Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza PENESCU contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 13075/03)
Hotărâre
Strasbourg
5 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Penescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN
Domnii E. MYJER
DAVID THOR NJORGVINSSON, judecători
şi Doamna F. ARACI, grefierul adjunct al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 14 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13075/03) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Doamna Maria Penescu (“reclamanta”), care are de asemenea şi cetăţenie americană, a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de D.ra V. Barbat, avocată în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice Rămăşcanu.
3. La data de 6 septembrie 2005, preşedintele celei de-a treia secţii a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta, Doamna Maria Penescu, este cetăţean român şi american, s-a născut în 1917 şi locuieşte la Sherman Oaks (California, Statele Unite ale Americii).
5. În 1950, în baza decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia imobilului reclamantei, format din şase apartamente şi situat la nr. 29 în strada Londra, în Bucureşti.
A. Procedura administrativă în temeiul legii nr. 112/1995 şi vânzarea a cinci apartamente de către stat
6. La 15 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 asupra regimului juridic al unor imobile naţionalizate (“legea nr. 112/1995”), reclamanta a depus la comisia administrativă competentă o cerere de restituire în natură a imobilului naţionalizat în 1950. Interesata nu a primit niciun răspuns la cererea sa.
7. La 30 septembrie, 17 octombrie, 22 octombrie şi 1 noiembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995, societatea H., administratorul bunurilor imobiliare ale Primăriei Bucureşti a vândut cinci din cele şase apartamente ale imobilului respectiv locatarilor primăriei care locuiau în acele apartamente.
B. Acţiune în revendicare împotriva statului
8. Printr-o sentinţă din 18 februarie 1997 Judecătoria Bucureşti a admis acţiunea în revendicare înaintată de reclamantă la 21 octombrie 1996 împotriva Consiliului Municipal Bucureşti şi împotriva societăţii H. Aceasta a considerat că imobilul în chestiune fusese naţionalizat în mod abuziv, ceea ce nu putea justifica vreun drept în favoarea statului şi a concluzionat că acesta din urmă trebuia în consecinţă să restituie imobilul reclamantei, proprietara de drept.
9. În lipsa recursului această sentinţă a devenit definitivă.
10. Printr-o hotărâre din 2 decembrie 1997 Primăria Bucureşti a ordonat restituirea imobilului în chestiune reclamantei.
11. Printr-un proces-verbal din 10 martie 1998, cu prilejul punerii sale în posesia imobilului, reclamanta a fost informată de către serviciul locativ al Primăriei Bucureşti că, în temeiul legii nr. 112/1995 citată anterior statul a vândut cinci din cele şase apartamente ale imobilului în cauză foştilor locatari. În consecinţă, reclamanta nu a fost pusă în posesia decât a unui apartament, situat la mansarda imobilului.
C. Acţiunea în anulare a contractelor de vânzare
12. Printr-o acţiune înaintată la 30 martie 1998 reclamanta a sesizat Judecătoria Bucureşti printr-o acţiune în anulare a contractelor de vânzare a celor cinci apartamente împotriva Primăriei Bucureşti şi a societăţii H., pe motiv că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea legii nr. 112/1995, având în vedere că naţionalizarea imobilului s-a făcut în mod abuziv şi că statul precum şi locatarii erau la curent cu demersurile administrative şi judiciare în vederea restituirii bunului său.
13. Printr-o sentinţă din 20 iunie 2000, după un recurs în anulare, tribunalul a respins acţiunea reclamantei pe motiv că anularea contractelor în litigiu nu putea fi pronunţată decât în cazul în care cele două părţi contractante au fost de rea credinţă. Tribunalul a considerat că interesata nu a infirmat în cazul în speţă prezumpţia de bună credinţă a terţilor cumpărători cu ocazia încheierii contractelor de vânzare.
