Asupra admisibilitatii si fondului - Calmanovici contra României - Prelungirea nejustificata a arestarii preventive Ascultarea convorbirilor telefonice

A. Asupra admisibilităţii

104. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi îl declară deci admisibil.

B. Asupra fondului

105. În ceea ce priveşte neaudierea reclamantului de către Curtea Supremă de Justiţie, Guvernul indică faptul că este conştient de jurisprudenţa Curţii de la cauza Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, CEDH 2000-VIII) şi atrage atenţia asupra modificării CPP (paragraful 45 de mai sus). În ceea ce priveşte faptul că Curtea de Casaţie nu a audiat direct martorii acuzării şi ai apărării, Guvernul reţine că aceşti martori au fost audiaţi în primă instanţă şi că interesatul nu a solicitat Curţii de Casaţie să-i reaudieze şi consideră că condamnarea reclamantului nu se baza în exclusivitate sau în mod hotărâtor pe aceste mărturii ci pe dosar în ansamblul său.

106. Reclamantul face trimitere la Hotărârea Constantinescu indicată anterior şi menţionează caracterul similar al plângerii întemeiată în cazul în speţă pe neaudierea de către Curtea de Casaţie, în măsura în care el invocase nevinovăţia sa şi fusese eliberat în primă instanţă. În ceea ce priveşte faptul că Curtea de Casaţie l-a condamnat fără a audia martorii şi în special pe C.J., care l-a denunţat, el se referă la cauza Ekbatani împotriva Suediei (Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, pag. 14, paragraful 32), subliniind că instanţa care statuează în ultimă instanţă asupra chestiunilor de fapt şi de drept are obligaţia de a audia reclamantul. De altfel, reclamantul susţine că a fost eliberat în primă instanţă, că termenul din data de 10 iunie 2004 a privit în exclusivitate admisibilitatea recursului Parchetului şi că Curţii de Casaţie îi revenea sarcina de a respecta cerinţele procesului echitabil şi de a proceda la o reaudiere a martorilor dacă decidea, după audierea respectivă, să caseze hotărârea de eliberare şi să pronunţe o decizie pe fondul cauzei, fără a trimite dosarul spre reexaminare în primă instanţă.

107. Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că condamnarea unui acuzat pentru prima dată în ultimă instanţă numai de o instanţă care, fără a-l audia, a examinat cauza în fapt şi în drept şi a studiat problema vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatului care susţinea că nu a comis fapta considerată drept infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantată de art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, paragraful 32 ; Constantinescu, citată anterior, paragrafele 59-61 ; şi Mircea împotriva României, nr. 41250/02, paragrafele 48 şi următoarele, 29 martie 2007).

108. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră, asemeni părţilor, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a condamnat reclamantul, fără a-l audia, în condiţiile în care a analizat cauza în fapt şi în drept şi a modificat hotărârea de eliberare pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti. În această privinţă, pentru respectarea garanţiilor echităţii procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit să-l audieze pe reclamant, prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, la nevoie, că renunţase la acest drept fără echivoc şi că o asemenea renunţare era înconjurată de garanţiile necesare şi nu era afectată de niciun interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, paragraful 59 şi Botten împotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, paragraful 53). Or, Curtea reţine că Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi audiat personal. Mai mult, felicitându-se pentru modificările aduse codului de procedură penală prezentate de Guvern, care impuneau instanţelor care statuau asupra recursului să audieze acuzatul într-o asemenea situaţie, Curtea reţine că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adică după decizia pronunţată în această cauză de Curtea de Casaţie.

109. Prin urmare, Curtea consideră că, pe baza naturii chestiunilor pe care Curtea de Casaţie trebuia să le examineze, condamnarea reclamantului pronunţată fără a fi audiat personal şi, pe lângă aceasta, după o hotărâre de eliberare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.

Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie.

110. Ţinând cont de constatarea încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea consideră că nu este necesar să examineze în plus fondul altor capete de cerere invocate de interesat, care privesc întreaga procedură în faţa Curţii de Casaţie (a se vedea, printre altele, Mircea, citată anterior, paragraful 55 şi Muttilainen împotriva Finlandei, nr. 8358/02, paragraful 28, 22 mai 2007).

IV. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

111. Reclamantul denunţă mai multe încălcări ale dreptului său la respectarea vieţii sale private şi de familie care ar decurge din interceptarea convorbirilor sale telefonice şi din supravegherea ilegală de către serviciile speciale în perioada 15-23 iulie 2002, din suspendarea sa din funcţia de poliţist în temeiul art. 65 din Legea nr. 360/2002 şi din faptul că în urma deciziei Curţii de Casaţie din data de 18 iunie 2004, i s-a interzis în mod automat să-şi exercite drepturile părinteşti asupra copilului său minor pe durata executării pedepsei sale cu închisoarea. El invocă art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

« 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »

A. Asupra încălcării invocate datorită interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi supravegherii sale de către serviciile speciale

1. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice

a) Asupra admisibilităţii

112. Părţile nu au prezentat observaţii în această privinţă.

113. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

b) Asupra fondului

i) Argumentele părţilor

114. Reclamantul consideră că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice de către serviciile speciale pe baza autorizaţiilor procurorului din 15 şi 18 iulie 2002 constituie o ingerinţă care nu este prevăzută de lege în sensul art. 8 alin. 2 din Convenţie. În această privinţă, el invocă lipsa de precizie a art. 91¹-91^4 CPP aşa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor. În orice caz, el contestă necesitatea ingerinţei, estimând că garanţiile prevăzute la acea vreme de CPP în materie erau insuficiente. El menţionează mai ales că procurorul militar care a autorizat ingerinţa nu oferea garanţii de independenţă şi de imparţialitate, că CPP nu prevedea controlul autorizaţiei respective şi că acuzatul nu avea posibilitatea de a consulta partea din înregistrări neindicată în procesul-verbal de predare a convorbirilor considerate relevante de instanţă iar autorităţile nu aveau posibilitatea de a informa, înainte de încetarea urmăririi, persoana care a făcut obiectul unei măsuri de interceptare, spre deosebire de ceea ce prevedeau art. 91² alin. 4 şi 91³ alin. 6 după modificarea CPP în 2003 (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, paragraful 45).

