Dekany contra României - Art. 6 din Conventie - Actiune in rectificarea cartii funciare
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
Dekany împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 22011/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
1 aprilie 2008
DEFINITIVĂ
01/07/2008
În cauza Dekany împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 11 martie 2008,
a pronunţat hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 22011/03) împotriva României prin care Curtea a fost sesizată în baza articolului 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”) de doi cetăţeni români, dl. Emeric Dekany şi d-na Esztera Dekany
(“reclamanţii”), la 9 iunie 2003. la 3 septembrie 2004 al doilea reclamant a decedat şi primul reclamant, ca unic succesor al ei, a continuat cererea.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dna R. Bercea, avocat cu sediul în Timişoara. Guvernul României (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul acestuia, dl. R.-H. Radu.
3. La 3 mai 2007 Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
4. Primul reclamant s-a născut în 1948 şi locuieşte în Timişoara. A doua reclamantă, mama primului reclamant, s-a născut in 1921 şi a decedat la 3 septembrie 2004. Într-o scrisoare din 4 iunie 2007, primul reclamant, în calitate de unic succesor al mamei sale, a informat Curtea că dorea să-şi menţină cererea.
5. La 9 septembrie 1991, reclamanţii au introdus o acţiune la Judecătoria Timişoara cerând rectificarea Cărţii Funciare şi, în consecinţă, intabularea dreptului lor de proprietate asupra unei parcele de teren. Din cele douăzeci şi una de înfăţişări care au avut loc între 2 octombrie 1991 şi 19 iunie 1997, cinci au fost amânate la cererea reclamanţilor, inclusiv între 11 februarie 1992 şi 18 ianuarie 1993, între 2 martie 1993 şi 6 iulie 1994, şi între 11 octombrie 1994 şi 27 februarie 1996, când procedura a fost suspendată pe durata cercetărilor penale împotriva unuia din pârâţi. La 19 iunie 1997, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea reclamanţilor.
6. La 28 aprilie 1998 Tribunalul Judeţean Timiş a admis recursul reclamanţilor şi a casat hotărârea Judecătoriei, trimiţând cauza înapoi spre rejudecare. Tribunalul a considerat că, deoarece terenul fusese vândut în timpul procedurii de recurs, noul proprietar trebuie să devină parte în proces. Această decizie a fost confirmată la 22 octombrie 1998 de o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Timişoara.
7. După rejudecare, la 10 ianuarie 2000, Judecătoria Timişoara a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. La 19 iulie 2000 Tribunalul Judeţean Timiş a confirmat această hotărâre.
8. La 10 noiembrie 2000 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor, a casat cele două hotărâri precedente şi a retrimis cauza spre rejudecare înapoi la Judecătorie, sub motiv că cele două instanţe omiseseră să se pronunţe asupra a două plângeri şi cu privire la alt pârât.
9. La 21 decembrie 2001 Judecătoria Timişoara a reexaminat acţiunea şi a respins-o. Din cele optsprezece şedinţe ţinute între 12 decembrie 2000 şi 21 decembrie 2001 una a fost amânată la cererea reclamanţilor.
10. La 2 iulie 2002 apelul reclamanţilor a fost admis de Tribunalul Judeţean Timiş, care a dispus rectificarea în Cartea Funciară, a declarat nule contractele de vânzare ulterioare şi a ordonat autorităţilor administrative să restituie parcela de teren în natură.
11. La 10 decembrie 2002 Curtea de Apel Timişoara, printr-o hotărâre definitivă a admis apelul părţilor adverse şi ca urmare a anulat hotărârea din 2 iulie 2002 considerând, inter alia, că instanţele nu pot acţiona ca înlocuitori ai autorităţilor administrative constituite prin Legea Fondului Funciar (Legea nr. 18/1991) în abordarea cererilor de restituire de terenuri.
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 ALIN. 1 DIN CONVENŢIE
12. Reclamanţii s-au plâns că durata procedurii a fost incompatibilă cu cerinţa “duratei rezonabile”, consfinţite în articolul 6 alin. 1 din Convenţie, care are următorul cuprins:
“ Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă … care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
13. Guvernul a contestat acel argument.
14. Perioada de luat în considerare a început la 20 iunie 1994, când România a ratificat Convenţia. Totuşi, în evaluarea caracterului rezonabil al timpului scurs după acea dată, trebuie ţinut seama de situaţia procedurii la acel moment.
Perioada în cauză s-a terminat la 10 decembrie 2002. A durat deci opt ani, cinci luni şi douăzeci de zile pentru trei nivele de instanţă. Nouă instanţe de judecată au examinat cauza pe durata acestei perioade.
A. Asupra admisibilităţii
15. Curtea ia notă că această plângere nu este în mod manifest nefondată în cadrul semnificaţiei articolului 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea ia notă că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
16. Curtea reiterează că durata rezonabilă a procedurii trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportarea reclamantului şi a autorităţilor relevante şi care era miza pentru reclamant în litigiu (vezi, printre multe alte autorităţi, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, alin. 43, CEDO 2000-VII).
17. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 alin. 1 din Convenţie în cazuri care ridicau probleme similare cu cea din cazul de faţă (vezi Frydlender, citată mai sus).