14. Prin hotărârile din 15 martie 2001 a tribunalului Bucureşti şi din 2 decembrie 2002 a Curţii de apel Bucureşti, atât apelul cât şi recursul formulate de reclamantă împotriva sentinţei citate anterior au fost respinse ca neîntemeiate din aceleaşi motive.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârire Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
16. Termenul prevăzut de articolul 21 al legii nr. 10/2001 pentru depunerea cererilor de restituire sau de despăgubire pentru imobilele naţionalizate care fac obiectul acestei legi a expirat la 14 februarie 2002 după ce a fost prelungit ultima oară prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001. Articolul III § 37 al legii nr. 247/2005 nu a introdus un nou termen de înaintare a acestor cereri în ceea ce priveşte imobilele ce fac obiectul legii nr. 1/2000, şi anume terenurile agricole şi forestiere.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
17. Reclamanta se plânge că vânzarea celor cinci apartamente ale imobilului său de către stat unor terţi, validată prin hotărârea din 2 decembrie 2002 a Curţii de apel Bucureşti a pus-o în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra acestui imobil prin încălcarea articolului 1 al Protocolului, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
18. Curtea constată că cererea nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
19. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea chestiunii imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate ulterior de stat după 1989 în materie. Cu acest titlu el rezumă obiectivele legii nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate, ale legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat la modul general chestiunea imobilelor naţionalizate încercând să stabilească un echilibru între cerinţa de reparaţie şi de siguranţă a rapoartelor juridice şi în fine ale legii nr. 247/2005 care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 punând la punct cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei legi.
20. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă putere discreţionară nu numai în privinţa alegerii măsurilor care vizează garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materia dreptului la proprietate, dar şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005 impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o hotărâre a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire sau despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), atingând valoarea bunului stabilită prin expertiză.
21. Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut obţine despăgubirea dacă ar fi înaintat o cerere în această privinţă în temeiul legii nr. 10/2001 în termenele cerute, şi anume timp de un an şi jumătate de la intrarea în vigoare a acestei legi, adică între 22 iulie şi 30 noiembrie 2005, în conformitate cu legea nr. 247/2005. El consideră că despăgubirea prevăzută de legislaţia română corespunde cerinţelor articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi că întârzierea cu patru ani în acordarea despăgubirilor reclamantei nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele respective, ţinând cont de asemenea de circumstanţele excepţionale care înconjoară reglementarea în materie.
22. Reclamanta consideră că legea nr. 10/2001 nu s-ar putea aplica la cauza sa în măsura în care, în momentul intrării în vigoare a acestei legi, ea beneficia de sentinţa definitivă din 18 februarie 1997 a Judecătoriei Bucureşti şi procedurile în anulare a contractelor de vânzare privind cele cinci apartamente în cauză erau în curs. Ea consideră că i s-a adus o atingere dreptului său de proprietate datorită vânzării frauduloase a celor cinci apartamente ale imobilului său de către stat locatarilor în condiţiile în care procedurile pe care le demarase pentru constatarea nulităţii titlului statului asupra imobilului în chestiune erau în curs la vremea vânzării. De asemenea, reclamanta precizează că legea nr. 247/2005 nu a introdus un nou termen de înaintare a cererilor de restituire sau de despăgubire decât în ceea ce priveşte imobilele ce fac obiectul legii nr. 1/2000, adică terenurile agricole şi forestiere, contrar afirmaţiilor Guvernului.
23. Curtea aminteşte că în mai multe cauze recente ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, a reprezentat o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin şi alţii contra României, nr. 57001/00, §§ 39, 43 şi 59, 21 iulie 2005 şi Porteanu contra României, nr. 4596/03, § 32, 16 februarie 2006).
24. Prin urmare, în cauza Păduraru citată anterior Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său pe vremea când dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare a statului să i-l restituie (Păduraru, citat anterior, § 112).
25. În cazul în speţă Curtea nu observă niciun motiv pentru a se abate de la jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind evident aceeaşi. După exemplul cauzei Porteanu, în prezenta cauză terţii au devenit proprietarii imobilului în cauză mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Şi deoarece în această cauză, ca şi în cauza Străin, reclamanta a fost recunoscută în cazul în speţă drept proprietarul legitim, tribunalele considerând că dreptul său de proprietate era incontestabil, având în vedere naţionalizarea abuzivă şi că nu pierduse decât posesia şi dreptul de folosinţă al bunului său.
