Cauza Vidrascu contra Romaniei - Revendicare imobil confiscat prin constrangere de Primarie
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza VIDRAŞCU împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 23576/04)
Hotărâre
Strasbourg
14 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaVidraşcu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 23 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 23576/04) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Doamna Elena Maria Ştefania Vidraşcu (“reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 29 martie 2004 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de C. Paraschiv, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanta s-a născut în 1920 şi locuieşte în Rochester, în Statele Unite.
6. Pe 30 iunie 1948 reclamanta a primit o donaţie de la tatăl său, A.K., constând într-un apartament format din patru camere (apartamentul nr. 2), situat la primul etaj al unui imobil aflat la nr. 16, în strada Vasile Pârvan, în Bucureşti, precum şi terenul aferent.
7. În 1963 reclamanta a fost constrânsă să-şi dea bunul Primăriei Bucureşti. După două luni reclamanta a anulat în mod expres donaţia iniţială. În ciuda anulării donaţiei statul a continuat să se comporte ca un proprietar al respectivului bun.
8. Printr-un contract de vânzare încheiat pe 2 octombrie 1996 societatea R. a vândut jumătate din bun lui M.S. Pe 7 octombrie 1997 cealaltă jumătate a fost vândută lui M.V. Cumpărătorii locuiau în apartament în calitate de locatari.
1. Prima acţiune în revendicare
9. Pe 27 noiembrie 1995 reclamanta a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei Bucureşti. Ea menţiona că dreptul său de proprietate nu încetase niciodată să existe şi că statul deţinea bunul fără un titlu valabil.
10. Printr-o sentinţă din 25 martie 1996 judecătoria Bucureşti a dat câştig de cauză acţiunii reclamantei şi a constatat că ea era proprietara bunului în cauză. Pe 18 octombrie 1996 tribunalul Bucureşti a respins apelul înaintat de Primărie pentru neplata taxei de timbru. În lipsa recursului această sentinţă a devenit definitivă.
11. Printr-o decizie administrativă din 22 iulie 1997 Primăria a ordonat, chiar dacă a făcut-o doar formal, restituirea bunului.
2. A doua acţiune în revendicare şi acţiunea în anulare a contractului de vânzare
12. Pe 9 octombrie 2001 reclamanta a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară şi în anulare a celor două contracte de vânzare. M.V. şi M.S. au depus o cerere reconvenţională pentru a li se recunoaşte calitatea de proprietar al bunului. În anul 2000 M.S. a decedat şi O.E. a continuat procedura în calitate de moştenitoare.
13. Din dosar reiese că în 2001 O.E. a vândut partea sa de apartament lui O.V., fiul său. Reclamanta a cerut de asemenea anularea contractului de vânzare încheiat în favoarea acestuia din urmă.
14. Printr-o sentinţă din 14 iunie 2002 judecătoria a dat parţial câştig de cauză reclamantei, a admis cererea sa în revendicare împotriva lui M.V. şi O.V. şi a respins acţiunea sa împotriva lui O.E. pe motiv că aceasta din urmă nu avea calitatea de a intenta un proces. Ea a considerat apoi că cumpărătorii erau de bună credinţă şi a respins acţiunea în anulare a contractelor de vânzare.
15. Primăria Bucureşti şi O.V. au înaintat apel împotriva acestei sentinţe, apel care a fost respins printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2003 a tribunalului Bucureşti. O.V. a înaintat recurs împotriva acestei hotărâri.
16. Printr-o hotărâre din 3 octombrie 2003 Curtea de apel Bucureşti a dat câştig de cauză recursului lui O.V., a casat hotărârea tribunalului şi, în fond a respins ca nefondată acţiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva acestuia din urmă. Ea a considerat apoi că reclamanta nu avea dreptul să i se restituie bunul în natură, ci doar să primească o despăgubire.
17. Din dosar reiese că reclamanta a depus în 2001 la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a bunului în litigiu. Printr-o scrisoare din 5 mai 2006 Primăria a informat pe reprezentantul Guvernului asupra faptului că nu era posibil să se dea un răspuns favorabil la cererea reclamantei din cauza lipsei anumitor documente care să ateste dreptul său de proprietate asupra bunului. Copia acestei scrisori a fost prezentată la dosar.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
19. Reclamanta se plânge că vânzarea casei unor terţi, confirmată prin hotărârea Curţii de apel Bucureşti din 3 octombrie 2003, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
20. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
21. Guvernul insistă asupra demersurilor întreprinse de reclamantă în vederea obţinerii unei despăgubiri pentru pierderea proprietăţii asupra bunului său, în temeiul legii nr. 10/2001. El sintetizează obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat la modul general problema imobilelor naţionalizate, încercând crearea echilibrului dintre cerinţele reparaţiei şi securitatea relaţiilor juridice şi cele ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi.
22. Guvernul evocă dificultăţile pe care problema caselor naţionalizate le-a pus la vremea faptelor, având în vedere contextul politic şi juridic al societăţii româneşti. El consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară, nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză.
23. In fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.
24. Reclamanta contestă afirmaţia Guvernului. Ea consideră că vânzarea bunului său unor terţi, urmată de confirmarea judiciară a acestui transfer de proprietate echivalează cu o atingere adusă dreptului său de proprietate. În privinţa căilor de atac indicate de Guvern, reclamanta consideră că nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 274/2005 nu constituie căi de atac eficiente.
