Dreptul intern pertinent - Forum Maritime S.A. împotriva României- Lipsa de impartialitate a procurorului Dretul de acces la dosarul de urmarire penala Durata procedurii comerciale
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
1. Dispoziţiile referitoare la taxele de timbru
59. Dispoziţiile pertinente în materie sunt citate în hotărâreaIorga împotriva României(nr. 4227/02, §§ 22-25, 25 ianuarie 2007). De altfel, articolele următoare din Legea nr. 146/1997 cu privire la taxele de timbru, aşa cum erau redactate înainte de modificarea lor prin Legea nr. 195/2004, sunt de asemenea pertinente.
Articolul 13
« Acţiunile şi cererile în justiţie al căror obiect nu poate fi evaluat în bani_ se supun unei taxe de timbru de 20 000 ROL. »
Articolul 20
« 1) Taxele de timbru se plătesc anticipat.
2) Daca taxa judiciara de timbru nu a fost plătita in cuantumul legal, in momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori daca, in cursul procesului, apar elemente care determina o valoare mai mare, instanţa va pune in vedere petentului sa achite suma majorată pana la primul termen de judecata. In cazul când se micşorează valoarea pretenţiilor formulate in acţiune sau in cerere, după ce a fost înregistrata, taxa judiciara de timbru se percepe la valoarea iniţiala.
3) Neîndeplinirea obligaţiei de plata pana la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
4) Daca in momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxata corespunzător obiectului sau iniţial, dar a fost modificata ulterior, ea nu va putea fi anulata integral, ci va trebui soluţionata, in limitele in care taxa judiciara de timbru s-a plătit in mod legal.. »
2. Codul de procedură penală (« CPP »)
a) Dispoziţiile referitoare la accesul avocaţilor părţilor la dosarul cauzei penale şi la participarea lor la actele de urmărire penală
60. Articolul 172 § 1 din CPP prevede că, în faza de urmărire penală, avocatul învinuitului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. La epoca la care se desfăşura procedura penală introdusă de reclamantă şi S.K., articolul 173 § 1 din acelaşi cod autoriza de asemenea avocatul victimei – chiar dacă aceasta nu se constituise în parte civilă – să formuleze cereri şi să depună memorii în cauză. Acesta putea de asemenea să asiste de drept la efectuarea unor anumite acte de procedură penală – cum sunt prelungirea detenţiei provizorii a inculpatului, percheziţiile şi audierile clientului său – dar trebuia să obţină acordul procurorului pentru altele. Articolul 173, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 (« Legea nr. 281 »), enunţă de acum înainte că avocatul părţii civile poate asista la desfăşurarea tuturor actelor de urmărire penală.
61. Articolul 118 § 3 prevede că fiecare parte la un proces penal are dreptul de a desemna un expert ales de ea pentru efectuarea unei expertize.
62. Articolul 294 § 2 dispune că, în faza de judecată, inculpatul, celelalte părţi precum şi avocaţii acestora pot lua cunoştinţă de actele de la dosarul cauzei de-a lungul întregii proceduri şi că instanţa de judecată trebuie să respecte principiul contradictoriului.
63. Ţinând seama de articolele susmenţionate şi de practica parchetelor, doctrina consideră că faza de urmărire penală nu este contradictorie, părţile neavând în general cunoştinţă de declaraţiile şi observaţiile părţilor care au interese contrarii lor. Întemeindu-se pe articolul 250 din CPP, ea precizează de asemenea că inculpatul nu poate lua cunoştinţă de integralitatea dosarului de urmărire înainte de încheierea acesteia şi că celelalte părţi, mai ales partea civilă, nu au acces la acesta decât la efectuarea actelor de procedură – cum este expertiza – pentru care CPP le recunoaşte în mod expres acest drept (I. Neagu,Tratat de drept procesual penal, tomul II, p. 34, 2004).
b) Alte dispoziţii pertinente
64. Conform articolului 19 § 1 din codul de procedură penală, victima care nu s-a constituit parte civilă în procedura penală poate sesiza instanţele civile printr-o acţiune în daune-interese în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune. Procedura în faţa instanţelor civile trebuie să fie suspendată până la pronunţarea unei sentinţe definitive în procesul penal (articolul 19 § 2). La epoca faptelor, suspendarea era facultativă pentru judecătorul civil dacă acesta avea indicii legat de comiterea unei infracţiuni care putea fi determinantă pentru soluţia în cauza civilă, dar ea devenea obligatorie de îndată ce acţiunea penală se punea în mişcare.
65. Articolul 20 § 1 prevede că victima care s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţele civile o acţiune în repararea prejudiciului suferit, dacă instanţele penale nu au examinat pe fond cererea sa de daune-interese. În temeiul articolului 22 § 1, autoritatea de lucru judecat legată de hotărârile penale definitive, care se impune tribunalelor civile sesizate cu o acţiune civilă în daune-interese de către victimă, se extinde şi asupra stabilirii faptelor ce au făcut obiectul urmăririi penale, asupra identificării autorului acestor fapte şi a culpabilităţii acestuia.
