LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA INTERNA - Cauza Cobzaru contra Romaniei - Discriminare rasială. Remarci rasiale în documente oficiale.

II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE ŞI SURSELE INTERNAŢIONALE
1. Legislaţia şi practica interne relevante
36. Prevederile relevante ale Codului de Procedură Penală în vigoare la vremea respectivă când au avut loc faptele sună după cum urmează:
Articolul 10
“Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă
(a) fapta nu există;
(...)
(c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
...”
Articolul 14
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.”
Articolul 15
“ Persoana vătămată se poate constitui parte civilă...
Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată …
Articolul 22
“Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”
Articolul 19
“(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune….
“(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale...”
Articolul 278
“ Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ... se rezolvă de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ... plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior...”
Articolul 343 § 3
“In caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanţa se pronunţă prin aceeaşi sentinţă si asupra acţiunii civile.
Nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârşită de inculpat.”
37. În hotărârea sa nr. 486 din 2 decembrie 1997, Curtea Constituţională a decis că Articolul 278 din Codul de Procedură Penală era constituţional numai în măsura în care nu refuza nici unei persoane nemulţumite de o de soluţie pronunţată de către Parchetul accesul direct la o instanţă de judecată conform Articolului 21 din Constituţie.
38. Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 a modificat Codul de procedură penală. A introdus, inter alia, Articolul 278(1) care reglementa apelurile în instanţe împotriva deciziei procurorului. Prescrie limita de timp pentru a depune un apel, instanţa competentă şi procedura ce trebuie urmată.
39. Prevederile relevante din Codul civil sunt formulate după cum urmează:
Articolul 998
“ Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Articolul 999
“ Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa..”
40. Guvernul a prezentat un număr de cazuri în care instanţele de judecată interne au hotărât că soluţia procurorului, bazată pe Articolul 10 (b) din Codul de procedură penală, de a nu începe urmărirea penală din cauza absenţei intenţiei – ca element delictual – nu a împiedicat instanţele civile să examineze o plângere civilă care reieşea din comiterea faptei de persoana în cauză.
41. Guvernul a prezentat un singur caz, vechi din 1972, în care Curtea Supremă a hotărât că soluţia procurorului, bazată de data aceasta pe Articolul 10 (a) şi (c) din Codul de procedură penală, de a nu începe urmărirea penală ţinând seama că faptele nu au fost comise de loc sau nu au fost comise de inculpat, nu ar trebui să împiedice instanţele civile de la examinarea unei plângeri civile ce reiese din comiterea aceleiaşi fapte de persoana în cauză. Totuşi, decizia Curţii Supreme se referea numai la problema competenţei şi nu specifica dacă exista o prevedere legală care oferea o şansă de reuşită unei astfel de acţiuni.
42. Opinia comună a specialiştilor în procedură penală este că o instanţă civilă nu poate examina o acţiune civilă introdusă împotriva unei persoane contra căreia procurorul a refuzat să înceapă urmărirea penală din motivele prezentate în Articolul 10 (a) şi (c) din Codul de procedură penală că faptele nu au fost comise de loc sau nu au fost comise de inculpat (vezi Drept Procedural Penal – Partea Generală, Gheorghe Nistoreanu şi Alţii, p. 72, Bucureşti 1994, şi Tratat de Drept Procedural Penal – Partea Generală, Nicolae Volonciu, pag. 238-39, Bucureşti 1996).
43. Opinia comună a specialiştilor în procedură civilă şi a unor specialişti în procedură penală este că soluţia procurorului prin care refuză începerea urmăririi penale sub motivele menţionate în paragraful precedent, nu împiedică o instanţă civilă de la a examina o acţiune civilă introdusă împotriva inculpatului şi de la a-şi face propria apreciere a faptelor care au fost comise şi de către cine. Totuşi, opinia este că atunci când fac această apreciere, instanţele civile trebuie să se bazeze pe concluziile procurorului prezentate în soluţia de neîncepere a urmăririi penală (vezi Acţiunea Civilă şi Procesul Penal, Anastasiu Crişu, RRD nr. 4/1997, şi Drept Procedural penal, Ion Neagu, p. 209, Bucureşti 1988).
2. Documente internaţionale asupra situaţiei comunităţii Roma în România
44. În Rezoluţia sa nr. 1123/1997 cu privire la onorarea obligaţiilor şi angajamentelor de către România, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cerut Guvernului Român “să promoveze o campanie împotriva rasismului, xenofobiei şi intoleranţei şi să ia toate măsurile adecvate pentru integrarea socială a populaţiei Roma”.
45. Comisia Uniunii Europene a observat în Raportul pe 1998 cu privire la progresul României în vederea Aderării, că “discriminarea împotriva marii comunităţi Roma din România rămâne larg răspândită” şi că “în general, protecţia minorităţilor în România rămâne satisfăcătoare, cu excepţia majoră a Roma”.
46. În Raportul său periodic cu privire la progresul României în vederea Aderării din 8 noiembrie 2000, Comisia Europeană a declarat, inter alia, că
“Romii rămân supuşi unei ample discriminări în întreaga societate românească. Totuşi, angajamentul Guvernului de a aborda această situaţie rămâne scăzut şi s-au înregistrat puţine progrese substanţiale în acest domeniu de la ultimul raport regulat”.