26. Curtea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantei, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său şi că pentru această privare nu i-a fost acordată nicio despăgubire.
27. Curtea remarcă faptul că la 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificate a legii nr. 10/2001. Această nouă lege prevede că persoanele ale căror bunuri imobile au intrat în mod abuziv în patrimoniul statului între 1945 şi 1989 au dreptul la o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit, între altele din cauza vânzării legale a bunului de către stat unor terţi, sub forma acţiunilor la un organism de plasament al valorilor mobiliare (Proprietatea).
28. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia reclamanta ar fi putut obţine o despăgubire dacă ar fi înaintat o cerere în temeiul legii nr. 10/2001, modificată de legea nr. 247/2005.
29. Pe de o parte, Curtea relevă că din dreptul intern reiese că termenul pentru depunerea unei cereri de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001 a expirat la 14 februarie 2002 şi că legea nr. 247/2005 nu a prelungit acest termen. Nu i se poate reproşa reclamantei că nu a înaintat o cerere de despăgubire în termenul mai sus menţionat, ţinând cont de faptul că la vremea respectivă procedura în anulare a contractelor de vânzare aflate în litigiu era în curs la instanţe, reclamanta dorind astfel ca cele cinci apartamente vândute să reintre în patrimoniul statului pentru a putea fi executată hotărârea definitivă din 18 februarie 1997 care ordona autorităţilor să-i restituie în natură imobilul în cauză. Ne-am putea aştepta ca reclamanta, căreia în temeiul legii nr. 10/2001 nu i se mai putea restitui imobilul vândut legal, să ceară acordarea despăgubirilor numai după respingerea în ultimă instanţă a acţiunii sale în anulare a contractelor de vânzare. Ori trebuie constatat, aşa cum de altfel Guvernul recunoaşte, că în decembrie 2002 termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 era deja expirat.
30. Pe de altă parte, prin urmare, Curtea constată că legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (a se vedea, mutatis mutandis, între altele, Porteanu contra României, nr.4596/03, § 34, 16 februarie 2006). Astfel, ea constată că procedura de aprobare a Proprietăţii de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (“CNVM”) şi transformarea titlurilor de valoare ale primei în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanta a urmat procedura reglementată de legea nr. 10/2001 nu i-ar fi permis să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
31. În consecinţă, Curtea consideră că privarea reclamantei de dreptul său de proprietate asupra celor cinci apartamente ale imobilului în chestiune, combinată cu lipsa totală a despăgubirii au făcut-o să sufere o presiune disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
32. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
33. Reclamanta cere restituirea imobilului în chestiune sau, cu titlu de pagubă materială, acordarea sumei de 1.050.000 euro (EUR) care consideră că este valoarea actuală a celor cinci apartamente pe piaţa imobiliară. De altfel, ea cere de asemenea cu acest titlul 250.000 euro pentru nefolosirea imobilului din 1950 până în prezent, din care 110.000 pentru perioada de după hotărârea definitivă din 18 februarie 1997 care a ordonat restituirea bunului, bazându-se în această privinţă pe preţul de închiriere a acestor apartamente. Ea cere de asemenea 1.700.000 euro cu titlu de daună morală pentru suferinţa cauzată de acţiunile autorităţilor, în special prin naţionalizarea imobilului.
