Cauza Weigel împotriva României -Revendicare imobiliara Imobile scutite de nationalizare
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 8 martie 2007
înCauza Weigel împotriva României
(Cererea nr. 35303/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Weigel împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, domnul David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 15 februarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35303/03, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Petre Cristian Weigel (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 22 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul A. Bodnar, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 25 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1930 şi are domiciliul în Bucureşti.
6. În 1925, C.W., tatăl reclamantului, a cumpărat un apartament cu trei camere, situat la etajul întâi al unui imobil situat la nr. 28, pe Bulevardul Carol, în Bucureşti (apartamentul nr. 3).
7. În 1950 statul a intrat în posesia respectivului apartament invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
8. Printr-un contract de vânzare încheiat la 30 octombrie 1996 în temeiul legii nr. 112/95, statul, prin intermediul unei societăţi care gestiona bunurile imobiliare ale statului, a vândut acest bun lui B.G. care îl ocupa în calitate de chiriaş.
a) Prima acţiune în revendicare
9. În 1999, reclamantul a sesizat judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Bucureşti. El invoca faptul că în temeiul decretului nr. 92/1950, bunurile aparţinând anumitor categorii sociale erau scutite de naţionalizare şi că tatăl său făcea parte din una din aceste categorii.
10. Printr-o sentinţă din 14 mai 1999, instanţa, după ce a constatat că statul intrase în posesia bunului fără « titlu valabil » şi că naţionalizarea fusese ilegală, a admis acţiunea reclamantului şi a ordonat statului să i-l restituie. La apelul Primăriei, la 11 februarie 2000, tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă. Printr-o decizie din 7 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de Primărie împotriva acestei sentinţe pentru lipsă de justificare. Astfel, sentinţa din 14 mai 1999 care ordona restituirea bunului reclamantului a devenit definitivă.
b) A doua acţiune în revendicare
11. La 11 aprilie 2002, reclamantul a formulat o nouă acţiune în revendicare a bunului, de data aceasta împotriva lui B.G., terţul cumpărător. El a cerut de asemenea evacuarea acestuia din urmă.
12. Printr-o sentinţă din 27 iunie 2002, judecătoria Bucureşti, după ce a comparat titlurile de proprietate, a admis acţiunea în revendicare a reclamantului şi a ordonat lui B.G. să-i restituie bunul. Instanţa a ordonat de asemenea evacuarea terţului cumpărător.
13. În urma apelului lui B.G., tribunalul Bucureşti, considerând că reclamantul nu dovedise reaua credinţă a cumpărătorului, a anulat sentinţa din 27 iunie 2002 şi a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. La 21 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârea tribunalului cu aceeaşi motivaţie.
3. Acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor eliberat pe numele fratelui reclamantului
14. În 2002, reclamantul a introdus o acţiune în anulare a unui certificat de moştenitor eliberat în 1999, pe numele fratelui său, T.G. W. În faţa judecătoriei Bucureşti el a menţionat că era singurul moştenitor al tatălui său care a acceptat succesiunea în termenul legal. El se baza pe un certificat de moştenitor eliberat în 1992 în favoarea sa. El menţiona că era imposibil să se deschidă o nouă succesiune şapte ani mai târziu. În opinia reclamantului, T.G.W. decedase deja în momentul celei de-a doua deschideri a succesiunii, în 1999, în condiţiile în care în dreptul succesoral român un moştenitor trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu.
15. Printr-o sentinţă din 27 noiembrie 2003, instanţa a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. Instanţa a considerat că nu exista niciun motiv să se anuleze respectivul certificat de moştenitor şi că în orice caz reclamantul nu era decât o parte terţă în raport cu a doua succesiune. Reclamantul a înaintat apel împotriva acestei sentinţe.
16. Conform ultimelor informaţii oferite de Guvern, procedura a fost suspendată, în apel, în faţa Tribunalului Bucureşti.