47. În publicaţia sa “Roma – Justiţia Întârziată, Justiţia Refuzată”, publicată în 1998, Amnesty International a raportat cazuri de ucideri, bătăi şi alte forme de maltratare a Roma şi a criticat eşecul funcţionarilor din domeniul aplicării legii în protejarea Roma de violenţa rasistă din România.
48. Rapoartele Anuale ale Departamentului SUA cu privire la România din 2000 până în 2006 au raportat brutalitatea de rutină a poliţiei – inclusiv bătăile – şi hărţuirea rasială a populaţiei Roma, şi a notat că cercetările abuzurilor poliţiei erau în general îndelungate, neconcludente şi arareori au avut ca rezultat urmărirea sau pedepsirea.
49. În cel de-al doilea raport al său cu privire la România adoptat la 22 iunie 2001, Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) a considerat că:
“Grave probleme ... persistă în întreaga ţară în privinţa atitudinilor şi comportării poliţiei faţă de membrii comunităţii Roma/ţigăneşti. ECRI deplânge în special faptul că situaţiile de violenţă a poliţiei împotriva membrilor comunităţii Roma/ţigăneşti, inclusiv folosirea armelor de foc, continuă să aibă loc, şi să ducă la răniri grave, uneori letale...
Astfel de abuzuri, deşi bine documentate şi raportate autorităţilor de organizaţiile nonguvernamentale şi persoane individuale, nu par să fie cercetate în detaliu sau sancţionate: cazurile care sunt cercetate sunt de obicei respinse...”
50. La 24 iunie 2005 ECRI a adoptat un al doilea raport cu privire la România, în care a declarat următoarele cu privire la progresele făcute de autorităţile române în ameliorarea situaţiei romilor:
“...În ceea ce priveşte existenţa unui organism responsabil cu examinarea plângerilor făcute contra ofiţerilor de poliţie sau a funcţionarilor din domeniul aplicării legii, autorităţile române au comunicat ECRI că a fost pusă în mişcare o procedură în acest scop chiar în cadrul Ministerului de Interne însuşi. [...] Totuşi, cu toate că autorităţile române au recunoscut că numeroşi ofiţeri de poliţie au fost arestaţi pentru comportare inadecvată, nu au prezentat nici o informaţie despre victime. Mai mult, ECRI observă cu îngrijorare că în ciuda existenţei acestor proceduri, autorităţile române au declarat că nu s-au înregistrat plângeri împotriva ofiţerilor de poliţie sau de aplicare a legii pentru fapte discriminatorii. Se întreabă de aceea dacă acest lucru nu reflectă o lipsă de încredere în rândurile publicului general în capacitatea autorităţilor de a pedepsi pe cei ce comit astfel de fapte.”
51. Într-un raport asupra primei sale vizite în România între 5 şi 9 octombrie 2002, Comisarul Consiliului Europei pentru Drepturile Omului a declarat, inter alia, privitor la comunitatea romilor din România:
“47. Comunitatea romilor/ţiganilor suferă mult de sărăcie, şomaj, lipsa şcolarizării, lipsa accesului la asistenţa sanitară şi justiţie şi de discriminare sub toate formele acesteia. De asemenea, conform organizaţiilor romilor/ţiganilor, una din preocupările crescânde ale acestei comunităţi este atitudinea "anti romi/ţigani", care câştigă teren atât în România cât şi în Europa.”
52. În raportul său de urmărire asupra României pe perioada 2002-2005, Comisarul a descris după cum urmează situaţia generală a comunităţii romilor:
“54. Conform recensământului din 2002, 535.250 persoane au fost înregistrate ca romi, reprezentând 2,5% din populaţia României. Totuşi, UNHCR a apreciat în 2004 că populaţia Roma număra de fapt între 1,8 şi 2,5 milioane de persoane.
[...]
56. Din punct de vedere general, situaţia romilor continuă să fie motiv de preocupare. ONG-urile şi reprezentanţii Comunităţii romilor continuă să raporteze violenţa din partea poliţiei şi discriminarea şi afirmă că mass-media şi o parte a clasei politice răspândesc o imagine negativă a romilor.
[...]”.
LEGISLAŢIA
I. ADMISIBILITATEA
53. Guvernul a ridicat excepţia de nerespectare a termenului de şase luni. Deşi a recunoscut că articolul 278 din Codul de procedură penală prevede că se poate înainta o plângere contra soluţiei unui procuror la procurorul superior şi apoi la Procurorul General, ei au susţinut că plângerea reclamantului depusă la Parchetul General pe 23 septembrie 1998 nu era un remediu eficient. Ca urmare, limita de timp de şase luni stabilită de articolul 35 din Convenţie începuse să curgă la 4 mai 1998, când Procurorul Militar Şef din Constanţa a confirmat decizia de a nu începe urmărirea penală, şi nu, aşa cum a sugerat reclamantul, de la 18 noiembrie 1998, când secţia militară a Parchetului General l-a informat că îi respinsese apelul.
A mai cerut Curţii să respingă Cererea sub motiv că nu îndeplineşte cerinţa epuizării căilor de atac interne conform articolului 35 § 1 din Convenţie şi a susţinut că, în conformitate cu decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, reclamantul ar fi putut să înainteze o acţiune în faţa unei instanţe contestând decizia procurorului militar de a nu începe urmărirea penală.