34. În privinţa cererii pentru prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a celor cinci apartamente având o suprafaţă utilă totală de circa 255 m² precum şi a terenului aferent de 229 m² este de 357.732 euro şi prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, el consideră că cererea rezultată din lipsa de câştig ar trebui respinsă. Pe de o parte, Curtea nu ar fi competentă ratione temporis să admită o asemenea cerere pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Convenţiei şi primului său Protocol în privinţa României în 1994. Pe de altă parte, pentru perioada posterioară recunoaşterii prin sentinţa din 18 februarie 1997 a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului în chestiune, Guvernul precizează că în alte cauze, atunci când a ordonat restituirea bunului în temeiul articolului 41 al Convenţiei, Curtea nu a acordat vreo sumă pentru nefolosinţă, rezervându-şi posibilitatea de a ţine cont de asta cu prilejul examinării prejudiciului moral invocat (Sofletea contra României, nr. 48179/99, § 42, 25 noiembrie 2003). În plus, într-o cauză recentă Curtea a respins cererea cu titlu de chirii neîncasate, considerând că nu poate face speculaţii asupra acestui punct (Buzatu contra României (reparaţie echitabilă), nr.34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). În privinţa cererii pentru dauna morală, Guvernul consideră că această daună invocată ar fi suficient compensată în cazul unei constatări a încălcării şi că, în orice caz, reclamanta nu a dovedit vreo legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi suferinţa invocată.
35. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică în privinţa Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele ei. Dacă dreptul intern nu permite să se anuleze decât parţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în privinţa cărora s-a constata o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă a existat” stau mărturie în acest sens.
36. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în materie, figurează paguba materială, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi paguba morală, adică reparaţia stării de nelinişte, neplăcerilor şi incertitudinilor reieşite în urma acestei încălcări, precum şi alte pagube nemateriale (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
37. Între altele, acolo unde diferite elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre paguba materială şi paguba morală se dovedeşte a fi dificilă, Curtea le poate examina în ansamblu (Comingersoll contra Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000-IV).
38. Curtea consideră, în circumstanţele în speţă, că restituirea celor cinci apartamente în chestiune, aşa cum este ordonată de sentinţa definitivă din 18 februarie 1997 a Judecătoriei Bucureşti, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, drept pagubă materială, o sumă corespunzătoare valorii celor cinci apartamente în cauză.
39. În cazul în speţă, în privinţa stabilirii sumei despăgubirii ce ar putea fi plătită reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a supus atenţiei nici o expertiză, nici alte elemente justificative care să permită să se determine valoarea actuală a celor cinci apartamente. În privinţa Guvernului, el a prezentat un raport furnizat de un expert, conform căruia valoarea acestor apartamente ar fi de 357.732 euro.
40. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi elementele oferite de părţi, Curtea consideră că valoarea de piaţă actuală a celor cinci apartamente este de 375.000 euro.
41. În privinţa sumelor cerute cu titlu de nefolosinţă a imobilului, calculate în raport cu preţul de închiriere al apartamentelor, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea celor cinci apartamente drept reparaţie conform articolului 41 al Convenţiei şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar căpăta în cazul în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi venitul dintr-o chirie fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă din 1997 cu prilejul reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne contra României, nr.54062/00, § 70, 22 decembrie 2004 şi Buzatu citat anterior, § 18).
42. În această privinţă şi în limita competenţei sale, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamantei la respectarea bunului său, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru dauna morală suferită.
B. Cheltuieli şi taxe
43. Fără a prezenta acte justificative, reclamanta cere 19.500 euro pentru cheltuielile şi taxele plătite în faţa instanţelor interne şi la Curte.
44. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiţia să fie dovedite, necesare şi să aibă legătură cu cauza.
45. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte existenţa reală, necesitatea şi caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea decide să nu acorde nicio sumă reclamantei cu acest titlu (a se vedea, între altele, Ionescu contra României (reparaţie echitabilă), nr.38608/97, § 22, 10 noiembrie 2005).
B. Dobânzi moratorii
46. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei cele cinci apartamente ale imobilului în chestiune, situate la nr. 29 din strada Londra, Bucureşti, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
b) că în lipsa unei asemenea restituiri statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 375.000 euro (treisuteşaptezecişicincimii euro), drept pagubă materială;
c) că în orice caz statul pârât trebuie să plătească reclamantei 5.000 euro (cincimii euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor mai sus menţionate, sume ce vor fi transformate în lei la cursul de schimb din ziua reglementării;
d) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 5 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Fatos Araci Boštjan M. Zupancic
Grefier adjunct Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Maria Penescu contra Romaniei - Privarea de dreptul de proprietatea - Lipsa totală a despăgubirii