115. În ceea ce priveşte lipsa necesităţii ingerinţei, reclamantul remarcă faptul că autorizaţia procurorului din 15 iulie 2002 nu preciza exact posturile telefonice supuse interceptării convorbirilor telefonice, din moment ce conţinea cuvântul « de asemenea » şi cele două autorizaţii din 15 şi 18 iulie 2002 nu justificau necesitatea ingerinţei în raport cu alte motive pe care Parchetul le-ar fi putut folosi. El consideră că autorităţile puteau astfel asculta mai multe posturi folosite de el sau de familia sa. Susţinând că a fost condamnat pe baza convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002, a cărei interceptare în baza autorizaţiei din data de 15 iulie 2002 ar fi ilegală, el menţionează că a invocat de mai multe ori, fără succes, caracterul abuziv al interceptării acestor convorbiri (paragrafele 23 şi 31 in fine, de mai sus).

116. Guvernul menţionează că ingerinţa respectivă era prevăzută de lege, şi anume art. 91¹-91^4 CPP şi că aceste dispoziţii conţin garanţii suficiente în privinţa naturii, întinderii şi duratei măsurilor de interceptare, motivelor cerute pentru a permite aceste măsuri şi autorităţilor competente să le dispună, să le execute şi să le controleze şi menţionează genul de cale de atac existentă în dreptul intern, modul de consemnare a conţinutului convorbirilor şi posibilitatea de a verifica mijloacele de probă în cauză. Guvernul consideră că în cazul în speţă ingerinţa era necesară, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizată cu scopul de a preveni şi a pedepsi infracţiunile şi că era de asemenea proporţională cu scopul legitim dorit, deoarece autorităţile nu ar fi putut obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive ale dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private.

ii. Aprecierea Curţii

ά) Asupra existenţei unei ingerinţe

117. Convorbirile telefonice cuprinse în noţiunile de « viaţă privată » şi de « corespondenţă » în sensul art. 8 alin. 1 citat anterior, interceptarea lor, înregistrarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor folosire în cadrul urmăririi penale îndreptată împotriva reclamantului reprezintă o « ingerinţă a unei autorităţi publice » în exercitarea dreptului pe care i-l garantează art. 8 (a se vedea, printre altele, Hotărârile Malone împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 2 august 1984, seria A nr. 82 pag. 30, paragraful 64 ; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, pag. 20, paragraful 26 şi pag. 52, paragraful 25, Halford împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1016-1017, paragraful 48). Acest punct nu a condus de altfel la o dispută în cazul în speţă.

β) Asupra justificării ingerinţei

• Ingerinţa era « prevăzută de lege »?

118. Trebuie reamintit în această privinţă că expresia « prevăzută de lege » impune nu numai respectarea dreptului intern, ci priveşte şi calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 35394/97, paragraful 26, CEDH 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de către autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat de art. 8. Mai mult, legea trebuie să folosească termeni destul de expliciţi pentru a indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanţe şi în ce condiţii ea abilitează autorităţile publice să ia asemenea măsuri secrete (Malone, citată anterior, paragraful 67 ; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (Hotărâre), nr. 54934/00, paragraful 93, CEDH 2006-...). Dacă indiferent de sistem nu se poate niciodată îndepărta complet eventualitatea acţiunii ilegale a unui funcţionar necinstit, neglijent sau prea zelos, atunci probabilitatea unei asemenea acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva lor conduc la scopurile de control ale Curţii în cazul în speţă (Klass şi alţii împotriva Germaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, paragraful 59).

119. În cazul în speţă Curtea reţine că părţile sunt de acord asupra faptului că baza legală a ingerinţei era constituită de articolele 91¹-91^4 CPP, reclamantul contestând caracterul « previzibil » al dispoziţiilor legale în cauză şi în special lipsa, la vremea comiterii faptelor, garanţiilor suficiente împotriva arbitrarului.

120. Curtea reaminteşte că a examinat deja dispoziţiile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice relevante în România după modificarea CPP prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a concluzionat că examinarea minuţioasă a cerinţelor legislaţiei române aplicabilă şi a obstacolelor de fapt potenţial întâlnite de orice persoană ce se consideră vătămată de o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie dorit de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, citată anterior, paragraful 99 in fine şi următoarele). Este la fel de important să se constate că, în cauza respectivă, examinarea Curţii a condus în acelaşi timp la prevederile relevante ale legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, punerea sub ascultare în cauză fiind întemeiată pe art. 13 al acestei legi şi pe articolele susmenţionate ale CPP, care constituiau dreptul comun în materie şi completau Legea nr. 51/1991 citată anterior. Prin urmare, Curtea consideră necesar în speţă să examineze în continuare existenţa garanţiilor cerute de art. 8 alin. 2 din Convenţie exclusiv în lumina art. 91¹-91^4 CPP.

121. Drept protecţie minimă, necesară pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane ce pot fi puse sub ascultare judiciară ; natura infracţiunilor ce ar putea conduce la aceasta ; stabilirea unei durate în timp a executării măsurii ; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează convorbirile interceptate ; precauţiile de luat pentru a transmite, intacte şi complete, înregistrările realizate, în vederea controlului eventual din partea judecătorului şi a apărării; circumstanţele în care se poate sau trebuie să se efectueze ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după neînceperea urmăririi penale sau punere în libertate (Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, paragraful 46 in fine, pag. 1925). Trebuie de asemenea să se ia în calcul alte garanţii, ca cele care cer ca măsura să fie autorizată şi punerea sa în aplicare să fie controlată de o autoritate independentă, în special de un magistrat (Kruslin, citată anterior, paragraful 34 şi Dumitru Popescu, citată anterior, paragrafele 70-66).