17. Din dosar reiese că reclamantul a depus în 2001 la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a bunului litigios. Printr-o scrisoare din 14 aprilie 2006 Primăria a informat agentul Guvernului că nu era posibil să se dea un răspuns favorabil cererii reclamantului din cauza lipsei anumitor documente. Copia acestei scrisori a fost prezentată la dosar.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
18. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
19. Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor fi îndreptăţite persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, şi a cărei sume se va stabili în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni (« Proprietatea »). În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiunii atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 din legea menţionată anterior precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
20. La la data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Intrarea sa efectivă în bursă este prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
21. Reclamantul se plânge de lipsa de imparţialitate a Curţii de Apel Bucureşti din cauza felului în care a interpretat noţiunea de « titlu valabil ». El invocă art. 6 alin. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă îndependenţă şi imparţială, stabilită prin lege care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil ..."
22. Curtea aminteşte că judecătorii nu trebuie să fie părtinitori sau să aibă prejudecăţi personale şi că în acelaşi timp instanţa trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă (Pullar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, paragraful 30).
23. Presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a soluţiona această plângere la nivel naţional, şi deşi are îndoieli în privinţa sentinţei instanţelor naţionale în materie de bună credinţă a părţilor, Curtea nu descoperă, în circumstanţele speţei, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce o urmă de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor.
24. Reiese că plângerea este în mod manifest neîntemeiată şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
25. Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza hotărârii pronunţate la 21 martie 2003 de Curtea de Apel Bucureşti, care a respins acţiunea sa în revendicare a apartamentului nr. 3, în condiţiile în care sentinţa definitivă din 14 mai 1999 a judecătoriei Bucureşti a ordonat restituirea aceluiaşi bun. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
26. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
27. Cu titlu preliminar, Guvernul atrage atenţia că reclamantul nu este proprietarul exclusiv al apartamentului nr. 3, din cauza existenţei unui al doilea certificat de moştenitor, eliberat în 1999, pe numele fratelui său, T.G.W. El susţine că în dreptul român moştenitorii sunt presupuşi coproprietari asupra întregii mase succesorale, fără a avea un drept de proprietate exclusiv. El face trimitere la cauza Stoicescu împotriva României (revizuire, nr. 31551/96, 21 septembrie 2004) şi consideră că aceasta ar putea avea consecinţe asupra calităţii de victimă a reclamantului.
28. Guvernul estimează că reclamantul ar putea obţine o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. El consideră că în situaţii complexe ca cele ale speţei, în care dispoziţiile legislative au un impact economic asupra întregii ţări, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale, dar şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în aplicare. El expune că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, prevede principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura restituirii sau despăgubirii. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea de face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. În opinia Guvernului, noul mecanism constituit prin legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu cerinţele Convenţiei.
29. Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, CEDO 2005-...) şi Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31443/96, CEDO 2004-V), Guvernul estimează că în orice caz o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu întrerupe echilibrul just de păstrat între protecţia proprietăţii indivizilor şi cerinţele interesului general şi nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă.
30. Reclamantul contestă teza Guvernului. În ceea ce priveşte acţiunea în anulare a certificatului de moştenitor eliberat pe numele fratelui său, el menţionează că în dreptul succesoral român moştenitorii trebuie să accepte o succesiune în termen de şase luni începând de la deschiderea acesteia, condiţie neîndeplinită de fratele său. El aminteşte că în temeiul dreptului intern, o singură succesiune nu poate fi deschisă de două ori. În opinia reclamantului, un birou notarial care primeşte o cerere de deschidere a unei succesiuni trebuie să efectueze o cercetare prealabilă pentru a verifica dacă respectiva succesiune nu a făcut obiectul unei alte cereri, într-un alt birou al aceluiaşi sector.
