi de nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea, care priveau de asemenea executarea arestării preventive. El invocă de asemenea lipsa bazei legale pentru detenţia sa timp de şaisprezece ore în ziua de 27 septembrie 2005. Reclamantul invocă art. 5 alin. 1 din Convenţie care dispune următoarele:

« Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;

(...)

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşire acesteia ;

(...) »

A. Asupra detenţiei reclamantului în perioada 2 august – 19 noiembrie 2002

1. Asupra admisibilităţii

54. În măsura în care reclamantul invocă încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie datorită necompetenţei procurorului de a dispune arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002, Curtea constată că la vremea comiterii faptelor, în conformitate cu art. 148 CPP, procurorul era competent să dispună o asemenea măsură (a se vedea, mutatis mutandis, Ilie împotriva României (Hotărâre), nr. 9369/02, 30 martie 2006), care a fost apoi confirmată de o instanţă la data de 20 august 2002. În ceea ce priveşte nepublicarea regulamentului de aplicare a Legii nr. 23/1969 citată anterior, Curtea constată că reclamantul nu a indicat deloc în ce fel nepublicarea acestui regulament ar putea afecta nelegalitatea reţinerii şi menţinerii sale în stare de arest preventiv în baza ordonanţei procurorului din data de 2 august 2002 şi a deciziilor ulterioare ale instanţelor.

55. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

56. În ceea ce priveşte celelalte părţi ale capătului de cerere, Curtea constată că nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi declară deci restul capătului de cerere admisibil.

2. Asupra fondului

a) Argumentele părţilor

57. Reclamantul a menţionat că nici ordonanţa de arestare preventivă, dispusă de procuror la data de 2 august 2002, nici hotărârile judecătoreşti ulterioare ale instanţelor interne care au confirmat această ordonanţă nu au oferit motive concrete pentru a justifica « pericolul pentru ordinea publică » pe care ar reprezenta-o menţinerea sa în libertate, în condiţiile în care art. 148 lit. h) CPP care se referă la asta constituia baza legală a arestării sale preventive. Făcând trimitere la art. 137 CPP şi la Hotărârea Pantea împotriva României (nr. 33343/96, paragrafele 222-223, CEDH 2003-VI (extrase)), reclamantul consideră că arestarea sa preventivă nu a fost nici « legală » nici decisă « potrivit căilor legale », contrar dispoziţiilor art. 5 alin. 1 c) din Convenţie. Mai mult, el constată că instanţele interne nu au oferit indicii în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia ar fi încercat să influenţeze derularea anchetei.

58. Referindu-se la faptele rezumate în paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul menţionează că, în ciuda dispoziţiilor Legii nr. 360/2002, intrată în vigoare la data de 24 august 2002, care prevedea competenţa instanţelor ordinare în cauzele penale privindu-i pe poliţişti, Tribunalul Militar Bucureşti, în încheierile sale din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, s-a considerat competent să dispună menţinerea sa în arest preventiv, respingând excepţia invocată cu acest titlu. Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din data de 7 decembrie 2002 a confirmat necompetenţa instanţelor militare şi a menţinut, în temeiul art. 43 alin. 6 CPP arestarea preventivă a reclamantului între 20 noiembrie şi 19 decembrie 2002, dar nu a reparat arestarea ilegală menţională anterior.

59. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că articolele 137 şi 148 lit. h) CPP erau dispoziţii legale clare şi previzibile şi că, în încheierea sa din data de 20 august 2002, Curtea Militară de Apel a examinat ordonanţa de arestare preventivă pronunţată de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a reţinut existenţa probelor demonstrând vinovăţia reclamantului şi posibilitatea acestuia din urmă, dacă se afla în libertate, de a acţiona pentru a împiedica aflarea adevărului în cauza care îl privea. Cât despre existenţa pericolului pentru ordinea publică cerută de art. 148 lit. h) CPP, Guvernul consideră că pericolul consta fără îndoială în condiţiile concrete în care reclamantul comisese infracţiunea de corupţie pasivă.