122. Curtea remarcă mai întâi că la vremea comiterii faptelor procurorul competent putea autoriza interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dacă, având indicii convingătoare asupra pregătirii sau comiterii unei infracţiuni pentru care are loc urmărirea penală ex officio, această măsură se dovedea « utilă » pentru aflarea adevărului (articolul 91¹ CPP). Ea reţine că în dreptul român cea mai mare parte din infracţiuni, în ciuda gravităţii lor, sunt urmărite ex officio, cu excepţia celor pentru care CPP prevede necesitatea unei plângeri penale prealabile a victimei sau a sesizării sau acordului unei autorităţi competente (infracţiuni comise de membrii Guvernului, unele infracţiuni privind disciplina militară etc.). Curtea constată mai ales că măsura respectivă ţinea de competenţa exclusivă a procurorului şi că în cazul în speţă procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice folosite apoi drept mijloace de probă a redactat de asemenea rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului. În acest caz era vorba cu siguranţă despre o măsură care aducea grav atingere dreptului la respectarea vieţii private a particularilor şi lăsată la discreţia procurorului. Or, Curtea reaminteşte că a constatat deja lipsa de independenţă a procurorilor români care, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerinţa de independenţă faţă de executiv (Dumitru Popescu, citată anterior, paragraful 71).

123. Curtea reaminteşte de asemenea că a concluzionat că la vremea comiterii faptelor lipsea orice fel de control a priori al autorizaţiei procurorului din partea unui judecător sau a unei alte autorităţi independente, precum şi orice fel de control a posteriori al temeiniciei autorizaţiei respective (Dumitru Popescu, citată anterior, paragrafele 72-76). Ea reţine că Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în cauză. În acest sens, trebuie remarcat că după ce a estimat, la început, că reclamantul nici măcar nu era victima unei ingerinţe a interceptării convorbirilor sale telefonice, instanţele interne nu au răspuns deloc argumentelor sale privind, între altele, nelegalitatea ingerinţei în chestiune (paragrafele 23 şi 33 de mai sus).

124. Curtea relevă apoi că CPP nu obliga procurorul să precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, care nu trebuia să figureze decât în procesele-verbale întocmite după înregistrarea convorbirilor telefonice (Dumitru Popescu, citată anterior, paragrafele 44 şi 78). În cazul în speţă ea constată că autorizaţia din data de 15 iulie 2002, referindu-se la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, ale lui R.P şi ale lui C.J., dispunea punerea sub ascultare « şi » a telefoanelor mobile ale acestora din urmă, astfel încât obiectul autorizaţiei nu era clar definit. În sfârşit, Curtea constată că la vremea comiterii faptelor, articolele 91¹-91^4 CPP nu conţineau nicio precizare asupra circumstanţelor în care informaţiile obţinute prin interceptările telefonice puteau fi distruse (Dumitru Popescu, citată anterior, paragraful 79 şi Kruslin, citată anterior, paragraful 35).

125. Remarcând mai sus absenţa, la vremea comiterii faptelor, în prevederile interne relevante a mai multor garanţii minime necesare pentru a evita abuzurile autorităţilor într-un domeniu atât de sensibil cum este cel al interceptărilor telefonice, Curtea consideră că nu este necesar să se examineze respectarea altor protecţii pentru a concluziona că prevederile în cauză prezentau deficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică. Desigur, aceste dispoziţii au fost modificate în special prin Legea nr. 281/2003 pentru a prevedea numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, citată anterior, paragrafele 45-46 şi 82), dar acest nou cadru legislativ, ulterior faptelor în cauză, nu ar putea influenţa asupra concluziei Curţii în prezenta cauză.

126. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.

2. Supravegherea de către serviciile speciale

a) Argumentele părţilor

127. Reclamantul consideră că supravegherea secretă de către serviciile speciale al căror obiect l-a constituit în zilele de 22 şi 23 iulie 2002 reprezintă o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale private şi susţine că această măsură nu avea o bază legală, reţinând că nici procurorul, la data de 22 iulie 2002, nici Guvernul în observaţiile sale nu indică niciuna. În ceea ce priveşte înregistrarea de imagini prevăzută de art. 91^5 CPP la care face referire Guvernul, el reliefează că în speţă nu au existat, autorităţile neindicându-i vreodată existenţa unor asemenea înregistrări.

128. În observaţiile sale, Guvernul prezintă simultan argumentele sale asupra înregistrării convorbirilor telefonice şi asupra înregistrării de imagini, fără a contesta existenţa unei ingerinţe sau a oferi detalii cu privire la eventualele fotografii reprezentându-l pe reclamant făcute de autorităţi. În ceea ce priveşte supravegherea interesatului, el consideră că obţinerea de imagini presupunea supravegherea activităţilor reclamantului şi că cererea Parchetului din data de 22 iulie 2002 se baza implicit pe autorizaţia din data de 15 iulie 2002 privind înregistrarea de imagini. El reţine că reclamantul nu a fost supravegheat la data de 23 iulie 2002, deoarece în ziua aceea serviciile speciale au organizat flagrantul delict al lui R.P. În sfârşit, în ceea ce priveşte legalitatea şi proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul face referire la argumentele prezentate anterior asupra punerii sub ascultare.

