CHEVANOVA şi KAFTAILOVA contra Letoniei - Lipsa de reacţie a reclamantelor afectate de expulzare, faţă de propunerile guvernului pârât, pentru reglementarea situaţiei acestora
| Comentarii |
|
Cauza CHEVANOVA împotriva Letoniei (nr. 58822/00), hotărârea din 7 decembrie 2007 [GC]
Cauza KAFTAILOVA împotriva Letoniei (nr. 59643/00), hotărârea din 7 decembrie 2007 [GC]
În fapt
În aceste două cauze, reclamantele - care se stabiliseră în Letonia de mai mulţi ani sau de mai multe decenii -s-au trezit fără naţionalitate, ca urmare a dezmembrării Uniunii Sovietice. Autorităţile letone au refuzat să le reglementeze şederea şi au luat măsuri de expulzare împotriva lor, măsuri care - în opinia reclamantelor -au adus atingere dreptului lor la respectarea vieţii private şi de familie.
în 1970, reclamanta de naţionalitate sovietică Nina Chevanova, din motive profesionale, s-a mutat în Letonia; ea s-a căsătorit în 1973 cu un resortisant leton, cu care a avut un fiu, şi a divorţat în 1980. în 1981, pierzându-şi paşaportul sovietic, reclamanta a primit un nou paşaport; în 1989, ea a regăsit paşaportul pierdut, dar nu l-a predat autorităţilor competente. în 1991, Uniunea Sovietică, a cărei naţionalitate reclamanta a avut-o până atunci, a dispărut ca stat, aşa încât s-a trezit fără naţionalitate. Ea a fost înscrisă în Letonia în registrul rezidenţilor ca fiind rezidentă permanentă,
în timp ce fiul ei a obţinut statutul de „ne-cetăţean rezident permanent" al Letoniei. în 1994, reclamanta a primit o ofertă de muncă într-o întreprindere letonă pentru construcţia de poduri, propunându-i-se un loc de muncă în regiunile caucaziene ale Rusiei, limitrofe Ceceniei. Având în vedere dificultăţile cauzate de controlul forţat al autorităţilor ruse asupra acestor regiuni, datorită tulburărilor de pe teritoriul cecen, întreprinderea a sfătuit-o să obţină naţionalitatea rusă şi înregistrarea oficială a reşedinţei în Rusia, înainte de încheierea contractului de muncă. Pe primul ei paşaport sovietic, regăsit şi ascuns, reclamanta a aplicat o ştampilă falsă, care atesta anularea înregistrării ei în Letonia. Ea a fost înregistrată în Rusia, la domiciliul fratelui ei, şi a obţinut naţionalitate rusă. Mai târziu, reclamanta a solicitat un paşaport de „ne-cetăţean rezident permanent". Direcţia însărcinată cu probleme de naţionalitate şi migraţie din Ministerul de Interne leton a descoperit, cu această ocazie, a doua reşedinţă a reclamantei înregistrată în Rusia şi a luat cunoştinţă de demersurile ei privitoare la vechiul paşaport pierdut şi regăsit. în aprilie 1998, Direcţia a decis anularea înscrierii reclamantei în registrul rezidenţilor şi expulzarea acesteia, precum şi interdicţia de a intra pe teritoriul leton pe o perioadă de cinci ani. Toate recursurile graţioase şi judiciare intentate de reclamantă în scopul anulării deciziei de expulzare au fost zadarnice. în februarie 2001, reclamanta a fost arestată şi trimisă la centrul de detenţie al imigranţilor ilegali, în vederea expulzării ei forţate. Ca urmare a unei spitalizări consecutive unei crize de hipertensiune, executarea deciziei de expulzare forţată şi expulzarea au fost suspendate, iar reclamanta, care a fost pusă în libertate, a continuat să locuiască în Letonia, cu situaţia nereglementată.
După ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă prezenta cerere, autorităţile letone i-au propus reclamantei, în februarie 2005, să îi reglementeze situaţia, acordându-i un permis de şedere permanentă şi au invitat-o să depună documentele necesare în acest scop. Cu toate acestea, în ziua adoptării hotărârii Curţii de la Strasbourg, reclamanta nu a furnizat elementele solicitate, în 1982, reclamanta de naţionalitate sovietică, Natella KaftaYlova, care locuia atunci în Rusia, s-a căsătorit cu un funcţionar sovietic angajat în Ministerul de Interne al U.R.S.S.. Cuplul a avut o fiică în 1984 şi s-a instalat pe teritoriul leton.
în iulie 1988, soţul reclamantei a schimbat locuinţa pe care o închiriase până atunci pe teritoriul Rusiei, cu un drept de locaţiune într-un apartament public din Riga, unde s-a mutat de îndată împreună cu toată familia. în martie 1990, reclamanta a obţinut anularea înregistrării oficiale a reşedinţei pe care a avut-o până atunci în Rusia; în luna următoare, soţul ei a înregistrat-o, fără ştirea şi consimţământul acesteia, ca domiciliind la noua adresă a familiei, la Riga, obţinând şi el o astfel de înregistrare. Descoperind această înregistrare, reclamanta a obţinut radierea ei din registrul în cauză. Cuplul a divorţat în octombrie 1990. în 1991, Uniunea Sovietică, a cărei naţionalitate o avusese reclamanta până atunci, a dispărut ca stat, astfel că aceasta a devenit apatridă.
în februarie 1993, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de locaţiune într-o cameră obţinută de fostul ei soţ în 1987 şi situată într-o „locuinţă de serviciu" şi a cerut Departamentului însărcinat cu probleme de naţionalitate şi imigrare din ministerul de interne leton să o înscrie în registrul rezidenţilor ca rezidentă permanentă în Letonia. Totuşi, în cererea sa, ea a indicat adresa la care fostul soţ o înregistrase în mod ilegal, şi nu pe cea de la reşedinţa din Riga, unde locuia atunci. într-o primă fază, Departamentul i-a admis cererea. Cu toate acestea, în iulie 1993, Departamentul i-a anulat înregistrarea reclamantei, pe motiv că ştampila aplicată pe paşaportul acesteia era falsă. S-a dovedit că ştampila era autentică, însă fusese aplicată de autorităţi cu încălcarea reglementării pertinente. în februarie 1994, Departamentul a radiat-o pe reclamantă din registrul rezidenţilor, i-a anulat codul de identificare personală şi a anulat decizia prin care i s-a alocat dreptul de închiriere asupra camerei pe care o ocupa.
în ianuarie 1995, Departamentul i-a notificat reclamantei decizia de expulzare, ordonându-i să părăsească Letonia împreună cu fiica sa. într-adevăr, la data de 1 iulie 1992, data critică fixată de lege, reclamanta nu mai avea nicio reşedinţă permanentă înregistrată oficial în Letonia; din acel moment, ea trebuia să solicite un permis de şedere, în termen de o lună de la data intrării în vigoare, sub sancţiunea de a constitui obiect al unei decizii de expulzare; or, ea nu a făcut acest lucru. Toate recursurile intentate de reclamantă pentru reglementarea situaţiei sale au fost fără rezultat.
După ce Curtea Europeană a declarat admisibilă prezenta cerere, autorităţile letone i-au propus reclamantei, în ianuarie 2005, să îi reglementeze situaţia, acordându-i un permis de şedere permanentă şi au invitat-o să depună documentele necesare în acest scop. Cu toate acestea, în ziua adoptării hotărârii Curţii de la Strasbourg, reclamanta nu a furnizat elementele solicitate.
În drept
Procedură-Prin hotărâri ale camerei, Curtea a hotărât că a fost încălcat art. 8. Cauzele au fost trimise în faţa Marii Camere, conform art. 43 din Convenţie, la cererea guvernului leton.
Pe fond- Curtea constată că reclamantele nu mai sunt confruntate, nici una, nici cealaltă, cu riscul real şi iminent al expulzării, punerea în aplicare a acestor decizii nemaifiind posibilă. Pe de altă parte, administraţia a propus ambelor reclamante reglementarea situaţiei lor, primind în acest sens o scrisoare, în 2005, prin care le-au fost prezentate demersurile ce trebuie întreprinse. Efectuând demersurile cerute, reclamantele puteau să rămână în Letonia în mod legal şi cu titlu permanent şi, astfel, să ducă o viaţă socială normală, să întreţină relaţii cu copiii, în respectul art. 8 din Convenţie, în pofida invitaţiei exprese adresate de autorităţile letone, reclamantele nu au dat curs încă indicaţiilor acestora şi nu au făcut nicio încercare, chiar minimă, pentru a contacta administraţia şi pentru a căuta o soluţie în caz de dificultate. în aceste condiţii, Curtea constată că faptele materiale denunţate de reclamante au încetat să mai existe.
Desigur, plecând în principal de la respingerea definitivă a cererii lor de casare a deciziei de expulzare, reclamantele au trăit o lungă perioadă de incertitudine şi de precaritate juridică pe teritoriul leton. Cu toate acestea, în cazul doamnei KaftaVlova, nu a existat nicio încercare din partea autorităţilor de a pune în executare decizia de expulzare, astfel că ea a putut să rămână pe teritoriul leton, în toată această perioadă. în privinţa doamnei Chevanova, prin intermediul celor două paşapoarte, ea a făcut un anumit număr de demersuri frauduloase. în calitate de cetăţean rus, ea ar fi putut să îşi reglementeze şederea în Letonia, solicitând un permis de şedere, lucru pe care nu l-a făcut. Dimpotrivă, în loc să urmeze această cale legală, ea a preferat să adopte o atitudine în mod vădit frauduloasă. De aici au rezultat şi experienţele denunţate de aceasta din urmă, decurgând exclusiv din propriile ei acţiuni. Din aceste motive, Curtea apreciază calea de reglementare propusă reclamantelor de autorităţile letone ca fiind o redresare adecvată şi suficientă, faţă de cererile lor întemeiate pe art. 8.
în consecinţă, litigiile aflate la originea cererilor pot fi considerate „rezolvate", în sensul art. 37 alin. (1) lit. b) din Convenţie. Nemaifiind niciun motiv special care să aducă atingere respectării drepturilor omului garantate prin Convenţie şi care să implice continuarea examinării cererilor, Curtea decide radierea lor de pe rol.
| ← ASOCIAŢIA CETĂŢENILOR RADKO & PAUNKOVSKI contra Fostei... | EGELAND şi HANSEID contra Norvegiei - Condamnarea... → |
|---|
