Cernat împotriva României - Hotarare judecatoreasca ce dispune restituirea bunului Neexecutare
| Comentarii |
|
HOTĂRÂREA din 17 ianuarie 2008 (Cererea nr. 32286/03) Definitivă la 17.04.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute înart. 44alin. (2) din Convenţie.Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Cernat împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Boštjan M. Zupančič, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 decembrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se află cererea nr. 32286/03, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Silvia Constanţa Cernat (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 1 octombrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale(Convenţia).
2. Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3.La 2 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4.Reclamanta s-a născut în 1920 şi a locuit la Bucureşti. În urma decesului său, survenit la 3 ianuarie 2005, nepoata sa, doamna Ilinca Popescu, în calitate de moştenitoare, şi-a exprimat printr-o scrisoare din 19 ianuarie 2005 dorinţa de a continua cererea.
5. La 20 aprilie 1950 imobilul reclamantei situat în Bucureşti la nr. 18 în strada Carol Davila, format dintr-o casă şi terenul aferent în suprafaţă de 245,16 m², a făcut obiectul unei naţionalizări.
6. La 14 martie 1994, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă de constatare a ilegalităţii naţionalizării şi prin care se dispune ca autorităţile trebuie să-i restituie imobilul.
7. La 7 iunie 1995, aplicând hotărârea judecătorească menţionată anterior, primarul municipiului Bucureşti a ordonat restituirea imobilului reclamantei.
8. La 21 iulie 1995, în ciuda recunoaşterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate şi deciziei primarului, reclamantei nu i-a fost restituit decât corpul A al imobilului deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vânduse la 11 aprilie 1975 corpul B (reprezentând un apartament cu două camere de 36,28 m²) din acest imobil lui T.M., chiriaşul care îl ocupa. Cu acest prilej a fost întocmit un proces-verbal.
9. La 23 august 1999 T.M. a vândut corpul B al imobilului în litigiu lui P.V.
10. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă din 4 octombrie 2001, în urma unui proces demarat de reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti a anulat procesul-verbal din 21 iulie 1995 şi a dispus restituirea în întregime a imobilului situat la nr. 18 în strada Carol Davila reclamantei.
11. La 18 ianuarie 2002 P.V. a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o aciune în constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra corpului B al imobilului în litigiu în baza uzucapiunii. Reclamanta a formulat o cerere reconvenţională privind anularea contractului de vânzare din 23 august 1999. Ea a menţionat că naţionalizarea era abuzivă şi ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, prin urmare, nu putea să-l vândă legal altcuiva.
12. La sfârşitul procesului, printr-o decizie din 5 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea lui P.V. pentru lipsă de interes în a acţiona deoarece era deja proprietara imobilului în baza unui contract de cumpărare. În plus, ea a respins cererea reconvenţională a reclamantei pe motiv că T.M. şi P.V. erau cumpărători de bună credinţă. Curtea de Apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.
13. Printr-o scrisoare din 27 octombrie 2003 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a informat reclamanta că cererea sa privind introducerea unui recurs în anulare fusese respinsă.
14. La 7 auggust 2001, în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a casei situate la nr. 18 în strada Carol davila. Nici până astăzi n-a fost luată nici-o decizie.
II. DREPTUL ŞI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în HotărâreaStrăin împotriva Românieidin 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, CEDH 2005-VII).
16. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne descrise în HotărâreaBrumărescu împotriva României([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44) sunt de asemenea pertinente în prezenta cauză.
17. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
18. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată şi amendată la 2 septembrie 2005) şi modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:
Articolul 1
“1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat,_ în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii_ , cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv_ .”
Articolul 10
“1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(...)
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.”
Articolul 20
“1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995_ persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
(...)”
19. Modalităţile de stabilire şi plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 sunt descrise în HotărâreaPorteanu împotriva României(nr. 4596/03, paragraful 24, 16 februarie 2006).
20. Funcţionarea societăţii pe acţiuni «Proprietatea» este descrisă în cauzaRadu împotriva României(nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Observaţie preliminară asupra continuării procesului după decesul reclamantei
21. În observaţiile sale din 12 mai 2006 Guvernul menţionează că doamna Ilinca Popescu, nepoata reclamantei, nu a prezentat niciun certificat care să ateste calitatea sa de moştenitoare şi, prin urmare, cererea trebuia ştearsă de pe rol în temeiul art. 37 din Convenţie.
22. Curtea constată că reclamanta a decedat la 3 ianuarie 2005. Printr-o scrisoare din 19 ianuarie 2005 doamna Ilinca Popescu a informat Curtea că intenţiona să continue procesul în faţa Curţii în calitate de moştenitoare a reclamantei. Printr-o scrisoare din 21 aprilie 2006, comunicată Guvernului la 12 mai 2006, nepoata reclamantei a prezentat la dosar un certificat atestând că era moştenitoarea imobilului în litigiu.