b) Aprecierea Curţii

129. « Viaţa privată » este o noţiune largă ce nu necesită o definiţie exhaustivă. Această prevedere protejează, între altele, dreptul la identitate şi la evoluţia personală, precum şi dreptul oricărui individ, de a lega şi de a întreţine relaţii cu semenii săi şi cu lumea exterioară. Aşadar există o zonă de interacţiune între individ şi terţ care, chiar şi într-un context public, poate ţine de « viaţa privată ». Cu acest titlu în Hotărârea P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 44787/98, paragraful 57, CEDH 2001-IX), Curtea a constatat de asemenea următoarele:

« Un anumit număr de elemente sunt luate în considerare atunci când este vorba despre a stabili dacă viaţa privată a unei persoane este afectată de măsuri luate în afara domiciliului său sau locuinţei sale private. Atunci când în anumite ocazii oamenii se dedau conştient sau intenţionat unor activităţi care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate public, un individ are pe bună dreptate dreptul să se aştepte ca respectul faţă de viaţa sa privată să poată constitui un factor semnificativ, dar nu obligatoriu decisiv. O persoană care merge pe stradă va fi obligatoriu văzută de orice altă persoană care se află şi ea pe stradă. Faptul de a observa această scenă publică prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care efectuează o supraveghere cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit închis) are un caracter asemănător. În schimb, crearea unei înregistrări sistematice sau permanente a acestor elemente ce aparţin domeniului public poate conduce la remarci legate de viaţa privată. »

130. Supravegherea faptelor şi gesturilor unei persoane într-un loc public prin intermediul unui dispozitiv fotografic care nu înregistrează datele vizuale nu constituie în sine o formă de ingerinţă în viaţa privată (a se vedea, de exemplu, Herbecq şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32200/96 şi 32201/96, Hotărârea Comisiei din data de 14 ianuarie 1998, DR 92-A, pag. 92). În schimb, faptul de a strânge sistematic asemenea date şi a le înregistra poate ridica probleme legate de viaţa privată (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Rotaru împotriva României [GC], nr. 28341/95, paragrafele 43-44, CEDH 2000-V şi Amann împotriva Elveţiei [GC] nr. 27798/95, paragrafele 65-67, CEDH 2000-II). De altfel, după examinarea mijloacelor legislative şi jurisdicţionale puse la dispoziţia unui reclamant, Curtea a concluzionat că autorităţile şi-au respectat obligaţiile pozitive ce decurg din respectarea efectivă a vieţii private într-o cauză în care interesatul a făcut obiectul unei supravegheri vizuale, înglobând de asemenea obţinerea de fotografii şi de imagini video de către detectivii particulari angajaţi de o companie de asigurări (Verlière împotriva Elveţiei (Hotărâre), nr. 41593/98, CEDH 2001-VII).

131. În cazul în speţă Curtea reţine că obţinerea şi înregistrarea de imagini ale reclamantului au fost autorizate de un procuror la data de 15 iulie 2002 şi că apoi Parchetul a solicitat asistenţa serviciilor speciale pentru supravegherea activităţilor interesatului în zilele de 22 şi 23 iulie 2002, indicând numărul de înmatriculare al maşinii sale. Părţile convin că reclamantul a fost supravegheat cel puţin pe 22 iulie 2002. Dacă Guvernul indică faptul că această supraveghere a avut drept scop obţinerea de imagini, reclamantul atrage atenţia că nu au existat înregistrări de imagini şi susţine că a existat o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale private datorită supravegherii sale de către serviciile speciale.

132. Curtea reţine că operaţiunile de supraveghere vizau observarea activităţilor reclamantului şi ale lui R.P. şi eventual înregistrarea foto şi video a acestora (paragraful 9 de mai sus). De altfel, trebuie remarcat că părţile nu au oferit niciun element care să permită să se concluzioneze că activităţile supravegheate s-au derulat în altă parte decât în locuri accesibile publicului. Notând poziţia Guvernului, Curtea nu poate neglija observaţia reclamantului privind inexistenţa înregistrării de imagini asupra sa, dat fiind că interesatul a avut acces la tot dosarul penal şi consideră că nu se pot face speculaţii asupra acestui fapt. În orice caz, Curtea constată că plângerea reclamantului priveşte supravegherea de către serviciile speciale care ar constitui în sine o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii sale private. Or, referindu-se la jurispudenţa citată anterior şi la circumstanţele speţei, Curtea consideră că simpla supraveghere a activităţilor reclamantului care s-au derulat în public, într-o perioadă scurtă de timp, fără ca autorităţile să înregistreze şi să reţină datele vizuale observate nu ar putea constitui în sine o formă de ingerinţă în viaţa privată.

133. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

B. Asupra pretinsei încălcări datorită suspendării reclamantului din funcţia sa de ofiţer de poliţie

134. Guvernul susţine mai întâi că suspendarea din funcţie nu se bazează pe art. 8 din Convenţie care nu trebuie să se aplice ratione materiae în speţă. În subsidiar, el consideră că măsura în cauză era prevăzută prin lege, şi anume art. 65 din Legea nr. 365/2002 privind statutul poliţistului, modificată prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 şi că urmărea scopul legitim al protejării instituţiei poliţiei împotriva pericolului ca interesatul să comită activitatea infracţională de care era acuzat. De altfel, această măsură era proporţională de asemenea cu scopul susmenţionat, deoarece art. 65 citat anterior prevedea repunerea reclamantului în drepturi precum şi despăgubirea sa pentru prejudiciul suferit datorită suspendării, în cazul unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale sau de punere în libertate.