54. Reclamantul a susţinut că urmase pur şi simplu legislaţie internă, care îi permitea să facă apel până la Parchetul General.
Ca răspuns la pretinsa posibilitate de a contesta în faţa unei instanţe o decizie de a nu începe urmărirea penală, a subliniat că într-un număr de hotărâri adoptate de Curtea Supremă ulterioare deciziei Curţii Constituţionale din 4 mai 1998, s-a reţinut că reclamaţiile în faţa unei instanţe de judecată contra deciziei unui procuror de a nu începe urmărirea penală erau inadmisibile.
55. Curtea observă că Articolul 278 din Codul de procedură penală prevede că soluţia procurorului pot fi contestate în faţa procurorului superior, ceea ce este exact ce reclamantul a făcut. Reaminteşte de asemenea că a mai respins o obiecţie similară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne într-un caz similar (vezi notar împotriva României (hot.), nr. 42860/98, 13 noiembrie 2003). Curtea nu constată nici un motiv de a ajunge la o concluzie diferită în cazul de faţă. Ca urmare respinge obiecţiile Guvernului.
56. Curtea observă că Cererea nu este în mod manifest nefondată conform semnificaţiei Articolului 35 § 3 din Convenţie. Mai observă că nu este inadmisibilă din alte motive. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
57. Reclamantul s-a plâns că a fost supus unui rău tratament pe când se afla reţinut de poliţie, cu încălcarea Articolului 3 din Convenţie, care are următorul conţinut:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
58. Guvernul a contestat afirmaţiile reclamantului. El a susţinut că reclamantul nu era arestat în mod formal, ci venise de bună voie la secţia de poliţie, unde nu a rămas mai mult de două ore. Poliţia nu avea nici o obligaţie să îl supună pe reclamant la o examinare medicală spre a constata starea sa de sănătate la momentul sosirii la secţia de poliţie. A mai declarat că certificatul medico-legal prezentat de reclamant se referea numai la leziuni pe acele părţi ale corpului care în mod normal sunt acoperite de haine. Nu se referea la contuzii pe faţa reclamantului. Acest certificat era în concordanţă cu declaraţia lui Venuşa L., conform căreia la venirea sa la secţia de poliţie, reclamantul nu avea urme de violenţă pe părţile neacoperite ale corpului. Pe de altă parte, conform Guvernului, diferite elemente probatorii, cum sunt declaraţiile date de Steluţa M şi de ofiţerul de poliţie Dumitru CI., arătau că reclamantul se luptase cu Crinel M. înainte de sosirea sa la secţia de poliţie. Guvernul a conchis că nu sunt suficiente probe spre a arăta că reclamantul era în stare bună de sănătate când a ajuns la secţia de poliţie.
59. Reclamantul a ripostat că se aflase reţinut de poliţie cel puţin pentru scopul Articolului 3, din moment ce nu ar fi putut părăsi clădirea fără permisiunea ofiţerilor de poliţie care îl interogau şi ăi reţinuseră cartea de identitate. Ca urmare, autorităţile trebuiau să dea o explicaţie alternativă pentru rănile de pe corpul său. Multe dintre răni erau la cap şi la degete, şi deci vizibile. Reclamantul a subliniat că afirmaţiile Guvernului că rănile fuseseră cauzate de Crinel M. era pline de neconcordanţe. În primul rând, Crinel M. însuşi a negat că l-ar fi lovit pe reclamant, deşi recunoştea că reclamantul “ar fi meritat-o”. Mai mult, nu s-au început niciodată cercetări împotriva lui Crinel M. pentru că îl atacase fizic pe reclamant, deşi procurorul militar a făcut această constatare cu referire la rănile de pe corpul reclamantului. Reclamantul a susţinut că abia în octombrie 1997, la mai mult de patru luni după evenimente, unii ofiţeri de poliţie au declarat că văzuseră contuzii pe corpul său când ajunsese la secţia de poliţie. Astfel de declaraţii ar putea deci fi apreciate ca încercări de a-şi proteja colegii.
60. Curtea reiterează că Articolul 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţii democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi lupta contra terorismului sau criminalităţii, Convenţia interzice în termeni categorici tortura sau tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor substantive din Convenţie şi din Protocoalele nr. 1 şi 4, Articolul 3 nu prevede excepţii şi nici o derogare de la acesta nu este admisibilă conform articolului 15 din Convenţie chiar şi eventualitatea unei urgenţe publice care ameninţă existenţa naţiunii (vezi Assenov şi alţii contra Bulgariei, hotărâre din 28 octombrie 1998, Rapoarte de Sentinţe şi Hotărâri 1998 VIII, p. 3288, § 93).
61. Maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de gravitate dacă este să se încadreze în Articolul 3. Aprecierea acestui minim depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau mintale şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei (vezi Irlanda împotriva Marii Britanii, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162; Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 91, CEDO 2000-XI; şi Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, § 67, CEDO 2001-III). Curtea a considerat tratamentul a fi “inuman” fiindcă, inter alia, a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie răni corporale reale sau suferinţe fizice sau mintale intense. A considerat tratamentul a fi “degradant” fiindcă era de natură a trezi victimei sentimente de teamă, spaimă şi inferioritate care o puteau umili şi înjosi (vezi Kudła, citat mai sus, § 92).