23. Ţinând cont de faptul că moştenitoarea reclamantei şi-a manifestat interesul de a continua cererea în temeiul art. 37 alin. 1 a) din Convenţie, Curtea nu ar putea şterge cauza de pe rol şi va continua examinarea acesteia.
II.Asupra pretinsei încălcări aart. 1din Protocolul nr. 1 la Convenţie
24. Reclamanta invocă faptul că imposibilitatea de a recupera proprietatea corpului B al casei situată la nr. 18 în strada Carol Davila din Bucureşti i-a încăolcat dreptul la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
25. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
26. Guvernul nu cotestă existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. El menţionează că reclamanta s-a adresat autorităţilor competente pentru a cere o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în despăgubirea interesaţilor nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interesele respective.
27. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparaţie efectivă, dată fiind în special lipsa oricărui indiciu asupra termenului în care putea interveni şi mai ales lipsa unei decizii din partea autorităţilor desemnate să aplice această lege până în prezent.
28. Curtea constată că reclamanta este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care dispune ca autorităţile să-i restituie bunul în litigiu. Aşa cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauzaStrăin şi alţiicitată anterior, paragraful 38) existenţa dreptului său de proprietate în baza respectivei sentinţe definitive nu era condiţionat de alte formalităţi.
29. Curtea aminteşte că a considerat deja vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrarăart. 1 din Protocolul nr. 1 (Străincitat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
30. În plus, în cauzaPădurarucitată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă care condamna statul să i-l restituie (Pădurarucitat anterior, paragraful 112).
31. În speţă, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze cauzele citate anterior, situaţia de fapt fiind practic aceeaşi. Ea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantei a împiedicat-o pe aceasta şi ulterior pe moştenitoarea ei să beneficieze de dreptul lor de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
32. Deşi Guvernul menţionează că i se permite să obţină titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în temeiul Legii nr. 10/2001, la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară potrivit căreiaProprietateanu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, între altele, cauzeleRaducitată anterior şiRuxandra Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive (a se vedea,mutatis mutandis, cauzaPorteanucitată anterior, paragraful 34).
33. În consecinţă, Curtea consideră că nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului său vândut de către stat unei terţe persoane care îl ocupa în calitate de chiriaş, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste treisprezece ani, a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat deart. 1 din Protocolul nr. 1.
34. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
35. În formularul de cerere reclamanta invocă o încălcare a art. 6 din Convenţie fără a susţine în vreun fel această plângere. Prin urmare, Curtea consideră că această plângere este neîntemeiată în mod manifest şi trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV.Asupra aplicăriiart. 41din Convenţie
36.În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
37. Reclamanta solicită cu titlu de prejudiciu material restituirea corpului B al casei situată la nr. 18 în strada Carol Davila din Bucureşti al cărei proprietar a fost recunoscut ca fiind mătuşa sa prin hotărârea definitivă din 14 martie 1994. Ea nu a cerut nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu moral.
38. Guvernul consideră că restituirea bunului nu este singura măsură de luat în calcul pentru a repara un posibil prejudiciu material. În această privinţă consideră că acordarea unei despăgubiri reprezentând valoarea actuală a omobilului constituie de asemenea o formă de reparaţie. El menţionează că valoarea de piaţă a imobilului în cauză este de 31.881 euro şi în acest sens prezintă un raport de expertiză.
39. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a bunului reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.
40. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea bunului în litigiu, aşa cum a fost dispusă prin hotărârea definitivă din 14 martie 1994, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
41. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească doamnei Ilinca Popescu, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de raportul de expertiză prezentat de Guvern, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 35.000 euro.
B. Costuri şi cheltuieli
42. Reclamanta nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
43. În lipsa cererii reclamantei, Curtea decide să nu-i aloce nici o sumă cu acest titlu.
C.Majorări de întârziere
44.Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiată pe art. 1 din protocolul nr. 1 şi inadmisbiliă pentru rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie doamnei Ilinca Popescu corpul B (ce cuprinde un apartament cu două camere de 36,28 m²) al casei situate la nr. 18 în strada Carol Davila din Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cuart. 44 alin.2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească doamnei Ilinca Popescu, în acelaşi termen de trei luni, 35.000 euro (treizeci şi cinci mii euro) pentru prejudiciul material;
c) că la suma menţionată anterior trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi că suma respectivă va fi convertită în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
d) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 17 ianuarie 2008, în aplicareaart. 77alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
SantiagoQuesada,
grefier
| ← Dragne şi alţii contra României - Neexecutarea sentintelor... | Dura împotriva României - Neexecutarea hotararilor... → |
|---|