135. După ce a invocat iniţial drept plângere suspendarea funcţiei sale de poliţist în ciuda hotărârii de punere în libertate din 18 martie 2003, reclamantul indică, în observaţiile sale, că denunţă menţinerea unei asmenea măsuri chiar după hotărârea citată anterior, ceea ce a avut consecinţe disproporţionate asupra vieţii sale private. Ca răspuns la excepţia Guvernului, reclamantul se referă la decizia de inadmisibilitate a Curţii în cauza Karov împotriva Bulgariei (nr. 45964/98, 1 februarie 2005). Fără a contesta baza legală invocată de Guvern, trebuie remarcat că după modificarea sa prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003, articolul 65 din Legea nr. 365/2002 nu mai respectă cerinţa necesităţii într-o societate democratică şi a proporţionalităţii dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit.

136. Curtea reaminteşte că, dacă a considerat că noţiunea de « viaţă privată » nu exclude în principiu activităţile de natură profesională sau comercială, deoarece în domeniul muncii oamenii leagă un număr mare de relaţii cu lumea exterioară (Niemietz împotriva Germaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, paragraful 29), ea a conchis de asemenea că refuzul de angajare în funcţia publică nu poate constitui în sine temeiul unei plângeri întemeiată pe Convenţie (Hotărârile Glasenapp împotriva Germaniei şi Kosiek împotriva Germaniei din 28 august 1986, seria A nr. 104, pag. 26, paragraful 49 şi respectiv seria A nr. 105, pag. 20, paragraful 35). Ea a reafirmat acest principiu în Hotărârea Vogt împotriva Germaniei din 26 septembrie 1995 (seria A nr. 323, pag. 22-23, paragrafele 43-44). De altfel, în cauza Thlimmenos împotriva Greciei ([GC], nr. 34369/97, paragraful 41, CEDH 2000-IV), în care reclamantul nu a fost numit expert-contabil datorită unei condamnări anterioare, Curtea a decis că Convenţia nu garanta dreptul de a alege o anumită profesie.

137. Curtea reţine că reclamantul se plânge de suspendarea sa temporară din funcţia de ofiţer de poliţie în cursul unui proces penal în care era acuzat de fapte de corupţie pasivă. Or, ea reaminteşte că orice procedură penală implică unele repercusiuni asupra vieţii private şi de familie a individului respectiv care nu încalcă art. 8 din Convenţie dacă nu merg dincolo de consecinţele normale şi inevitabile în asemenea situaţii (a se vedea, între altele, Sannino împotriva Italiei (decizie parţială), nr. 30961/03, 24 februarie 2005). De altfel, relevând că interesatul nu invocă faptul că măsura de care se plânge l-ar fi împiedicat să găsească o slujbă în sectorul privat, Curtea reţine că prezenta cauză se diferenţiază de cea în care a statuat că interdicţia de a ocupa un număr mare de funcţii în sectorul privat afectează « viaţa privată » (Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, paragrafele 47-48, CEDH 2004-VIII) şi chiar de cea în care a admis că suspendarea temporară din funcţia de ofiţer de poliţie combinată cu refuzul de a accepta demisia interesatului au putut afecta « viaţa sa privată », fără a aduce totuşi atingere art. 8 din Convenţie (Karov împotriva Bulgariei, nr. 45964/98, paragrafele 88-89, 16 noiembrie 2006).

138. Raportându-se exclusiv la suspendarea temporară din funcţia publică în urma punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului pentru faptele pe care le-ar fi comis în calitatea sa de poliţist, în lumina jurisprudenţei citată anterior, Curtea reţine că măsura respectivă nu se poate considera, în ciuda neplăcerilor pe care le-ar fi putut provoca, drept o ingerinţă în dreptul interesatului la respectarea vieţii sale private, în sensul art 8 alin. 2 din Convenţie.

139. Prin urmare,Curtea consideră că trebuie să admită excepţia Guvernului şi să decidă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 4.

C. Asupra interdicţiei drepturilor sale părinteşti asupra copilului său minor în timpul executării pedepsei sale cu închisoarea

1. Asupra admisibilităţii

140. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

2. Asupra fondului

141. Guvernul evidenţiază modificarea codului penal prin Legea nr. 278/2006, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevăzut la art. 64 lit. d) fiind de-acum lăsată la aprecierea instanţelor desemnate cu procesul penal împotriva acuzatului (paragraful 49 de mai sus) şi oferă exemple datând din 2005 de aplicare, din partea instanţelor interne, a Hotărârii Sabou şi Pîrcălab împotriva României pronunţată de Curte în materie (nr. 46572/99, 28 septembrie 2004). Mai mult, Guvernul roagă Curtea să ţină cont de faptul că măsura respectivă nu a fost aplicată reclamantului decât la data de 18 iunie 2004, data deciziei Curţii de Casaţie şi la data de 27 septembrie 2005, data punerii sale în libertate condiţionată.

142. Referindu-se la cauza Sabou şi Pîrcălab citată anterior, reclamantul atrage atenţia că a fost condamnat prin decizia din data de 18 iunie 2004 menţionată anterior la o pedeapsă accesorie, aplicată automat, constând în interdicţia exercitării drepturilor sale părinteşti în timpul executării pedepsei sale cu închisoarea, în condiţiile în care infracţiunile pentru care a fost condamnat nu erau absolut deloc legate de autoritatea părintească. De altfel, estimând că durata în cauză nu este derizorie, el susţine că, în ciuda punerii în libertate condiţionată, nicio instanţă nu a dezvăluit până astăzi pedepsele accesorii legate de executarea pedepsei sale.

143. În ceea ce priveşte interdicţia automată a exercitării drepturilor părinteşti în temeiul art. 64 şi 71 cod penal aşa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, Curtea reaminteşte că a statuat deja că aplicarea unei asemenea măsuri, prin efectul legii, fără un control din partea instanţelor a genului de infracţiune şi a interesului minorilor, nu ar putea răspunde cerinţelor primordiale legate de interesele copiilor şi, prin urmare, urmări un scop legitim, cum ar fi protejarea sănătăţii, eticii sau educaţiei minorilor. Ea a concluzionat astfel că a avut loc încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţie (Sabou şi Pîrcălab, citată anterior, paragrafele 48-49).