60. În ceea ce priveşte pretinsa necompetenţă a Tribunalului militar de a prelungi mandatul de arestare preventivă a reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, Guvernul face referire la concluziile deciziei Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 ianuarie 2003 şi la dispoziţiile art. 382 (3) şi 43 (6) CPP şi consideră că Curtea Supremă a considerat că menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv era conformă dreptului intern, astfel încât art. 5 alin. 1 nu a fost încălcat.

b) Aprecierea Curţii

6. Curtea observă că pentru a examina compatibilitatea arestării reclamantului cu art. 5 alin. 1 din Convenţie pe baza motivelor oferite de reclamant, este cazul să se distingă două perioade: de la 2 la 31 august, şi anume perioada acoperită de ordonanţa de arestare preventivă pronunţată de procuror şi de la 21 septembrie la 19 noiembrie 2002, şi anume perioada pentru care reclamantul a invocat necompetenţa Tribunalului Militar Bucureşti pentru menţinerea sa în stare de arest preventiv.

i. Detenţia reclamantului de la 2 la 31 august 2002

62. Curtea aminteşte că termenii « legal » şi « potrivit căilor legale » care figurează la art. 5 alin. 1 citat anterior se referă în principal la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond precum şi cele de procedură. Art. 5 alin. 1 cere în plus conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: protejarea individului împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III ; Scott împotriva Spaniei, Hotărârea din data de 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, paragraful 56).

63. Prin urmare, orice hotărâre luată de instanţele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie să fie conformă cu cerinţele procedurale şi de fond fixate printr-o lege preexistentă. Dacă le revine în primul rând autorităţilor naţionale, mai exact instanţelor, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern potrivit art. 5 alin. 1, nerespectarea dreptului intern implică încălcarea Convenţiei şi Curtea poate şi trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat (Assanidzé împotriva Georgiei [GC], nr. 71503/01, paragraful 171, CEDH 2004-II şi Pantea, citată anterior, paragraful 220).

64. În cazul în speţă, Curtea trebuie să acorde atenţie descoperirii dacă arestarea preventivă a reclamantului prin ordonanţa procurorului din data de 2 august 2002 în temeiul art. 148 lit. h) CPP a fost efectuată « potrivit căilor legale ». Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că a avut lor încălcarea art. 5 alin. 1 într-o cauză în care Guvernul a admis că, în momntul arestării preventive a reclamantului în temeiul art. 148 lit. h) CPP, procurorul nu a expus faptele pentru care considera că menţinerea în libertate a interesatului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, aşa cum prevedeau dispoziţiile relevante în materie (a se vedea Pantea, citată anterior, paragrafele 222 şi 223 şi paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioadă de detenţie este în principiu « legală » dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. Cu toate acestea, făcând referire la cauza Pantea citată anterior, Curtea consideră că îi revine sarcina de a verifica respectarea, de către procuror, a condiţiei citată anterior care permitea arestarea reclamantului în temeiul art. 148 lit. h) CPP.

65. Curtea observă că, în decizia sa din data de 20 august 2002, Curtea Militară de Apel Bucureşti a admis recursul Parchetului împotriva deciziei Tribunalului militar din data de 12 august 2002 constatând lipsa pericolului pentru ordinea publică, pe motiv că procurorul care ordonase arestarea preventivă a reclamantului la data de 2 august 2002 luase în calcul posibilitatea ca acesta din urmă să obstrucţioneze derularea anchetei şi, prin urmare, aflarea adevărului. Curtea constată totuşi că ordonanţa din data de 2 august 2002, care reproducea textul art. 148 h), nu făcea nicio menţiune asupra posibilităţii, din partea interesatului, de a împiedica aflarea adevărului în timpul urmăririi împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la arestarea sa în temeiul art. 148 lit. d) CPP. De altfel, presupunând că Curtea Militară de Apel ar fi intenţionat să modifice baza legală a arestării preventive a reclamantului potrivit art. 148 lit. d) CPP, trebuie remarcat că nu a prezentat vreo faptă sau vreun motiv concret în sprijinul afirmaţiei sale (a se vedea, a contrario, Gaidjurgis împotriva Lituaniei (Hotărâre), nr. 49098/99, 16 ianuarie 2001). În sfârşit, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care consideră că pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi reprezentat menţinerea în libertate a reclamantului reieşea « fără îndoială » din felul în care interesatul a comis infracţiunea de corupţie pasivă, în măsura în care nici procurorul, nici instanţele interne nu au prezentat un astfel de motiv la vremea comiterii faptelor.

66. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun element relevant pentru a distinge, din acest punct de vedere, cauza prezentă de cauza Pantea citată anterior. Prin urmare, încălcarea « căilor legale » de către procuror cu ocazia arestării preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsă între 2 şi 31 august 2002 a condus la încălcarea art. 5 alin. 1 lit. c) din Convenţie.

ii. Detenţia reclamantului de la 21 septembrie până la 19 noiembrie 2002

67. Curtea constată că perioada de detenţie în chestiune se bazează pe încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002 pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti şi că art. 5 alin. 1 lit. c) se aplică, cu excepţia perioadei cuprinse între 11 şi 19 noiembrie 2002 care trebuie examinată din punctul de vedere al art. 5 alin. 1 lit. s) ca detenţie ce a urmat condamnării în primă instanţă a interesatului de către acest Tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Cu toate acestea, ţinând cont de plângerea reclamantului, care invocă necompetenţa Tribunalului Militar Bucureşti, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze cele trei decizii în discuţie potrivit unor criterii diferite, ştiind că art. 5 alin. 1) lit. a) cere de asemenea ca privarea de libertate să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă competentă având autoritatea cerută pentru judecarea cauzei (Dacosta Silva împotriva Spaniei, nr. 69966/01, paragraful 43, 2 noiembrie 2006).

68. Curtea reaminteşte că o perioadă de detenţie este în principiu legală dacă a avut loc cu executarea unei hotărâri judecătoreşti. Constatarea ulterioară a unei încălcări din partea unui judecător poate să nu se răsfrângă, în dreptul intern, asupra validităţii arestării suferite în acel interval de timp. Acesta este motivul pentru care Curtea continuă să refuze să admită cererile sosite de la persoane recunoscute vinovate de infracţiuni penale şi care invocă faptul că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa se bazau pe erori de fapt sau de drept (Benham împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din data de 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, paragraful 42).

69. În prezenta cauză, Curtea trebuie să se concentreze pe descoperirea dacă încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002 şi hotărârea judecătorească din 11 noiembrie 2002 pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti constituiau o bază legală pentru privarea de libertate a reclamantului, ţinând cont în special de necompetenţa invocată de interesat. În acest sens, Curtea reaminteşte că, pentru a stabili dacă art. 5 alin. 1 din Convenţie a fost respectat, este cazul să se facă o distincţie clară între actele privind detenţia categoric nevalabile – de exemplu cele care sunt emise de o instanţă în afara competenţei sale – şi actele privind detenţia care sunt prima facie valabile şi eficiente până în momentul în care sunt anulate de o altă instanţă internă (Benham citată anterior, paragrafele 43 şi 46 ; Lloyd şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 29798/96 şi următoarele, paragrafele 83, 108, 113 şi 116, 1 martie 2005 ; Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, paragrafele 128-129, 8 noiembrie 2005).

70. Curtea observă că Guvernul se bazează pe încheierea Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 ianuarie 2003 şi pe articolele 382 alin. 3 şi 43 alin. 6 CPP pentru a concluziona că arestarea reclamantului după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 era legală. În măsura în care, în ceea ce priveşte perioada respectivă, decizia susmenţionată a făcut referinţă în principal la încheierea Curţii Militare de Apel din data de 7 decembrie 2002, trebuie examinată însemnătatea acestei ultime decizii în privinţa competenţei Tribunalului militar.

71. În această privinţă, Curtea relevă că anulând decizia Tribunalului militar din data de 11 noiembrie 2002 datorită necompetenţei instanţelor militare faţă de reclamant după data de 24 august 2002, Curtea militară de Apel a aplicat totuşi în speţă art. 43 alin. 6 CPP, precizând că trebuia menţinută partea din dispozitivul hotărârii judecătoreşti care dispunea arestarea reclamantului între 20 noiembrie şi 19 decembrie 2002 pe motiv că instanţa « urma să-şi decline competenţa ». Trebuie constatat că Curtea militară de Apel a concluzionat în mod expres asupra necompetenţei Tribunalului militar pentru perioda de după 24 august 2002, adică cea pentru care acesta din urmă a dispus menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv în deciziile din 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002, dar nu a vizat, prin intermediul art. 43 alin. 6 CPP decât perioada de detenţie de la 20 noiembrie până la 19 decembrie 2002 neindicată în prezenta plângere. În măsura în care numai o interpretare strictă se potriveşte cu cerinţele art. 5 alin. 1, textul deciziei Curţii Militare de Apel din data de 7 decembrie 2002 nu poate fi înţeleasă ca validând retroactiv detenţia reclamantului de la 21 septembrie până la 19 noiembrie 2001, la care decizia în cauză nu face nicio referire. Nu numai o validare retroactivă a unei detenţii dispuse de o instanţă necompetentă ar fi contrară dreptului intern şi art. 5 alin. 1 din Convenţie, în plus Curtea observă că o asemenea interpretare s-ar lovi în plus în cazul în speţă de constatarea că instanţa militară a respins special excepţia de necompetenţă ridicată de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).

