Dreptul de sesizare CEDO Expulzare Nerespectarea masurii provizorii impuse de Curte - Mamatkulov şi Askarov contra Turciei
| Comentarii |
|
CEDO, Marea Cameră, hotărârea Mamatkulov şi Askarov versus Turcia, 4 februarie 2005, 46827/99 şi 46951/99
În virtutea art. 34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun fel persoanele aflate sub jurisdicţia lor să sesizeze Curtea. Or, această obligaţie presupune nu doar deschiderea posibilităţi ide sesizare a Curţii, ci şi exerciţiul efectiv al acestui drept.
Reclamanţii sunt doi resortisanţi uzbeci, membrii ai partidului de opoziţie din Uzbeckistan. Aceştia au fost arestaţi în Turcia, de către poliţia de frontieră, pe baza unor mandate de arestare internaţională emise pe numele lor. Aceştia erau suspectaţi de comiterea de acţiuni teroriste în ţara lor de origine. Uzbekistanul a cerut extrădarea lor. Autorităţile turce au acceptat cererea de extrădare, iar recursul reclamanţilor a fost respins, deşi au indicat faptul că ar putea fi supuşi unor tratamente inumane în caz de extrădare. CEDO a cerut guvernului turc, ca şi măsură provizorie luată în temeiul art. 39 din Convenţie, să nu îi extrădeze pe reclamanţi înainte de judecarea prezentei plângeri. Totuşi, autorităţile turce i-au extrădat pe reclamanţi şi au informat Curtea că au obţinut garanţii din partea guvernului uzbec că nu vor supune reclamanţii la rele tratamente. Reclamanţii au fost condamnaţi în statul de origine la 20 şi respectiv 11 ani de închisoare. După extrădare, reprezentanţi lor nu au putut să intre în contact cu clienţii lor.
Art. 3. Curtea trebuie să stabilească dacă, la momentul extrădării reclamanţilor, exista un risc real de fi supuşi în Uzbekistan la tratamente interzise prin art. 3. Reclamanţii au fost extrădaţi la 27 martie 1999, în ciuda măsurii provizorii luată de către Curte. Aşadar, la acea dată trebuie verificat existenţa riscului de a fi supuşi unor tratamente contrare art. 3. În aplicarea art. 3, Curtea precizase că nu este în măsură să se pronunţe de o manieră definitivă asupra riscului mai sus menţionat plecând de la informaţiile aflate atunci în posesia sa. De aceea, Curtea va ignora informaţiile ulterioare urmând să examineze plângere în baza informaţiilor existente la momentul extrădării. În consecinţă, după cum a precizat mai sus, Curtea nu poate fi convinsă pe baza acelor informaţii că exista un risc real de produce a unor tratamente interzise de art. 3, care nu a fost violat de către statul turc prin extrădarea reclamanţilor.
Art. 6 § 1. Echitabilitatea procedurii. În caz de extrădare, existenţa unui risc real de „denegare flagrantă de justiţie” constituie un impediment la extrădare, însă, pentru motivele expuse mai sus, Curtea nu a fost convinsă că reclamanţii ar fi fost lipsiţi de garanţii procedurale fundamentale în ţara lor de origine. De aceea, cu 13 voturi la 4, Curtea a constatat că nu există o violare a art. 6.
Art. 34. Exercitarea dreptului de a sesiza Curtea. Faptul că statul turc nu a respectat măsura provizorie impusă de către Curte de a nu expulza reclamanţii până la momentul hotărârii Curţii, ridică probleme cu privire la dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea. Argumentele expuse mai sus indică clar faptul că Curtea a fost împiedicată să examineze complet plângerea urmare a expulzării reclamanţilor. În virtutea art. 34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun fel persoanele aflate sub jurisdicţia lor să sesizeze Curtea. Or, această obligaţie presupune nu doar deschiderea posibilităţi ide sesizare a Curţii, ci şi exerciţiul efectiv al acestui drept, prin urmarea procedurii în faţa Curţii. De aceea, art. 34 a fost violat.
| ← Olteanu contra Romaniei - Persoana impuscata arestata... | Guillemot contra Franţei - Dreptul la tăcere. Condiţii. → |
|---|