144. Examinând probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul prezent. Mai exact, ea reţine că infracţiunile de corupţie pasivă şi de sustragere de documente pentru care reclamantul a fost condamnat erau complet străine problemelor legate de autoritatea părintească şi că în niciun moment nu s-a invocat lipsa de îngrijire sau relele tratamente din partea sa faţă de copilul său minor, interdicţia respectivă decurgând în mod automat şi absolut din articolele menţionate anterior din codul penal. În plus, dacă trebuie salutate exemplele de jurisprudenţă oferite de Guvern şi modificarea codului penal, aceste elemente ulterioare faptelor relevante nu pot convinge Curtea să concluzioneze altfel în cazul în speţă.

145. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.

V. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Protocolul nr. 1

146. Reclamantul se plânge că nu a fost în măsură să voteze la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004 datorită condamnării sale la o pedeapsă cu închisoarea însoţită de pedeapsa accesorie a interdicţiei dreptului la vot. El invocă art. 3 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

« Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ ».

A. Asupra admisibilităţii

147. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

B. Asupra fondului

148. Guvernul este de acord că interdicţia de a vota, impusă reclamantului în urma condamnării sale prin decizia Curţii de Casaţie din data de 18 iunie 2004, a constituit o ingerinţă în dreptul său potrivit art. 3 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, el susţine că această ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume art. 64 lit. a) şi 71 cod penal şi că urmărea scopurile legitime de prevenire a crimei, de pedepsire a infractorilor şi de respectare a statului de drept, indivizii care au încălcat regulile societăţii fiind privaţi de dreptul lor de a-şi exprima opinia asupra elaborării acestor reguli în timpul executării pedepsei lor cu închisoarea. Guvernul consideră că măsura în cauză era proporţională cu scopul urmărit deoarece nu le afecta decât pe persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă şi nu pe cele arestate preventiv. De altfel, el se referă la un proiect de modificare a codului penal datând din anul 2005 care viza abrogarea pedepsei accesorii privind interzicerea de a vota.

149. Referindu-se la cauza Hirst împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (nr. 2) [GC] (nr. 74025/01, CEDH 2005-IX), reclamantul observă că, la fel ca interzicerea drepturilor sale părinteşti, cea a dreptului său la vot decurge direct din art. 64 cod penal a cărui aplicare Curtea de Casaţie a făcut-o automat fără să aprecieze în vreun fel justificarea sau proporţionalitatea unei asemenea măsuri. El consideră că concluziile Curţii faţă de acest articol în cauza Sabou şi Pîrcălab citată anterior se aplică mutatis mutandis în cazul în speţă.

150. Curtea remarcă faptul că nu se contestă că interzicerea de a vota ce decurge automat din art. 64 lit. a) şi 71 cod penal datorită condamnării reclamantului prin decizia Curţii de Casaţie din data de 18 iunie 2004 constituie o ingerinţă în dreptul său garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi că această măsură era « prevăzută de lege », şi anume articolele citate anterior ale codului penal. Reiterându-şi îndoielile în privinţa eficienţei recurgerii la interzicerea de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern, Curtea admite că aceste scopuri nu ar putea fi calificate drept incompatibile în sine cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hirst, citată anterior, paragraful 75).

151. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea reaminteşte că a considerat că o restricţie globală a dreptului la vot al tuturor deţinuţilor condamnaţi care îşi ispăşesc pedeapsa, care se aplică automat acestora, indiferent de durata pedepsei lor şi independent de natura sau gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personală, depăşeşte o marjă de apreciere acceptabilă, indiferent cât ar fi de mare, şi este incompatibilă cu art. 3 din Protocolul nr.1 (Hirts, citată anterior, paragraful 82).

152. Examinând elementele relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi nicun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în acest caz. Ea observă că art. 64 lit. a) şi 71 cod penal se aplică automat odată cu condamnarea definitivă a unui acuzat la pedeapsa cu închisoarea, fără a ţine cont de natura sau de gravitatea infracţiunii sau de situaţia personală a interesatului.

153. Desigur, aşa cum Curtea a reamintit în cauza susmenţionată, art. 3 din Protocolul nr. 1, care consacră capacitatea individului de a-şi exprima opinia asupra componenţei corpului legislativ, nu exclude aplicarea restricţiilor privind drepturile electorale unui individ care, de exemplu, a comis abuzuri grave în exercitarea funcţiei publice sau al cărui comportament a ameninţat să submineze statul de drept sau fundamentele democraţiei. Cu toate acestea nu trebuie să se recurgă uşor la măsura riguroasă pe care o constituie privarea de dreptul la vot ; de altfel, principiul proporţionalităţii cere existenţa unei legături percepibile şi suficente între sancţiune şi comportament precum şi situaţia persoanei afectate. În această privinţă Curtea a luat act de recomandarea Comisiei de la Veneţia potrivit căreia reprimarea drepturilor politice trebuie pronunţată de o instanţă într-o hotărâre specifică, deoarece o instanţă independentă care aplică o procedură în contradictoriu oferă o garanţie trainică împotriva arbitrarului (Hirst, citată anterior, paragraful 71). Cu toate acestea, în cazul în speţă, Curtea observă că judecătorii Curţii de Casaţie, în decizia lor din data de 18 iunie 2004, au făcut aplicarea art. 71 cu referire la art. 64 cod penal, aplicare la care erau obligaţi prin lege, fără a aprecia în vreun fel scopul legitim urmărit şi, mai ales, proporţionalitatea interzicerii dreptului la vot al reclamantului cu scopul respectiv. Dacă o asemenea interzicere nu ar fi de exclus în cazul unei infracţiuni comise în calitate de funcţionar public, Curtea nu ar putea-o accepta pe baza circumstanţelor speţei şi mai ales a dispoziţiilor de drept intern, cu caracter automat şi nediferenţiat faţă de interzicerea şi lipsa oricărei examinări a proporţionalităţii din partea instanţelor interne datorită necompetenţei lor asupra acestui punct.

154. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că a avut loc încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1.

VI. Asupra altor pretinse încălcări

155. Invocând în esenţă art. 6 alin. 2 şi 8 din Convenţie, reclamantul consideră că dreptul său la prezumţia de nevinovăţie a fost încălcat datorită înscrierii provizorii a punerii sale sub acuzare în cazierul judiciar. Invocând art. 7 din Convenţie, el pretinde că a fost condamnat cu încălcarea legii penale deoarece elementul material al infracţiunii de corupţie pasivă nu exista în cazul său. De altfel, într-o scrisoare datată 14 februarie 2005, el invocă inechitatea procedurii cu ocazia audierii din data de 19 decembrie 2002 şi, prin urmare, nelegalitatea arestării sale preventive ulterioare. În sfârşit, în observaţiile sale din data de 4 martie 2006, el invocă faptul că refuzul instanţelor interne de a examina legalitatea măsurilor de supraveghere ce-l priveau ar putea reprezenta o încălcare a art. 13 combinat cu art. 8 din Convenţie.

156. Ţinând cont de ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze acuzaţiile formulate, Curtea nu constată nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele din Convenţie.

Reiese că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat şi trebuie respins în aplicareaart. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

VII. Asupra aplicării art. 46 şi 41 din Convenţie

A. Articolul 46

157. În conformitate cu această prevedere:

« 1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei. »

158. Bazându-se pe Hotărârea Sejdovic împotriva Italiei [GC] (nr. 56581/00, CEDH 2006-...), reclamantul atrage atenţia că, în cazul unei condamnări penale la sfârşitul unei proceduri afectată de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, Curtea a considerat că un nou proces sau redeschiderea procedurii la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate. Prin urmare, el invită Curtea să indice Guvernului că în înţelesul art. 46 menţionat anterior îi revine sarcina de a se achita de obligaţia sa de a repune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele Convenţiei nu ar fi fost încălcate şi că mijloacele alese trebuie să fie compatibile cu concluziile indicate în hotărârea Curţii.

159. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.

160. Curtea reaminteşte că potrivit art. 46 din Convenţie Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt părţi, Comitetul de Miniştri fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Reiese în special că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia juridică nu numai de a plăti interesaţilor sumele alocate cu titlu de satisfacţie echitabilă prevăzută în art. 41, ci şi să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, eventual, individuale de inclus în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi a înlătura pe cât posibil consecinţele acestei încălcări. Statul pârât este liber, sub controlul Comitetului de Miniştri, să aleagă mijloacele prin care se va achita de obligaţia sa juridică potrivit art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile indicate în hotărârea Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, paragraful 249, CEDH 2000-VIII).

161. În ceea ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţie constatată de Curte, pe baza căreia reclamantul invită Curtea să facă aplicarea art. 46 din Convenţie, Curtea constată că dispoziţiile CPP au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 astfel încât în caz de rejudecare instanţa de recurs trebuie să audieze acuzatul atunci când, ca în cazul în speţă, instanţa care a judecat în primă instanţă nu l-a condamnat (a se vedea Mircea, citată anterior, paragraful 31). Prin urmare, Curtea nu consideră deci necesar să indice măsurile generale la nivel naţional care s-ar impune în cadrul executării dispoziţiilor prezentei hotărâri privind art. 6 alin. 1 din Convenţie.

162. Cu toate acestea, în măsura în care modificarea susmenţionată a CPP a intervenit după condamnarea reclamantului, Curtea reaminteşte că a considerat, în mai multe cauze, că atunci când un particular, ca în acest caz, a fost condamnat în urma unei proceduri bazată pe încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procesului la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc adecvat pentru repararea încălcării constatate (Sejdovic, citată anterior, paragrafele 125-126, cu alte referiri). În acest sens, ea reţine că CPP prevede, în anumite condiţii, posibilitatea de a redeschide un proces penal (paragraful 47 de mai sus). Cu toate acestea, măsurile de reparaţie specifice de luat, la nevoie, de un stat pârât pentru a se achita de obligaţiile ce-i revin în temeiul Convenţiei depind neapărat de circumstanţele deosebite ale cauzei şi trebuie definite în lumina hotărârii pronunţată de Curte în cauza respectivă, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii citată mai sus (Sejdovic, loc. cit.).

163. Îndeosebi, Curţii nu-i revine sarcina de a indica modalităţile şi forma unui nou eventual proces. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, să aleagă mijloacele de achitare a obligaţiei sale de a repune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele Convenţiei nu ar fi fost încălcate (Piersack împotriva Belgiei (fostul articol 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pag. 16, paragraful 12), cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile indicate în hotărârea Curţii şi cu drepturile la apărare (Lyons şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii (Hotărâre), nr. 15227/03, CEDH 2003-IX).

B. Asupra articolului 41

164. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."

1. Prejudiciu

165. Reclamantul solicită 1.067 euro cu titlu de prejudiciu material suferit din cauza neplăţii salariilor în timpul suspendării sale din funcţia de ofiţer de poliţie înainte de condamnarea sa definitivă la data de 18 iunie 2004. De asemenea, el solicită 50.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza suferinţei şi chinurilor cauzate de încălcările pretinse, din care 5.000 euro pentru încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie care decurge din nejustificarea, de către autorităţi, necesităţii de a-l menţine în stare de arest preventiv.