62. Apreciind dacă o anumită formă de tratament este “degradantă” în sensul articolului 3, Curtea va ţine seamă de dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în măsura în care se referă la consecinţe, a afectat în mod advers personalitatea lui sau a ei într-un mod incompatibil cu articolul 3 (vezi Raninen împotriva Finlandei, hotărâre din 16 decembrie 1997, Rapoarte 1997-VIII, pag. 2821, § 55). Totuşi, absenţa oricărui astfel de scop nu poate elimina în mod concludent o constatare a unei încălcări a Articolului 3 (vezi Peers, citat mai sus, § 74). Suferinţa şi umilirea implicate trebuie în orice caz să meargă dincolo de acel inevitabil element de suferinţă sau umilire legat de o formă dată legitimă de tratament sau pedepsire.
63. Curtea consideră că gradul contuziilor găsite de doctorii care l-au examinat pe dl. Cobzaru (vezi paragrafele 14 şi 16 de mai sus) arată că rănile acestuia din urmă, fie că au fost cauzate de poliţie sau de altcineva, erau suficient de grave ca să fie considerate maltratare conform Articolului 3 (vezi, de exemplu, A. împotriva Marii Britanii, hotărâre din 23 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, p. 2699, § 21, şi Ribitsch împotriva Austriei, hotărâre din 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336, p. 9 şi 26, §§ 13 şi 39). Guvernul nu a contestat că rănile reclamantului, presupunând că s-ar fi dovedit că îi fuseseră cauzate acestuia în mod deliberat pe când se afla sub controlul poliţiei, au atins un nivel de gravitate suficient spre a le încadra în Articolul 3.
Rămâne de apreciat dacă Statul ar trebui să fie considerat responsabil conform Articolului 3 pentru aceste răni.
64. Curtea îşi reiterează jurisprudenţa confirmând standardul de probă “dincolo de îndoieli raţionale” în aprecierea sa asupra probelor (vezi Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, § 282, CEDO 2001). O astfel de probă poate decurge din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau din presupuneri de facto similare necontestate.
65. Curtea este sensibilă la natura subsidiară a rolului său şi recunoaşte că trebuie să aplice prudenţă în preluarea rolului de tribunal de primă instanţă de facto, atunci când acest lucru nu devine inevitabil prin circumstanţele unui caz anume (vezi, de exemplu, McKerr împotriva Marii Britanii (hot.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Cu toate acestea, acolo unde se fac afirmaţii în contextul Articolului 3 din Convenţie Curtea trebuie să aplice o examinare deosebit de profundă (vezi, mutatis mutandis, Ribitsch împotriva Austriei, citat mai sus, Seria A nr. 336, § 32, şi Avşar, citat mai sus, § 283) chiar dacă unele proceduri şi cercetări pe plan intern au avut deja loc.
66. Curtea observă că la scurt timp după ce a plecat de la secţia de poliţie în seara de 4 iulie, reclamantul a fost internat la Spitalul din Mangalia cu răni diagnosticate ca traumatism cranio-cerebral. La 7 iulie 1997 a fost externat din spital. La 8 iulie 1997 un medic legist l-a examinat şi a găsit contuzii în jurul ochilor, pe degetele de la mâna sa dreaptă, pe piept, pe pulpa şi glezna drepte, şi un hematom la cap. Reclamantul a afirmat că toate aceste răni îi fuseseră cauzate de poliţişti în timpul petrecut la secţia de poliţie, dar Guvernul a afirmat că Crinel M. fusese cel ce l-a lovit pe reclamant, scurt timp înainte ca acesta să ajungă la secţia de poliţie.
67. Nu se contestă că reclamantul a fost victima violenţei la 4 iulie 1997 fie la scurt timp înainte de sosirea sa la secţia de poliţie fie pe durata şederii sale în secţia de poliţie. Ţinând seama de gravitatea rănilor suferite de reclamant, Curtea consideră de neconceput ca, dacă reclamantul ar fi ajuns la secţia de poliţie cu contuzii pe corp, poliţiştii să nu le fi observat. Mai mult, dacă poliţia a observat contuziile, în mod normal ar fi trebuit să-l întrebe ce le provocase şi fie să-l ducă la spital fie să cheme un doctor.
68. Curtea observă că, în ciuda susţinerii Guvernului, nu există dovezi că l-ar fi lovit cineva pe reclamant înainte de a fi intrat în secţia de poliţie. Anume, nici o dovadă culeasă de poliţie imediat după incident, adică în iulie 1997 nu sugerează că reclamantul fusese lovit de Crinel M., cu excepţia declaraţiei reclamantului din 4 iulie 1997, pe care a retras-o pe 8 iulie, susţinând că fusese dată sub presiunea poliţiei.
Abia în 6 octombrie 1997 trei poliţişti au prezentat o nouă versiunea a evenimentelor, declarând că reclamantul a ajuns la secţia de poliţie după ce poliţiştii reveniseră de la cercetarea la faţa locului din 4 iulie 1997, şi că avea contuzii pe corp la sosire. Nici unul din martorii oculari la altercaţia dintre reclamant şi Crinel M. nu a confirmat noua versiune prezentată de poliţie, anume că Crinel M. îl bătuse pe reclamant. Cât despre Crinel M., el a negat constant că l-ar fi bătut pe reclamant.
69. Revenind la constatările de facto făcute de procurori, Curtea consideră că se bazau integral pe relatările din octombrie 1997 făcute de ofiţerii de poliţie acuzaţi de maltratare sau de colegii acestora. Nu numai că procurorii au acceptat fără rezerve afirmaţiile acestor ofiţeri de poliţie, dar se pare că au ignorat declaraţii cruciale, cum ar fi cele ale lui Rita G., martor ocular al altercaţiei dintre reclamant şi Crinel M., şi aceea a lui Venuşa L., care îl însoţise pe reclamant la secţia de poliţie. Aceasta din urmă a declarat în iulie şi septembrie 1997 că reclamantul nu avusese contuzii înainte de a merge la poliţie, dar prezentase semne de violenţă când a plecat de la secţia de poliţie.
70. Cercetările efectuate de autorităţile naţionale par să fi avut şi alte neajunsuri. În special, cu excepţia lui Rita G., nici unul dintre ceilalţi vecini care fuseseră martori la incidentul dintre reclamant şi Crinel M. nu a fost interogat. De asemenea nici ofiţerul de poliţie Gheorghe C. menţionat în declaraţie lui Dumitru CA. din 11 iulie 1997 (paragraful 19).
71. Este de asemenea de remarcat că reclamantul însuşi nu a fost niciodată întrebat cu privire la origina contuziilor sale, nici când s-au făcut afirmaţii că fusese bătut de Crinel M., nici după ce s-a plâns procurorului că poliţia îl bătuse. Similar, nici unul dintre ofiţerii de poliţie care declaraseră că reclamantul avea contuzii la sosirea sa la secţia de poliţie nu a fost solicita să explice de ce nu a fost chestionat cu privire la originea contuziilor sale nici la sosire la secţia de poliţie pe 4 iulie 1997 nici mai târziu, când au aflat că fusese internat în spital. Nu s-a dat nici o explicaţie de către autorităţi legat de întrebarea de ce nu s-au luat măsuri să se cerceteze pretinsa sa bătaie de către Crinel M.
72. Curtea mai observă că decizia din 4 mai 1998 a Procurorului Militar Şef din Constanţa nu numai că nu a clarificat întrebarea legată de cine era responsabil pentru rănile reclamantului, dar mai mult, a formulat unele acuzaţii contra mai multor indivizi fără a aduce nici o dovadă în sprijinul acelor acuzaţii.
73. În sfârşit, Curtea remarcă un număr de contradicţii în dosarul de cercetare: deşi Dumitru CA. a declarat la 11 iulie 1997 că reclamantul a ajuns la secţia de poliţie înainte să se întoarcă patrula de poliţie, ofiţerul de poliţie Marius I. a declarat pe 6 octombrie 1997 că reclamantul sosise după echipa de poliţişti care venea de la cercetări (vezi paragrafele 20 şi 27). Mai mult, rezoluţia procurorului din 12 noiembrie 1997 de a refuza să înceapă urmărirea penală legat de ofiţerii de poliţie menţiona că la 4 iulie 1997 reclamantul distrusese unele haine ale prietenei sale, dar mama lui Steluţa a declarat la 9 iulie 1997 că acest lucru se petrecuse pe 28 iunie (vezi paragrafele 20 şi 28).
74. În lumina celor de mai sus şi pe baza întregului material prezentat ei material, Curtea consideră că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător că rănile reclamantului au fost cauzate altfel decât prin tratamentul aplicat acestuia pe când se afla sub controlul poliţiei la secţia de poliţie în seara de 4 iulie 1997, şi conchide că acest răni au fost rezultatul unui tratament inuman şi degradant. Ca urmare, a avut loc o încălcare a Articolul 3 din Convenţie.
75. Ţinând seama de deficienţele sus-menţionate identificate la cercetare, Curtea mai conchide şi că autorităţile Statului nu au efectuat o anchetă adecvată a afirmaţiilor reclamantului precum fusese maltratat. Aşadar, a avut loc o încălcare a Articolului 3 din Convenţie şi sub acest capăt de procedură.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 6 § 1 ŞI 13 DIN CONVENŢIE
76. Reclamantul a susţinut că cercetarea realizată de autorităţi nu a fost suficientă spre a întruni standardele Convenţiei. În acest sens, el a invocat Articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede, în măsura în care este relevant:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ….. de către o instanţă … care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ...,”
şi Articolul 13 din Convenţie, care prevede:
“Orice persoană ale cărui drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în executarea atribuţiilor lor oficiale.”
77. Guvernul a ripostat că pretinsa atacare a reclamantului din 4 iulie 1997 a fost adecvat cercetată şi că deci sistemul judiciar român nu îi refuzase reclamantului un o cale de atac eficientă.
A. Articolul 6 § 1 din Convenţie
78. Curtea observă că suferinţele reclamantului în baza Articolului 6 § 1 din Convenţie sunt în mod indisolubil legate de plângerea sa mai generală legată de modul în care autorităţile de cercetare au trata reclamaţia sa că fusese bătut de poliţie pe 4 iulie 1997 şi de repercusiunile pe care acest lucru le-a avut asupra accesului său la căi de atac eficiente. Ca urmare consideră adecvat să examineze această reclamaţie legat de obligaţia mai generală a Statelor conform Articolului 13 de a asigura o cale de atac eficientă în cazul încălcării Convenţiei (vezi, printre alte autorităţi, Kaya împotriva Turciei, hotărâre din 19 februarie 1998, Rapoarte 1998 I, p. 329, § 105).
79. Curtea găseşte deci inutil să mai stabilească dacă a existat o încălcare a Articolului 6 § 1.
B. Articolul 13 din Convenţie
80. Curtea reiterează că Articolul 13 din Convenţie garantează disponibilitatea, la nivel naţional, a unei căi de atac pentru a aplica substanţa drepturilor şi libertăţilor Convenţiei sub orice formă s-ar putea să fie asigurată de ordinea de drept internă. Efectul Articolului 13 este deci să ceară prevederea unei căi de atac interne spre a se putea aborda substanţa unei “reclamaţii discutabile” în baza Convenţiei şi a se acorda o soluţie adecvată, deşi li se dă Statelor Contractante o anumită discreţie legat de modul în care se conformează obligaţiilor lor conform Convenţiei din această prevedere. Amploarea obligaţiei în baza Articolului 13 variază în funcţie de natura plângerii reclamantului în baza Convenţiei. Totuşi, calea de atac cerută de Articolul 13 trebuie să fie “eficientă” în practică dar şi de drept; în special, exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificabil de acţiunile sau omisiunile autorităţilor Statului intimat (vezi Tekdağ împotriva Turciei, nr. 27699/95, §95, 15 ianuarie 2004).
81. Curtea reiterează că Articolul 13 din Convenţie cere ca acolo unde în chestiune se află o încălcare discutabilă a unuia sau mai multor drepturi conform Convenţiei, trebuie ca victima să aibă la dispoziţie un mecanism de a stabili orice răspundere a funcţionarilor sau organismelor de Stat pentru acea încălcare. Statelor Contractante li se acordă o anumită discreţie legat de modul în care îşi respectă obligaţiile din Convenţie sub această prevedere. Ca regulă generală, dacă o singură cale de atac nu satisface prin ea însăşi în întregime cerinţele Articolului 13, ansamblul de căi de atac prevăzut de legislaţia internă ar putea să facă acest lucru (vezi, printre multe alte autorităţi, Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 157, CEDO 2000-XI; vezi şi Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, § 75, CEDO 2002 I).
82. Totuşi, extinderea obligaţiei Statului în baza Articolului 13 variază în funcţie de natura plângerii reclamantului, şi în anumite situaţii Convenţia cere să se asigure o cale de atac specială. Aşadar, în cazuri de deces suspect sau de maltratare, dată fiind importanţa fundamentală a drepturilor protejate de Articolele 2 şi 3, Articolul 13 cere, în afară de plata unei despăgubiri acolo unde este cazul, o cercetare profundă şi mai eficientă capabilă de a duce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili de fapte de maltratare (vezi Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, §§ 161-162, CEDO 2002 IV; Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, citat mai sus, § 114 et seq.; şi Süheyla Aydın împotriva Turciei, nr. 25660/94, § 208, 24 mai 2005).
83. Pe baza dovezilor aduse în cazul de faţă, Curtea a constata că autorităţile de stat au fost responsabile pentru rănile suferite de reclamantul la 4 iulie 1997. Plângerile reclamantului la autorităţile interne în această privinţă s-au bazat pe aceleaşi dovezi şi deci au fost “discutabile” pentru scopurile Articolului 13 (vezi Boyle şi Rice împotriva Marii Britanii, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, § 52). Autorităţile aveau deci o obligaţie de a executa o cercetare eficientă a afirmaţiilor sale îndreptate împotriva ofiţerilor de poliţie. Din motivele arătate mai sus nu se poate considera că ar fi fost executată o cercetare penală eficientă conform Articolului 13, ale cărui cerinţe sunt mai ample decât obligaţia de cercetare impusă de Articolul 3 (vezi, mutatis mutandis, Buldan împotriva Turciei, nr. 28298/95, § 105, 20 aprilie 2004; Tanrıkulu împotriva Turciei, nr. 23763/94, § 119, CEDO 1999-IV; şi Tekdağ, citat mai sus, § 98). Ca urmare, orice alte căi de atac disponibile pentru reclamant, inclusiv o cerere de despăgubiri, au avut şanse de succes limitate şi ar putea fi considerate teoretice şi iluzorii, şi incapabile să ofere reparaţii reclamantului. Deşi instanţele de judecată civile au capacitatea de a face o apreciere independentă a faptelor, în practică greutatea pe care o are ancheta penală precedentă este atât de importantă, încât chiar cele mai convingătoare dovezi contrarii prezentate de un reclamant ar fi adesea respinse şi o astfel de cale de atac s-ar dovedi doar teoretică şi iluzorie (vezi Menesheva împotriva Rusiei, nr. 59261/00, § 77, 9 martie 2006, şi Corsacov împotriva Moldovei, nr. 18944/02, § 82, 4 aprilie 2006). Acest lucru este ilustrat de faptul că printre numeroasele exemple de jurisprudenţă internă prezentate de Guvern, dintre care unele datau din anii 1970, nici un singur caz nu a arătat că o instanţă civilă nu s-ar considera investită de o soluţie a autorităţilor de urmărire penală care constata că agenţii Statului nu comiseseră o maltratare.