25. Curtea aminteşte că în mai multe cauze recente ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când era anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezenta o privare de bun. O asemenea privare de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Ptotocolului nr. 1 (Străin citat anterior (§§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu citat anterior, § 32).
26. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, în condiţiile în care dispunea de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să i-l restituie (Păduraru citat anterior, § 112).
27. În cazul în speţă Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. În prezenta cauză nişte terţi au devenit proprietarii a jumătate din bun după ce dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun ar fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Cealaltă parte a bunului a fost vândută cu puţin timp înainte de confirmarea definitivă a dreptului său de proprietate. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamanta speţei a fost recunoscută drept proprietară legitimă, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate.
28. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995, a împiedicat-o să beneficieze de dreptul său de proprietate şi că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr.10/2001, ea nu a primit nici până astăzi un răspuns favorabil.
29. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca a reclamantei. Ea observă că legea citată anterior propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.
30. Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005 societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă ar fi prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru iunie-iulie 2007.
31. În cazul în speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamantă în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care că conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri şi că cererea reclamantei întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul nici unei examinări de peste cinci ani. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii din partea persoanelor care, la fel ca reclamanta, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive.
32. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost privată de dreptul lor de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală a despăgubirii, a făcut-o să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
33. Reclamanta de plânge de lipsa de echitate a procedurii din cauza respingerii pe 3 octombrie 2003, de către Curtea de apel Bucureşti, a acţiunii sale în revendicare, în condiţiile în care pe 25 mai 1996 judecătoria Bucureşti, sesizată asupra aceluiaşi litigiu, a pronunţat o sentinţă definitivă ce îi era favorabilă. Ea invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ din partea unui tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
34. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
35. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 25-32 de mai sus, că nu trebuie să decidă asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino contra Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi contra Italiei, hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag.47, § 23, şi Biserica catolică din Canea contra Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
36. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
37. Cu titlu principal, reclamanta cere restituirea apartamentului în chestiune sau acordarea sumei de 50.000 euro. Reclamanta precizează că îi este imposibil să prezinte un raport de expertiză, din cauza refuzului locatarilor-cumpărători de a permite accesul unui expert imobiliar în apartament. Ea indică faptul că apartamentul este situat în centrul oraşului şi că preţurile pentru imobilele similare sunt foarte ridicate. Ea cere de asemenea 10.000 euro cu titlu de pagubă morală.
38. Guvernul contestă suma daunei materiale aşa cum este expusă de reclamantă şi trimite o opinie prezentată de un expert imobiliar la cererea sa. Respectiva opinie priveşte numai jumătate din bun (şi anume valoarea de piaţă a celor două camere precum şi părţile comune aferente). Conform concluziilor acestei opinii valoarea de piaţă a bunului ar fi de 30.713 euro. În privinţa cererii pentru prejudiciul moral, Guvernul estimează că acest prejudiciu ar fi suficient de compensat prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă.
39. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea apartamentului cu nr. 2, situat la primul etaj al imobilului aflat la nr. 16 în strada Vasile Pârvan în Bucureşti, precum şi a terenului aferent, aşa cum a fost ordonată pe 25 martie 1996 de judecătoria Bucureşti, ar pune reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
40. Asupra acestui punct Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară pe tema reparaţiilor datorate în caz de acţiuni ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos contra Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1078, § 49, şi Brumărescu contra României (reparaţie echitabilă) citat anterior, §§ 22 şi 23).
41. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
42. Curtea observă că opinia supusă atenţiei de către expertul Guvernului este bazată pe o valoare ipotetică, din moment ce expertul nu a vizitat apartamentul. În plus, respectiva opinie piveşte numai jumătate din bun. Ţinând cont de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 50.000 euro.
43. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi taxe
44. Reclamanta cere de asemenea 1.500 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite la Curte (onorariile avocatului, telefon, copii xerox, notar, etc.). Ea nu a depus niciun act doveditor în acest sens.
45. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor judiciare care nu sunt în mod real şi necesar expuse, nici susţinute prin acte doveditoare pertinente. În plus, el remarcă faptul că reclamanta nu a cerut rambursarea cheltuielilor şi taxelor în timpul derulării procedurilor interne, atunci când avea această posibilitate.
46. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil. În cazul în speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră rezonabil să-i acorde 300 euro cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
47. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide că nu trebuie să hotărască asupra fondului plângerii inspirate din articolul 6 § 1 al Convenţiei;
4. Decide
că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 2 situat la primul etaj al imobilului aflat la nr. 16 în strada Vasile Pârvan în Bucureşti, precum şi a terenului aferent, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
că în cazul neefectuării acestei restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 50.000 euro (cinci zeci mii euro) pentru dauna materială;
că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantei:
5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;
300 euro (trei sute euro) pentru cheltuieli şi taxe;
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor mai sus menţionate;
că aceste sume se schimbă în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 14 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefierPreşedinte
| ← Tehleanu contra Romaniei - Restituire impozit nedatorat retinut... | Ioachimescu si Ion contra Romaniei - Impiedicarea accesului la... → |
|---|