31. Reclamantul menţionează că dreptul său de proprietate asupra imobilului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă care nu a fost anulată. În ceea ce priveşte cererea de restituire formulată în aplicarea legii nr. 10/2001, reclamantul consideră că simplul fapt de a fi depus o asemenea cerere, în condiţiile în care dreptul său de proprietate fusese recunoscut printr-o hotărâre definitivă, nu poate avea nicio consecinţă juridică asupra soluţionării prezentei cereri. El consideră că vânzarea bunului său confirmată prin decizia din 21 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti constituie o ingerinţă în dreptul său de proprietate. El invocă în acest sens cauza Păduraru citată anterior şi menţionează că situaţie în speţă este similară. În fine, reclamantul aminteşte că la vremea faptelor nu exista o jurisprudenţă constantă a instanţelor interne în ceea ce priveşte anularea contractelor de vânzare în cazuri similare celui în speţă.
32. Curtea aminteşte că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia şi că terţii erau de bună credinţă, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
33. În plus, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru citat anterior, paragraful 112).
34. În speţă, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind practic aceeaşi. În prezenta cauză, după exemplul cauzei Brumărescu citată anterior, nişte terţi au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamantul în speţă a fost recunoscut drept proprietar legitim, instanţele considerând incontestabil titlul său de proprietate, pe baza caracterului abuziv al naţionalizării (paragrafele 11-12 de mai sus).
35. De asemenea, Curtea constată că, deşi Guvernul susţine că reclamantul avea dreptul de a obţine o reparaţie, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, reclamantul a depus o cerere de restituire a bunului în temeiul legii nr. 10/2001, completată între timp cu legea nr. 247/2005, dar nu a primit până astăzi niciun răspuns, nici asupra restituirii cerute nici în privinţa despăgubirii la care Guvernul susţine că ar avea dreptul (paragraful 17 de mai sus).
36. În speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în baza legii nr. 10/2001 este admisibilă şi ar putea permite o despăgubire, Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care să poată conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului şi că cererea acestuia din urmă întemeiată pe legea menţionată anterior nu a făcut obiectul niciunei urmări. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii de către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive.
37. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de peste şase ani, l-au făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
38. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
39. În fond reclamantul cere restituirea bunului în chestiune sau acordarea sumei de 139.950 euro, precum şi 10.000 euro pentru privarea de proprietate suferită. El a prezentat la dosar un raport de expertiză în acest sens. El cere 50.000 euro cu titlu de prejudiciu moral precum şi rambursarea sumei de 1.360 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.
40. Guvernul contestă ferm evaluarea preţului imobilului făcută în speţă de expertul desemnat de reclamant. El estimează la 58.830 euro suma maximă ce i-ar putea fi acordată, ceea ce reprezintă, conform concluziilor unui alt expert, valoarea de piaţă a bunului. El consideră că prejudiciul moral trebuie apreciat în conformitate cu jurisprudenţa Curţii şi nu se opune la plata cheltuielilor de procedură, cu condiţia ca acestea să fie susţinute prin acte doveditoare, rezonabile şi legate de încălcarea constatată.
41. Curtea nu ar putea ignora existenţa unui al doilea certificat de moştenitor şi acţiunea în anulare a respectivului certificat în curs în faţa instanţelor interne şi constată că această procedură ar putea avea consecinţe asupra chestiunii satisfacţiei echitabile.
42. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, nu este cazul să se pună problema aplicării art. 41 din Convenţie. Prin urmare, trebuie reţinută şi stabilită peste şase luni, începând de la data prezentei Hotărâri, procedura ulterioară ţinând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 paragraful 1 din regulament).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu se este cazul să se pună problema aplicări art. 41 din Convenţie;
În consecinţă:
a) o reţine în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamantul să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi în special să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge;
c) reţine procedura ulterioară şi deleagă pe preşedintele Camerei să o stabilească la nevoie;
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 martie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
| ← Dekany contra României - Art. 6 din Conventie - Actiune in... | Ţară Lungă împotriva României - Impozit incasat eronat... → |
|---|