Curtea poate deci conchide că, în circumstanţele specifice ale cauzei, posibilitatea de a chema poliţia în instanţă pentru daune este doar teoretică.
84. Curtea constată deci că reclamantului i s-a refuzat o cale de atac eficientă în privinţa pretinsei sale maltratări de către poliţie. Ca urmare, a existat o încălcare a Articolului 13 din Convenţie.
IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 COROBORAT CU ARTICOLELE 3 ŞI 13 DIN CONVENŢIE
85. Reclamantul s-a plâns că maltratarea pe care a suferit-o şi refuzul procurorului militar de a pune sub acuzare ofiţerii de poliţie responsabili pentru maltratare s-a datorat în măsură substanţială apartenenţei sale la etnia romilor, şi deci în contradicţie cu cerinţa nediscriminării stabilită de Articolul 14 coroborat cu Articolele 3 şi 13. Articolul 14 din Convenţie prevede:
“ Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
86. Reclamantul a susţinut că maltratarea la care a fost supus de poliţie pe când se afla în interiorul secţiei de poliţie Mangalia şi atitudinea pasivă a autorităţilor au rezultat mai ales din faptul că el era de origine rom. A replicat că originea sa etnică era cunoscută ofiţerilor de poliţie. De asemenea a afirmat că autorităţile de cercetare s-au referit deschis şi în mod repetat la originea sa etnică drept un factor ce milita împotriva plângerii sale contra abuzurilor poliţiei. Reclamantul a subliniat că afirmaţia sa trebuie evaluată în contextul nereuşitei bine documentate şi repetate a autorităţilor române de a soluţiona cazurile de violenţe anti-romi şi de a lua măsuri contra discriminării.
87. Guvernul a considerat plângerea reclamantului a fi nejustificată.
88. Jurisprudenţa Curţii cu privire la Articolul 14 stabileşte că discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi raţională, persoane în situaţii clar similare (Willis împotriva Marii Britanii, nr. 36042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Violenţa rasială este un afront deosebit faţă de demnitatea umană şi, având în vedere consecinţele periculoase ale acesteia, necesită din partea autorităţilor o vigilenţă specială şi o reacţie viguroasă. Pentru acest motiv autorităţile trebuie să se folosească de toate mijloacele disponibile spre a combate rasismul şi violenţa rasistă, astfel întărind viziunea democratică a unei societăţi în care diversitatea nu este percepută ca o ameninţare ci ca o sursă de îmbogăţire. (vezi Nachova şi alţii împotriva Bulgariei [GC], nr. 43577/98 şi 43579/98, § 145, CEDO 2005 VII).
89. Curtea reaminteşte în continuare că în cercetarea incidentelor violente, autorităţile de Stat au datoria suplimentară de a lua toate măsurile raţionale spre a demasca orice motivaţie rasistă şi de a constata dacă ura sau prejudiciile etnice au putut juca sau nu un rol în evenimente (vezi Nachova şi alţii împotriva Bulgariei, citat mai sus, § 160).
90. Tratarea violenţei şi brutalităţii induse rasial pe picior de egalitate cu cazuri care nu au accente rasiste ar însemna să închidem un ochi faţă de natura specifică a acţiunilor care sunt deosebit de distructive pentru drepturile fundamentale. Nerealizarea acestei distincţii a modului în care sunt abordate situaţii diferite în esenţă poate constitui un tratament nejustificat ireconciliabil cu Articolul 14 din Convenţie (vezi Nachova şi alţii împotriva Bulgariei, citat mai sus, cu referinţe în continuare).
91. Suntem de acord că dovedirea motivaţiei rasiale se va dovedi extrem de dificilă în practică. Obligaţia Statului intimat de a investiga posibile accente rasiste într-un act violent este o obligaţie de a depune cele mai bune eforturi şi nu este absolută; autorităţile trebuie să facă ce este raţional în circumstanţele cauzei (vezi, Nachova şi alţii împotriva Bulgariei, citat mai sus, § 160).
92. Confruntată cu plângerea reclamantului în baza Articolului 14, sarcina Curţii este de a stabili mai întâi de toate dacă rasismul a fost un factor cauzal sau nu în maltratarea reclamantului de către poliţie şi în legătură cu aceasta, dacă Statul intimat şi-a respectat sau nu obligaţia de a investiga posibilele motive rasiste. Mai mult, Curtea trebuie de asemenea să examineze dacă în realizarea cercetărilor legat de susţinerea reclamantului că a fost maltratat de poliţie, autorităţile interne au discriminat împotriva reclamantului şi dacă da, dacă discriminarea s-a bazat pe originea sa etnică.