18. După ce a examinat întregul material prezentat ei, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument în stare să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în cauza de faţă. Referitor la jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul de faţă durata procedurii a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa “termenului rezonabil”.
Ca urmare a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. 1.
II. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
19. Reclamanţii s-au plâns în baza Articolului 6 alin. 1 că procedurile din cauză au fost incorecte, deoarece instanţele naţionale nu au apreciat corect faptele, a interpretat greşit legislaţia internă şi nu au dat decizii motivate. Au mai pretins şi că au fost victimele unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în măsura în care procedura nu le-a permis să-şi recupereze proprietatea.
20. Legat de primul punct al plângerii reclamanţilor, Curtea reiterează că articolul 6 alin. 1 obligă instanţele să dea motivaţii pentru hotărârile lor, dar acest lucru nu poate fi înţeles ca necesitând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Ca urmare întrebarea dacă o instanţă şi-a respectat sau nu obligaţia de a indica motivele se poate determina în lumina circumstanţelor cauzei (vezi Ruiz Torija împotriva Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A, alin. 29). În continuare, Curtea nu are competenţa de a aborda erorile de facto şi de jure presupus comise de o instanţă naţională decât dacă şi în măsura în care acestea au putut încălca drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie (vezi García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, alin. 28, CEDO 1999 I).
21. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că în procedurile reclamate, privite în ansamblu, nu există nici o aparenţă de incorectitudine sau caracter arbitrar care ar încălca garanţiile de judecare echitabilă în cadrul semnificaţiei Articolului 6 alin. 1 din Convenţie.
Rezultă că această plângere este evident neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
22. În măsura în care este vorba de articolul 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că reclamanţii nu au arătat că au o plângere care să fie suficient de întemeiată spre a deveni aplicabilă, şi deci ei nu pot susţine că au avut o “posesie” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre alte autorităţi, Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 39794/98, CEDO 2002 VII).
23. Rezultă că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile din Convenţie în sensul articolului 35 alin. 3 şi trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 alin. 4.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
24. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Daune
25. Reclamantul supravieţuitor a pretins 40.000 euro (EUR) ca daune pecuniare şi non-pecuniare.
26. Guvernul a contestat pretenţia sub motiv că nu se poate constata nici o legătură cauzală între daunele pecuniare cerute şi pretinsa încălcare a duratei rezonabile a procedurii. El a mai arătat şi că daunele se cereau numai de către unul dintre reclamanţi şi că nu exista o sumă precisă a daunelor non-pecuniare.
27. Curtea nu discerne nici o legătură cauzală între încălcarea constatată şi pretinsele daune pecuniare; ca urmare respinge această cerere. Totuşi, consideră că reclamanţii trebuie să fi suferit daune non-pecuniare legate de încălcarea constatată. Statuând pe baze echitabile, acordă o sumă totală de 3.500 EUR pentru acest capăt de cerere spre a fi plătită reclamantului supravieţuitor.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
28. Reclamantul supravieţuitor a mai cerut 5.000 EUR pentru costurile şi cheltuielile de judecată suportate în faţa Curţii. El nu a prezentat nici un document doveditor.
29. Guvernul a contestat pretenţia ca excesivă şi nedemonstrată.
30. Conform jurisprudenţei Curţii, se poate lua o decizie cu privire la costurile şi cheltuielile de judecată numai în măsura în care acestea au fost în mod efectiv şi necesar suportate de reclamant şi sunt rezonabile ca sumă (vezi Arvelakis împotriva Greciei, nr. 41354/98, alin. 34, 12 aprilie 2001). Curtea arată că în baza Regulii 60 din Regulamentul Curţii “reclamantul trebuie să prezinte detalii punctuale ale tuturor pretenţiilor, împreună cu orice documente doveditoare relevante, în lipsa cărora Camera poate respinge cererea total sau parţial”.
31. Curtea ia notă că reclamantul supravieţuitor nu a prezentat nici un fel de documente sau amănunte spre a-şi susţine cererea. Ca urmare, Curtea nu îi acordă nici o sumă pentru acest capăt de cerere.
C. Dobânda de întârziere
32. Curtea consideră adecvat să îşi bazeze dobânda de întârziere pe rata de credit marginal a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibilă plângerea referitoare la durata excesivă a procedurii şi inadmisibilă pentru restul cererii;
2. Hotărăşte că s-a produs o încălcare a Articolului 6 alin. 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul pârât trebuie să achite reclamantului supravieţuitor, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă in conformitate cu Articolul 44 alin. 2 din Convenţie, 3.500 EUR
(trei mii cinci sute de euro) ca daune non-pecuniare, ce se vor converti în moneda naţională a Statului pârât la rata aplicabilă la data plăţii, plus orice impozit ce ar putea fi aplicabil;
(b) că începând de la data expirării celor trei luni amintite şi până la momentul efectuării plăţii, se va plăti o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene practicată în perioada de întârziere, la care se vor adăuga trei procente;
4. Respinge pentru restul pretenţiile reclamanţilor la satisfacţie echitabilă.
Redactată în engleză, apoi comunicată în scris la 1 aprilie 2008 cu aplicarea articolului 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier Adjunct Preşedinte
| ← Cauza Barb contra României - Ziarist - Incălcarea dreptului la... | Cauza Weigel împotriva României -Revendicare imobiliara... → |
|---|