166. Guvernul contestă responsabilitatea autorităţilor faţă de prejudiciul material invocat şi consideră că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit şi încălcările constatate de Curte. El estimează că suma cerută este excesivă potrivit jurisprudenţei Curţii. El consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui, în sine, o satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral în cauză.

167. După exemplul Guvernului, Curtea nu întrevede nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material invocat şi încălcările constatate şi respinge această cerere. În schimb, Curtea nu poate contesta prejudiciul moral suferit de reclamant datorită încălcărilor multiple ale drepturilor sale garantate de Convenţie. Contrar Guvernului, ea consideră că constatările încălcării la care a ajuns nu sunt suficiente pentru a o remedia. Şi totuşi trebuie constatat că suma cerută de reclamant este uşor excesivă. Prin urmare, statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie şi pe baza tuturor circumstanţelor cauzei, Curtea alocă reclamantului 12.000 euro cu titlu de prejudiciu moral, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit.

2. Costuri şi cheltuieli

168. Reclamantul a solicitat de asemenea 4.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi 1.188,74 euro pentru cele suportate în faţa Curţii, sume pe care le împarte după cum urmează:

a) 3.500 dolari americani (USD) şi 15.000.000 lei vechi româneşti (ROL) pentru onorariile avocatului în procedurile interne ; el prezintă în acest sens chitanţe de plată a sumelor respective datând din septembrie 2002 şi noiembrie 2003 ;

b) 11.000.000 ROL pentru cheltuielile de judecată la care a fost condamnat de instanţele interne ; pentru o mare parte din această sumă (10.000.000 ROL) reprezentând cheltuielile de judecată rezultate din decizia din data de 18 iunie 2004, el prezintă o scrisoare de somaţie ;

c) 888,74 euro pentru onorariile avocatului datorate pentru observaţiile prezentate Curţii asupra art. 5 alin. 3 din Convenţie ; avocata prezintă o convenţie ce conţine acordul reclamantului pentru ca plata sumei indicată cu acest titlu de Curte să fie efectuată direct avocatei sale şi prezintă o notă detaliată referitoare la numărul de ore facturate şi la activităţile desfăşurate ;

d) 300 euro pentru diverse cheltuieli (corespondenţa cu Curtea, telefon, copii xerox etc.).

169. În ceea ce priveşte cheltuielile achitate pentru procedurile interne, Guvernul reţine că reclamantul a prezentat la dosar chitanţe atestând plata onorariilor avocatului fără a prezenta şi contractele de asistenţă a avocatului în respectivele chitanţe. De altfel, el precizează că scrisoare de somaţie pentru plata sumei de 10.000.000 ROL în urma deciziei din 18 iunie 2004 nu dovedeşte plata efectivă a acestei sume. În privinţa costurilor şi cheltuieliloe privind procedura în faţa Curţii, Guvernul estimează, pe de o parte, referindu-se în această privinţă la tariful practicat de unii acocaţi în cauze bulgare în faţa Curţii, că un tarif pe oră de 120 euro este excesif şi, pe de altă parte, că suma de 300 euro pentru diverse cheltuieli nu a fost dovedită.

170. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În privinţa costurilor şi cheltuielilor suportate în procedura internă, Curtea consideră că dacă, pe baza datei plăţii, onorariile avocatului respectiv se raportează la procedurile privind arestarea preventivă a reclamantului şi la procedura pe fond în faţa Curţii de Casaţie, nu se poate totuşi considera că toate aceste onorarii au fost suportate cu scopul ca instanţele interne « să prevină sau să corecteze » încălcările constatate în speţă. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile suportate în această procedură, Curtea observă că în România practicarea tarifelor pe oră similare facturate de avocata reclamantului nu este excepţională în cauze complexe, ca în acest caz (a se vedea, mutatis mutandis, Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, paragrafele 108-111, 26 iulie 2007).

171. Ţinând cont de elementele de care dispune şi de criteriile susmenţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2.000 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli pentru procedurile naţionale şi suma de 1.000 euro pentru procedura în faţa Curţii şi le acordă reclamantului. Ţinând cont de convenţia reclamantului cu avocatul său, Curtea decide că suma de 888,74 euro va fi plătită direct avocatei.

3. Majorări de întârziere

172. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 alin. 1 din Convenţie datorită detenţiei reclamantului de la 2 la 31 august 2002, de la 21 septembrie la 19 noiembrie 2002 şi timp de 16 ore în ziua de 27 septembrie 2005, pe art. 5 alin. 3 deoarece interesatul nu a fost adus « de îndată » în faţa unui magistrat şi menţinerea sa în detenţie până la 11 noiembrie 2002, pe art. 6 alin. 1 şi 3 şi pe art. 8 din Convenţie, datorită punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului şi interzicerii drepturilor sale părinteşti, precum şi pe art. 3 din Protocolul nr. 1, şi inadmisibilă pentru rest ;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.5 alin. 1 din Convenţie ;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.5 alin. 3 din Convenţie datorită menţinerii reclamantului în detenţie până la data de 11 noiembrie 2002 ;

4. hotărăşte că nu trebuie examinat pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 5 alin. 3 din Convenţie, potrivit căruia reclamantul nu a fost adus « de îndată » în faţa unui magistrat ;

5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie deoarece Curtea de Casaţie nu a audiat reclamantul în persoană ;

6. hotărăşte că nu va examina pe fond celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 3 din Convenţie ;

7. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.8 din Convenţie datorită punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului şi interzicerii drepturilor sale părinteşti ;

8. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.3 din Protocolul nr.1 ;

9. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

i) 12.000 euro (douăsprezece mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;

ii) 3.000 euro (trei mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru costuri şi cheltuieli, din care 888,74 euro (optsute optzeci şi opt euro şi şaptezeci şi patru cenţi) se vor plăti direct avocatei sale ;

b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

10. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 iulie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță