Discriminare Incidente între cetăţeni români şi romi Atitudinea autorităţilor
| Comentarii |
|
CEDO, secţia II, hotărârea Moldovan contra România (nr 2), 12 iulie 2005, 41138/98 şi 64320/01
Fără a avea competenţa să examineze problema incendierii caselor reclamanţilor, din cauza producerii incidentelor anterior ratificării Convenţiei de către România, Curtea observă că originea romă a reclamanţilor a avut o importanţa decisivă în durata şi modalitatea de desfăşurare a procedurii penale.
Prezenta afacere a avut la origine 25 de reclamanţi, dintre care 18 au acceptat o înţelegere amiabilă cu statul. În 1993, în satul Hădăreni, a izbucnit o încăierare între trei bărbaţi de origine romă şi un român, în cursul căreia fiul celui din urmă, care a intervenit, a decedat, fiind înjunghiat de către unul dintre romi. Cei trei romi s-au refugiat într-o casă vecină. O mulţime compactă şi furioasă s-a adunat în exteriorul casei. Comandantul poliţiei din sat şi mai mulţi poliţişti erau de asemenea în mulţime. Casa a fost incendiată. Doi dintre romi au reuşit să fugă, însă au fost prinşi din urmă şi linşaţi. Al treilea nu a putut să iasă din casă şi a murit în incendiu. Reclamanţii au afirmat că poliţiştii au incitat oamenii la distrugerea şi incendierea şi a altor case aparţinând comunităţii rome din sat. A doua zi, 13 din aceste case au fost distruse, dintre care 7 aparţineau reclamanţilor. O mare parte a bunurilor personale au fost, de asemenea, distruse. Unul dintre reclamanţi a afirmat că, încercând să-şi recâştige casa a fost lovit, iar altul a fost a fost atacat cu gaze lacrimogene. Un alt reclamant afirma că soţia sa gravidă a fost bătută iar copilul lor a rămas cu leziuni cerebrale.
Locuitorii romi ai satului au depus plângeri penale contra persoanelor implicate, între care 6 poliţişti. În 1995, toate plângerile care vizau poliţişti au fost clasate. În 1997, a început în faţa unei instanţe un proces penal contra a 11 dintre locuitorii satului. Mai mulţi martori au declarat că poliţiştii au provocat represaliile şi i-au lăsat pe locuitorii români să atace casele romilor. În cursul procesului, toţi acuzaţii au confirmat faptul că poliţiştii au incitat mulţimea să incendieze casele şi au încercat să disimuleze cele petrecute. Instanţa a stabilit că locuitorii au vrut să-i alunge pe romi din sat şi au fost susţinuţi de către autorităţi. În hotărârea sa, tribunalul a considerat că comunitatea romă era marginală, a adoptat un comportament agresiv şi a ignorat şi încălcat deliberat normele legale acceptate de către societate. 5 săteni au fost condamnaţi pentru omor şi alte infracţiuni, iar alţi 7 pentru alte fapte. Tribunalul a stabilit pedepse cuprinse între un an şi şapte ani de închisoare. Curtea de apel l-a condamnat pe un al şaselea sătean pentru omor, a ridicat pedeapsa unui dintre ei şi a coborât pedepsele celorlalţi. În 1999, Curtea supremă a păstrat, în linii mari, această soluţie. În anul 2000, doi dintre sătenii condamnaţi au fost graţiaţi de către preşedinte.
Ulterior, guvernul român a alocat fonduri pentru reconstrucţia caselor distruse. Opt dintre ele au fost reconstruite, dar reclamanţii au oferit poze din care reiese că acestea nu pot fi locuite: au găuri în pereţi, iar acoperişul nu este terminat. Trei case nu au mai fost refăcute, dintre care două aparţin reclamanţilor.
Reclamanţii au susţinut că, după evenimentele din 1993, au fost constrânşi să locuiască în gunoaie, în case de carton fără ferestre, în frig şi în condiţii de promiscuitate extreme. În consecinţă, o parte dintre membrii familiilor lor sunt grav bolnavi. Tribunalul le-a cordat indemnizări cuprinse între 17 şi 3 745 euro cu titlu de daune materiale pentru casele distruse. Văduva unui dintre cei ucişi nu a primit decât jumătate din pensia alimentară minimă pe motiv că soţul său a contribuit la faptele comise. În fine, tribunalul a respins orice cereri de acordare a unor daune morale. Curtea de Apel le-a acordat totuşi la 6 dintre reclamanţi daune morale cuprinse între 575 şi 2 880 euro.