93. În privinţa primului capăt al cererii, mai ales afirmaţia că maltratarea s-a bazat pe prejudicii rasiale, Curtea reaminteşte că în aprecierea probelor în acest context, a adoptat standardul dovezii “mai presus de dubii raţionale”. Totuşi, scopul ei nu a fost niciodată de a împrumuta abordarea sistemelor juridice naţionale care fac uz de acel standard. Rolul său este nu de a se pronunţa asupra vinovăţiei penale sau răspunderii civile ci asupra responsabilităţii Statelor Contractante în baza acestei Convenţii. În lucrările aflate în faţa sa, Curtea nu aşează bariere procedurale în calea admisibilităţii probelor sau formule prestabilite pentru aprecierea sa. Adoptă concluziile susţinute, în opinia sa, de evaluarea liberă a tuturor probelor, inclusiv a acelor deducţii ce pot decurge din fapte şi susţinerile părţilor. Conform jurisdicţiei sale stabilite, probele pot decurge din coexistenţa unor deducţii suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor presupuneri de fapt similare necontestate. Mai mult, nivelul de convingere necesar spre a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest context, distribuţia sarcinii probei este intrinsec legată de specificitatea faptelor, natura afirmaţiilor făcute şi dreptul din Convenţie aflat în cauză. Curtea este de asemenea atentă la seriozitatea care caracterizează o decizie că un Stat Contractant a încălcat drepturile fundamentale (vezi, Nachova şi alţii împotriva Bulgariei, citat mai sus, § 147 şi referinţe în continuare).
94. Curtea ia notă că reclamantul nu s-a referit la fapte anume spre a-şi întemeia susţinerea că violenţa la care a fost supus a avut motivaţie rasială. In loc de aceasta, a susţinut că afirmaţia sa trebuie apreciată în contextul eşecului documentat şi repetat al autorităţilor române de a soluţiona cazurile de violenţă anti-romi şi de a oferi remedii pentru discriminare.
95. Totuşi, exprimarea preocupării de către diferite organizaţii cu privire la numeroasele acuzaţii de violenţă împotriva romilor comisă de ofiţerii români din domeniul aplicării legii şi repetatul eşec al autorităţilor române de a remedia situaţia şi a redresa discriminarea nu sunt suficiente spre a considera că s-a constatat că motive rasiste au jucat un rol în maltratarea reclamantului.
96. Trecând la celălalt aspect al afirmaţiei reclamantului, anume obligaţia Statului de a investiga posibilele motive rasiale, Curtea observă că a constata deja că autorităţile române au încălcat Articolul 3 din Convenţie în sensul că nu au realiza o cercetare semnificativă a maltratării reclamantului (vezi paragrafele 69 - 75 de mai sus).
Mai observă şi că nu au existat afirmaţii de abuzuri verbale rasiste exprimate de poliţie în timpul incidentului care a implicat folosirea forţei contra reclamantului. Ca urmare, contrar situaţiei din cauza Nachova şi alţii (hotărârea citată mai sus, § 166), procurorii din cazul de faţă nu au avut în faţă prima facie informaţii plauzibile de violenţă indusă de ură care să necesite cercetarea posibilelor motive rasiste in ale evenimentelor.
97. Totuşi, Curtea observă că numeroasele incidente anti-romi care au implicat adesea agenţi ai Statului după căderea regimului comunist în 1990, şi alte dovezi documentate de eşec repetat al autorităţilor în a soluţiona cazurile de astfel de violenţe erau cunoscute publicului în general, deoarece erau regulat prezentate de mass-media. Reiese din probele prezentate de reclamant că toate aceste incidente au fost în mod oficial aduse în atenţia autorităţilor şi ca urmare, acestea din urmă au iniţiat diverse programe având drept scop eradicarea acestui tip de discriminare. Neîndoielnic, astfel de incidente, precum şi politicile adoptate de cele mai înalte autorităţi din România spre a lupta contra discriminării romilor erau cunoscute autorităţilor de cercetare în cazul de faţă, sau ar fi trebuit să fie cunoscute, şi deci ar fi trebuit să se acorde o grijă specială cercetării posibilelor motive rasiste din spatele violenţei.
98. Nu numai că nu a existat nici o încercare din partea procurorilor de a verifica comportamentul poliţiştilor implicaţi în violenţă, care să verifice, de exemplu, dacă mai fuseseră implicaţi în trecut în incidente similare sau dacă au fost acuzaţi de a prezenta sentimente anti-romi, dar procurori au făcut remarci tendenţioase referitoare la originea romă a reclamantului pe tot parcursul cercetării (vezi paragrafele 28 şi 31 de mai sus). Nu s-a prezentat nici o justificare de către Guvern referitor la aceste remarci.
99. Curtea a mai constata că astfel de remarci făcute de autorităţile judiciare române cu privire la originea romă a unui solicitant erau pur discriminatorii şi a ţinut seama de ele ca factor agravant în examinarea plângerii reclamantului în baza Articolului 3 din Convenţie în cauza Moldovan şi alţii împotriva României (nr. 2) (nr. 41138/98 şi 64320/00, hotărâre din 12 iulie 2005, §§ 108 - 114 şi 120 şi 121).
100. În cauza de faţă, Curtea constată că remarcile tendenţioase făcute de procurori cu privire la originea romă a reclamantului dezvăluie o atitudine general discriminatorie a autorităţilor, care a întărit convingerea reclamantului că orice cale de atac în cazul său era pur iluzorie.
101. Ţinând seama de toate elementele de mai sus, Curtea consideră că necercetarea de către agenţii de aplicare a legii a posibilelor motive rasiale în maltratarea reclamantului, asociată cu atitudinea lor pe parcursul cercetării constituie o discriminare faţă de drepturile reclamantului contrară Articolului 14 luat în coroborare cu Articolele 3 în partea sa procedurală şi 13 din Convenţie.
Rezultă de aici că a existat o încălcare a Articolului 14 din Convenţie coroborat cu Articolele 3 în partea sa procedurală şi 13.