72. Ţinând cont de constatarea necompetenţei Tribunalului militar şi de faptul că nicio hotărâre judecătorească nu ar putea constitui baza legală a detenţiei respective, Curtea consideră că detenţia reclamantului între 21 septembrie şi 19 noiembrie 2002 a încălcat cerinţele art. 5 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citată anterior, paragrafele 164-166).

Prin urmare a avut loc încălcarea acestui articol.

B. Asupra detenţiei reclamantului timp de şaisprezece ore la data de 27 septembrie 2005

1. Asupra admisibilităţii

73. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

2. Asupra fondului

a) Argumentele părţilor

74. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie (Quinn împotriva Franţei, Hotărârea din data de 22 martie 1995, seria A nr. 311 şi Labita împotriv Italiei [GC], nr. 26772/95, CEDH 2000-IV), reclamantul consideră că a stat în stare de detenţie mai mult de şaisprezece ore fără o bază legală până să fie eliberat în temeiul unei sentinţe a Judecătoriei Bucureşti din data de 20 septembrie 2005, devenită definitivă la data de 26 septembrie 2005 la miezul nopţii, nerecurată de Parchet. Îndeosebi, el consideră exagerat termenul de trei ore scurs mai înainte la instanţa citată anterior să informeze Penitenciarul Jilava asupra caracterului definitiv al acestei sentinţe şi termenul de circa şase ore necesare administrării închisorii pentru a îndeplini formalităţile în vederea eliberării sale, estimând că durata minimă necesară nu poate depinde de numărul de deţinuţi eliberaţi în ziua respectivă. Considerând că autorităţile nu au acţionat cu promptitudinea cerută atunci când este vorba despre libertatea unei persoane pentru a respecta termenul minim necesar executării hotărârii judecătoreşti care dispunea eliberarea sa condiţionată, reclamantul menţionează de asemenea, făcând referinţă la scrisoarea administraţiei din data de 4 ianuarie 2006, că termenul de derulare a formalităţilor în chestiune nu este reglementat de lege, lăsând loc arbitrarului practicilor administrative.

72. Guvernul estimează că perioada de luat în considerare pentru examinarea activităţii Judecătoriei Bucureşti este cea dintre orele 8.00 şi 10.51 din dimineaţa zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru redactarea scrisorii adresată prin fax Penitenciarului Jilava. De altfel, făcând trimitere la cauzele Quinn citată anterior şi Giulia Manzoni (nr. 19218/91, Culegere 1997-IV), el consideră că ţinând cont de operaţiunile de îndeplinit de către administraţia penitenciarului (paragraful 52 de mai sus) şi de faptul că alţi deţinuţi trebuia să fie eliberaţi în aceeaşi zi, autorităţile nu au depăşit termenul inevitabil pentru executarea hotărârii de punere în libertate a reclamantului.

b) Aprecierea Curţii

76. Curtea reaminteşte că lista excepţiilor la dreptul la libertate ce figurează la art.5 alin. 1 are un caracter exhaustiv şi că numai o interpretare strictă se potriveşte cu scopul acestei dispoziţii: garantarea că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Labita, citată anterior, paragraful 170). Prin urmare îi revine sarcina de a examina capetele de cerere referitoare la întârzierile în executarea unei hotărâri de punere în libertate cu o atenţie deosebită (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47799/99, paragraful 36, 28 octombrie 2004). De altfel, ea reafirmă că, dacă un anumit termen pentru executarea unei hotărâri de punere în libertate este deseori inevitabil, acesta trebuie redus la minim (Quinn, citată anterior, pag. 17, paragraful 42 şi Giulia Manzoni, citată anterior, pag. 1191, paragraful 25).

77. În cazul în speţă Curtea reţine că părţile sunt de acord asupra faptului că hotărârea din data de 20 septembrie 2005 care dispunea punerea în libertate condiţionată a reclamantului a devenit definitivă şi executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii. Curtea reaminteşte că, pentru a examina termenul de execuţie al unei hotărâri de punere în libertate, nu a înlăturat perioade cum ar fi seara şi noaptea în alte cauze în care condiţiile cerute pentru punerea în libertate a reclamantului au fost legate de o oră la care angajatul închisorii desemnat cu unele operaţiuni necesare în acest scop lipsea din cauza programului de lucru (a se vedea Labita, citată anterior, paragrafele 24 şi 172 şi Rashid împotriva Bulgariei, nr. 47905, paragrafele 31-32 şi 79-80, 18 ianuarie 2007). Dacă situaţia este diferită în această cauză în măsura în care primul demers de făcut, comunicarea către închisoare a caracterului definitiv al hotărârii, trebuia să fie efectuat de Judecătorie, şi anume un grefier şi un judecător delegat, la ora închiderii, Curtea reţine totuşi că, chiar dacă acest termen poate fi considerat drept inevitabil, autorităţilor le revenea sarcina de a face dovada unei promptitudini deosebite la data de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberării reclamantului care petrecuse deja o noapte în plus în închisoare.

78. Or, ţinând cont de probele aflate la dosar, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului potrivit căruia prelungirea detenţiei reclamantului până la orele 16.30 în ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea hotărârii de punere în libertate a reclamantului. Astfel, ea observă că faxul care comunica Penitenciarului Jilava caracterul definitiv şi executoriu al sentinţei în discuţie nu a fost trimis de instanţa menţionată anterior decât la orele 10.51 şi că timpul necesar redactării şi semnării acestei scrisori nu poate justifica un asemenea termen. De altfel, dacă este cert că se impune un anumit termen pentru a îndeplini operaţiunile şi a întocmi documentele referitoare la punerea în libertate a unui deţinut, Curtea reţine că, în scrisoarea sa din data de 4 ianuarie 2006, administraţia penitenciarului Jilava a indicat că era imposibil să estimeze timpul cerut de aceste operaţiuni şi a lăsat să se înţeleagă că eliberarea altor patru deţinuţi în aceeaşi zi a prelungit durata necesară punerii în libertate a reclamantului.

79. Pe baza celor de mai sus, Curtea estimează că durata detenţiei reclamantului la data de 27 septembrie 2005 nu corespunde termenului minim inevitabil în executarea unei hotărâri definitive care dispune eliberarea sa. Detenţia în cauză nu se întemeiază deci pe unul din alineatele art. 5 din Convenţie.

80. Reiese că a avut loc încălcarea art. 5 alin. 1 în această privinţă.

II. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 alin. 3 din Convenţie

81. Reclamantul se plânge că nu a fost adus « de îndată » în faţa unui magistrat desemnat să îndeplinească funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002 şi că instanţele interne nu au justificat necesitatea de a-l menţine în stare de arest preventiv, referindu-se în special la perioada care durează până la 19 noiembrie 2003. El invocă în această privinţă art. 5 alin. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:

« Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. »

A. Asupra admisibilităţii

82. În măsura în care plângerea privind nejustificarea necesităţii menţinerii reclamantului în stare de detenţie priveşte perioada cuprinsă între 11 şi 19 noiembrie 2002, Curtea aminteşte că, potrivit jurisprudenţei, termenul final al perioadei prevăzută la art. 5 alin. 3 este « ziua în care s-a statuat asupra temeiniciei acuzării, chiar şi în primă instanţă » (Labita, citată anterior, paragraful 147). Chiar dacă Guvernul nu invocă acest argument, Curtea trebuie să observe că după decizia pe fond a Tribunalului Militar Bucureşti din data de 11 noiembrie 2002, detenţia ulterioară a interesatului nu se întemeiază pe art. 5 alin. 1 lit. c) din Convenţie, ci pe art. 5 alin. 1 lit. a). Ea consideră că nici faptul că detenţia respectivă a fost iniţial acoperită de încheierea din data de 7 octombrie 2002 care menţinea reclamantul în stare de arest preventiv, nici constatarea de mai sus a necompetenţei instanţei citată anterior nu fac aplicabil art. 5 alin. 1 lit. c) la perioada respectivă. În măsura în care perioada de detenţie susmenţionată nu intră în domeniul de aplicare al art. 5 alin. 3, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în temeiul art. 35 alin. 3 şi va fi respins în temeiul art. 35 alin. 4 (a se vedea, mutatis mutandis, B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, pag. 14, paragrafele 36 şi următoarele, şi Sardinas Albo împotriva Italiei (Hotărâre), nr. 56271/00, 8 ianuarie 2004).

83. În ceea ce preveşte restul capetelor de cerere, Curtea constată că nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele părţilor

84. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii în materie (a se vedea, între altele, Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39270/98, paragraful 82, 8 aprilie 2004, Trzaska împotriva Poloniei, nr. 25792/94, paragraful 65, 11 iulie 2000 şi I.A. împotriva Franţei, nr. 28213/95, paragraful 104, CEDH 1998-VII) şi făcând referire la hotărârile interne, reclamantul consideră că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a justifica concret necesitatea menţinerii sale în stare de arest în temeiul art. 148 lit. h) CPP şi, în special, pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar fi constituit menţinerea sa în libertate. De altfel, instanţele interne nu au oferit niciun motiv asupra faptelor pentru a demonstra că ar fi încercat să obstrucţioneze urmărirea şi necesitatea de a finaliza ancheta penală nu ar putea constitui în sine un motiv relevant şi suficient pentru arestarea preventivă a unui acuzat. În sfârşit, instanţele au examinat împreună menţinerea în detenţie a reclamantului şi complicelui lui fără a face o distincţie în privinţa situaţiei lor personale.

85. Făcând referire la hotărârile respective şi la jurisprudenţa Curţii (a se vedea, între altele, Dinler împotriva Turciei, nr. 61443/00, paragraful 51, 31 mai 2005 şi Labita, citată anterior, paragraful 153), Guvernul consideră că instanţele interne au motivat în mod adecvat necesitatea menţinerii în stare de arest preventiv a reclamantului şi că au luat de asemenea în calcul, în momentul primelor prelungiri, faptul că urmărirea penală împotriva sa nu se încheiase. El consideră că motivele prezentate de instanţe nu urmau un model stereotip şi că nu au existat perioade de inactivitate în urmărire şi consideră că perioada respectivă de detenţie este inferioară celei examinate de Curte în alte cauze în care a concluzionat că art. 5 alin. 3 a fost încălcat.

2. Aprecierea Curţii

86. Obiectul art. 5 alin. 3, care formează un tot unitar împreună cu paragraful 1 alit. c) din acelaşi articol (Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, pag. 52, paragraful 14), constă în a oferi indivizilor privaţi de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară vizând asigurarea că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Schiesser împotriva Elveţiei, Hotărârea din data de 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, pag. 13, paragraful 30). Curtea a declarat de mai multe ori: art. 5 alin. 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute pe motiv că au fost bănuite că au comis o infracţiune penală garanţii împotriva privării arbitrare sau nejustificate de libertate (a se vedea, între altele, Hotărârea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII, pag. 3298, pag. 146). Art. 5 alin. 3 are drept obiect principal eliberarea în momentul în care temeiul detenţiei încetează.

87. Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 şi 72) în care ea consideră că reclamantul nu a fost închis « legal », în sensul art. 5 alin. 1, între 2 şi 31 august 2002 şi între 21 septembrie şi 19 noiembrie 2002.

88. Curtea reaminteşte că în alte cauze în care a concluzionat că art. 5 alin. 1 din Convenţia a fost încălcat în privinţa unor perioade de arestare preventivă, ea a considerat că nu mai era cazul să statueze separat asupra fondului plângerilor referitoare la încălcarea art. 5 alin. 3 care privesc aceleaşi perioade (a se vedea, mutatis mutandis, Zervudacki împotriva Franţei, nr. 73947/01, paragrafele 60-61, 27 iulie 2006 şi Holomiov împotriva Moldovei, nr. 30649/05, paragraful 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, ea consideră că în cauză nu trebuie examinată separat plângerea menţionată anterior a reclamantului potrivit căruia nu ar fi fost adus « de îndată » în faţa unui magistrat desemnat să îndeplinească funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la data de 2 august 2002.

89. Curtea consideră în schimb că, în măsura în care plângerea reclamantului privind omisiunea instanţelor interne de a justifica necesitatea menţinerii sale în detenţie priveşte de asemenea o perioadă care nu a fost examinată potrivit art. 5 alin. 1, şi anume cea cuprinsă între 1 şi 20 septembrie 2002 inclusiv, ea trebuie să examineze această plângere aşa cum a fost formulată, reţinând totuşi încălcarea art. 5 alin. 1 constatată anterior (a se vedea, mutatis mutandis, Nakhmanovich împotriva Rusiei, nr. 55669/00, paragraful 75, 2 martie 2006).

a) Principii rezultate din jurisprudenţa Curţii

90. Există o prezumţie în favoarea eliberării. Aşa cum Curtea a indicat în cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, pag. 37, paragraful 4), partea a doua a art. 5 alin. 3 nu oferă autorităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi eliberarea provizorie. Până la condamnarea sa, persoana acuzată trebuie să fie considerată nevinovată şi dispoziţia analizată are drept obiect principal impunerea eliberării provizorii imediat ce temeiul menţinerii detenţiei încetează. Continuarea detenţiei nu se justifică deci într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulei respectării libertăţii individuale stabilită la art. 5 din Convenţie (a se vedea, printre altele, McKay împotriva Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 543/03, paragrafele 41-42, CEHR 2006-...). În principal pe baza motivelor ce figurează în hotărârile pronunţate de instanţele interne în această privinţă, precum şi a faptelor necontroversate indicate de interesat în căile sale de atac, Curtea trebuie să stabilească dacă a avut loc sau nu încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie (Labita, citată anterior, paragraful 152 in fine).

91. Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă asupra caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, paragraful 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 alin. 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca permiţând necondiţionat arestarea preventivă atâta vreme cât nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în stare de arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o durată scurtă, trebuie justificată în mod convingător de autorităţi (a se vedea, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, paragraful 66, CEDH 2003-I şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42440/06, paragraful 41, 6 noiembrie 2007).

92. Mai mult, o hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost efectiv audiate. Ea permite părţii interesate să intenteze apel şi oferă instanţei de apel posibilitatea de a examina hotărârea respectivă pe baza motivelor astfel ridicate. Numai prezentând motivele pe care se întemeiază o hotărâre se poate permite un control public al gestionării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37801/97, paragraful 37, 1 iulie 2003). De altfel, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie « generale şi abstracte » (a se vedea, printre altele, Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, paragraful 63, CEDH 2003-IX (extrase)).

93. În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, paragraful 15) ; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice aplicarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, paragraful 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, paragraful 51 şi Hendriks împotriva Olandei (Hotărârea), nr. 43701/04, 5 iulie 2007).

94. Pericolul de a împiedica buna derulare a procesului penal nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Beccies împotriva Moldovei, nr. 9190/03, paragraful 59, 4 octombrie 2005). La fel se întâmplă în cazul tulburărilor aduse ordinii publice: dacă un asemenea motiv poate fi luat în calcul potrivit art. 5 în circumstanţe excepţionale şi în măsura în care dreptul intern recunoaşte această noţiune, acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier, citată anterior, paragraful 51).

b) Aplicarea principiilor la cazul în speţă

95. Curtea reţine că, în hotărârile lor referitoare la arestarea preventivă a reclamantului până la data de 11 noiembrie 2002, instanţele interne au considerat că era necesară menţinerea interesatului în detenţie pe motiv că condiţiile prevăzute de art. 148 lit. h) continuau să fie valabile, menţionând de asemenea în subordine necesitatea de a asigura buna derulare a urmăririi şi, după trimiterea în judecată de către Parchet la 25 septembrie 2002, a procesului penal.

96. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte perioada cuprinsă între 2 şi 31 august 2002, ea a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie dat fiind că procurorul şi, cu ocazia recursului, instanţele interne nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de dreptul intern de a preciza, în cazul arestării întemeiată pe art. 148 lit. h) citată anterior, motivele pentru care menţinerea reclamantului în libertate ar constitui un pericol pentru ordine publică (paragrafele 64-66 de mai sus).

97. Curtea reţine că, chiar şi în lipsa unei jurisprudenţe naţionale mereu coerente în materie, instanţele interne au definit în cursul timpului criterii şi elemente de luat în calcul la examinarea existenţei « pericolului pentru ordinea publică », de unde şi reacţia publică declanşată datorită faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată de menţinerea sau punerea în libertate a acuzatului precum şi profilul personal al acestuia din urmă (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie remarcat că în cazul în speţă hotărârile instanţelor interne de menţinere a reclamantului în detenţie în timpul perioadei indicate nu au oferit motive concrete în sprijinul afirmaţiei « pericolului pentru ordinea publică » şi justificării, în baza art. 148 lit. h) CPP, necesităţii menţinerii reclamantului în detenţie. Aceste hotărâri s-au limitat, în principal, la reproducerea textului acestui articol în mod stereotip şi la adăugarea, tot în mod abstract, a motivului privind buna derulare a urmăririi (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, citată anterior, paragraful 71), precizând că aceleaşi motive care au determinat arestarea reclamantului, cele prevăzute în art. 148 lit. h) CPP, rămâneau valabile (paragrafele 14-16 de mai sus).