Art. 8. Inviolabilitatea domiciliului. Viaţă privată. Curtea nu poate să examineze plângerile legate de distrugerea caselor reclamanţilor, întrucât la data evenimentelor România nu ratificase încă Convenţia, iar Curtea nu are competenţa temporală de a analiza distrugerea caselor. Totuşi, rezultă clar din datele dosarului că poliţişti au fost implicaţi în incendierea caselor romilor şi au încercat să ascundă cele petrecute. Reclamanţii au fost nevoiţi ulterior să trăiască în condiţii deprorabile, în lipsa unei locuinţe. Ţinând cont de repercusiunile directe ale actelor agenţilor statului asupra drepturilor reclamanţilor, responsabilitatea statului poate fi angajată în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă pe care le-au suportat reclamanţii, chestiuni care ţin de dreptul acestora la respectul vieţii private şi a domiciliului. În ciuda implicării agenţilor statului în incendierea locuinţelor reclamanţilor, parchetul nu a declanşat vreo procedură penală contra acestora, ceea ce a împiedicat instanţele interne să stabilească responsabilitatea cestora şi să-i sancţioneze; instanţele interne au refuzat pe o perioadă lungă de timp să despăgubească reclamanţii pentru pierderile materiale suferite; de abia la 10 ani de la evenimente, acestora li s-a acordat o sumă cu titlu de despăgubiri pentru casele distruse, dar nici o sumă pentru bunurile pierdute; în sentinţa sa contra sătenilor condamnaţi, tribunalul a făcut unele remarci discriminatorii cu privire la originea romă a reclamanţilor; cererea de acordare a unor daune morale a fost ignorată în primă instanţă; trei case nu au mai fost reconstruite de către autorităţi, iar celelalte sunt de nelocuit; cea mai mare parte a reclamanţilor nu s-a mai întors în Hădăreni. Aceste elemente luate în ansamblu probează atitudinea generală a autorităţilor române, care a continuat şi după iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România. Această atitudine constituie o violare continuă şi gravă a art. 8.
Art. 3. Tratament degradant. Condiţiile în care reclamanţii au locuit în aceşti ultimi 10 ani şi efectele colaterale care au decurs din această situaţie, precum şi atitudinea generală a autorităţilor române le-au cauzat suferinţe psihice considerabile şi le-au adus atingere demnităţii şi le-au întărit sentimentul de umilire. În plus, remarcile asupra onorabilităţii şi a modului de viaţă al reclamanţilor făcute de diverse autorităţi, inclusiv o instanţă de judecată, sunt pur şi simplu discriminatorii. Ţinând cont de faptul că discriminarea rasială poate constitui un tratament interzis de art. 3, aceste remarci pot fi considerate un factor agravant în examenul capătului de plângere care vizează acest aspect. Condiţiile de viaţă ale reclamanţilor şi discriminarea rasială la care au fost supuşi în mod public, modul în care au fost tratate acţiunile şi plângerile lor de diverse autorităţi, constituie o atingere a demnităţii lor, şi, în condiţiile din speţă, un tratament degradant. De aceea, există violare a art. 3.
Art. 6. Accesul la un tribunal. Nu s-a stabilit dacă exista pentru reclamanţi posibilitatea de a intenta o acţiune civilă în despăgubiri contra poliţiştilor. Curtea nu poate deci determina dacă instanţele interne erau în măsură să statueze asupra unei posibile acţiuni în răspundere delictuală contra poliţiştilor. În schimb, instanţele au admis cereri de despăgubire îndreptate contra sătenilor trimişi în judecată în procedura penală şi, deci, au fost despăgubiţi. De aceea, Curtea a considerat, cu 5 voturi contra 2, că reclamanţii nu pot revendica un drept suplimentar de a angaja o procedură civilă contra poliţiştilor implicaţi în evenimente. De aceea, nu există o violare a art. 6.
Art. 6. Durata rezonabilă a procedurii. Procedura penală a durat mai mult de 11 ani. În aceste condiţii, există în mod vădit o violare a dreptului reclamanţilor la o durată rezonabilă a procedurii.
Art. 14. Reclamanţii au fost agresaţi din cauza originii lor rome. Fără a avea competenţa să examineze problema incendierii caselor reclamanţilor, din cauza producerii incidentelor anterior ratificării Convenţiei de către România, Curtea observă că originea romă a reclamanţilor a avut o importanţa decisivă în durata şi modalitatea de desfăşurare a procedurii penale. Cum satul român nu a oferit nici o justificare pentru aceasta, există o violare a art. 14.
| ← Pentiacova contra Moldovei - Insuficienta renala cronica Dializa... | Drept la replică Obligaţia de a publica scuze Intervenţia... → |
|---|