98. Or, Curtea constată că noţiunea de « împiedicare a bunei derulări a urmăririi » este diferită de cea de « pericol pentru ordinea publică », deoarece este enunţată la art. 148 lit. d) CPP şi nu la art. 148 lit. h) CPP, care a constituit baza legală a menţinerii interesatului în stare de arest preventiv. De altfel, Curtea relevă că în niciun moment instanţele interne nu au indicat modul concret în care aceste dispoziţii s-ar aplica în cazul reclamantului şi nu au examinat motivele invocate de interesat de la arestarea sa pe baza profilului său personal şi situaţiei sale familiale, în timp ce art. 136 CPP prevedea că aceste motive ar fi trebui să fie luate în calcul, printre altele, la alegerea măsurii preventive cea mai adecvată (paragrafele 12, 14 şi 40 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, citată anterior, paragraful 62). În această privinţă, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 5 alin. 3, autorităţile trebuie să ia în considerare măsurile alternative la arestarea preventivă câtă vreme acuzatul oferă garanţii în privinţa prezentării sale la proces. Cu toate acestea, fără a justifica concret împiedicarea de către reclamant a bunei derulări a urmăririi sau a invoca riscul să nu se prezinte, instanţele interne nu au examinat în nicio clipă posibilitatea de a adopta una din măsurile alternative prevăzute de dreptul intern (Patsouria, citată anterior, paragrafele 75-76).

99. Scurta trimitere, în încheierea Curţii de Apel Bucureşti din 31 octombrie 2002 pronunţată la sfârşitul perioadei indicate, la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzaţii le-au comis şi la calitatea acestora din urmă, nu ar putea completa lipsa de motivaţie susmenţionată, deoarece este de natură să pună mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privinţa rolului acestor elemente în existenţa invocată a unui pericol pentru ordinea publică în cazul în speţă. În special, Curtea reaminteşte că a decis deja că instanţelor interne le revine sarcina de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată în cazul în care acuzatul ar fi liber (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, paragraful 51). Ştiind că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie cu ocazia examinării necesităţii de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit că menţinerea în detenţie nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal şi în mod abstract pe gravitatea faptelor comise (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, paragraful 71 şi Letellier, paragraful 51, citate anterior).

100. În final, Curtea reţine că, în toate hotărârile respective, instanţele interne au prelungit mandatul de arestare preventivă a reclamantului printr-o formulă globală care privea în acelaşi timp pe interesat şi pe complicele său, fără a răspunde argumentelor invocate separat pentru fiecare din ei şi fără a se referi la situaţia lor deosebită. Ea consideră că o asemenea abordare nu este compatibilă cu garanţiile prevăzute de art. 5 alin. 3 din Convenţie în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fără o examinare separată a motivelor care justifică necesitatea prelungirii detenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, paragraful 49, 2 martie 2006).

101. Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea reţine că, neprezentând fapte concrete privind riscurile apărute în cazul punerii în libertate a interesatului şi neluând în calcul măsurile alternative precum şi alegând să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu examineze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive « relevante şi suficiente » pentru a justifica necesitatea menţinerii în stare de arest preventiv în timpul perioadei în cauză.

În aceste circumstanţe, nu este necesar să se descopere în plus dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o « promptitudine deosebită » la continuarea procedurii (Dolgova, citată anterior, paragraful 50 in fine).

102. Reiese că a avut loc încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie.

III. Asupra pretinsei încălcări aart. 6 alin. 1 şi 3 din Convenţie

103. Reclamantul se plânge de inechitatea procesului penal în faţa Curţii de Casaţie, pe motiv că, fără a audia sau a interoga martorii, aceasta l-a condamnat la data de 18 iunie 2004 pe baza probelor considerate insuficiente şi contradictorii de Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea sa de eliberare pronunţată în primă instanţă şi, în principal, pe baza denunţului făcut de C.J. fără asistenţa unui interpret. De altfel, Curtea de Casaţie nu a sancţionat nulitatea recursului înaintat de un alt Parchet decât PNA competent şi nu i-a aplicat circumstanţele atenuante în momentul stabilirii pedepsei sale datorită refuzului său de a se autoînvinovăţi. Reclamantul invocă o încălcare a art. 6. alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_

3. Orice acuzat are, în special, dreptul_

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării_ »