66. Dispoziţiile articolului 278 din CPP şi cele ale hotărârii din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale referitoare la căile de atac deschise împotriva actelor şi hotărârilor procurorilor sunt expuse în cauzaVelcea împotriva României((dec.), nr. 60957/00, 23 iunie 2005). Legea nr. 281 citată anterior de modificare a CPP a instituit, printr-un nou articol 2781, un recurs jurisdicţional (plângere în faţa instanţei) împotriva hotărârilor de respingere a plângerilor formulate împotriva hotărârilor de neurmărire date de parchet. Această lege, ale cărei dispoziţii pertinente au intrat în vigoare la 1ianuarie 2004, prevedea în articolul IX din dispoziţiile sale tranzitorii că rezoluţiile şi ordonanţele de neurmărire date de parchete înainte de intrarea acesteia în vigoare erau susceptibile de a fi atacate cu plângere în faţa instanţei, conform procedurii prevăzute în articolul 2781, într-un termen de un an de la publicarea sa în Monitorul Oficial.
3. Secretul profesional al avocaţilor
67. Articolul 8 din Legea nr. 51/1995 cu privire la profesia de avocat, în redactarea sa în vigoare la epoca faptelor, prevedea că avocaţii erau supuşi secretului profesional sub toate aspectele cauzelor care le erau încredinţate, cu excepţia dispoziţiilor exprese contrarii din lege. Statutul profesiei de avocat pe atunci în vigoare, adoptat de consiliul Uniunii Avocaţilor din României (« UAR ») şi publicat în Monitorul Oficial din 17 octombrie 1995, preciza că secretul profesional era absolut şi că se extindea pe toate domeniile activităţii profesionale a avocaţilor. Articolul 5 § 2 din statutul profesiei de avocat, aşa cum fusese adoptat de UAR în 2001 înainte de a fi publicat în Monitorul Oficial din 31 mai 2001, prevedea că secretul profesional se referea la toate informaţiile de care avocaţii sau angajaţii acestora luaseră cunoştinţă în exerciţiul funcţiilor şi atribuţiilor lor.
4. Dispoziţiile legale privitoare la independenţa procurorilor
a) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească
68. Dispoziţiile din Legea nr. 92/1992 sunt expuse mai jos aşa cum erau redactate la momentul faptelor.
69. Conform articolului 26, Ministerul Public îşi exercită funcţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă, sub autoritatea ministrului Justiţiei. Activitatea Ministerului Public este organizată conform principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Ministerul Public este independent în relaţiile sale cu alte autorităţi publice. Conform articolului 28, procurorii fiecărui parchet dintr-un judeţ sunt subordonaţi procurorului şef al acestui parchet, care este el însuşi subordonat procurorului şef al parchetului de pe lângă instanţa superioară din judeţ.
70. În temeiul articolului 33, procurorii sunt obligaţi să se conformeze instrucţiunilor pe care ministrul Justiţiei li le adresează direct sau prin intermediul procurorului general spre a face să fie respectată legea. Conform articolului 34, ministrul Justiţiei controlează munca şi aptitudinile profesionale ale procurorilor prin inspectori. El poate ordona procurorilor să înceapă urmărirea sau să exercite o cale de atac dar nu să pună capăt unor urmăriri deja începute. Conform articolului 40, procurorul şef al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care îşi exercită controlul asupra tuturor parchetelor, este numit şi demis de preşedintele României, la propunerea ministrului Justiţiei.
b) Alte dispoziţii şi texte pertinente
71. Articolele 235 şi 262 din CPP prevăd respectiv că procurorul decide printr-o ordonanţă să pună în mişcare acţiunea penală, după examinarea dosarului, şi că, la încheierea urmăririi şi ţinând seama de elementele probatorii de care dispune, dispune trimiterea inculpatului în judecată sau pronunţă încetarea urmăririi.
72. Recomandarea Rec (2000) 19 adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 6 octombrie 2000 enunţă principiile fundamentale care trebuie să conducă misiunile ministerului public şi garanţiile care îi sunt necesare. Ea descrie de asemenea modul în care trebuie să fie organizate raporturile acestuia cu puterile executivă şi legislativă, judecătorii, poliţia şi justiţiabilii.
73. Acest text recomandă Statelor membre să ia măsuri pentru ca puterile Guvernului faţă de ministerul public să fie reglementate de lege şi ca exercitarea acestora să fie transparentă, eventualele instrucţiuni de urmărire trebuind să fie însoţite de garanţii de transparenţă şi de echitate suficiente. De altfel, procurorii trebuie să vegheze la respectarea principiului egalităţii armelor, mai ales transmiţând părţilor informaţiile aflate în posesia lor şi susceptibile de a afecta desfăşurarea echitabilă a procesului. Autorităţile trebuie să vegheze ca părţile interesate, în special victimele, să aibă posibilitatea de a contesta hotărârile de neurmărire luate de ministerul public, fie în cadrul unui control al instanţei, fie autorizând părţile să înceapă ele însele urmăririle.
5. Dispoziţiile legale referitoare la independenţa judecătorilor
74. Articolele menţionate mai jos sunt prezentate aşa cum erau redactate la momentul faptelor, înainte de abrogarea sau modificarea lor prin Legea nr. 303/2004 cu privire la statutul magistraţilor, care a întărit garanţiile de independenţă a judecătorilor şi a intrat în vigoare la 24 septembrie 2004.
75. Articolul întâi din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească proclamă principiul separării puterii judiciare de puterile legislativă şi respectiv executivă. Conform articolelor 3 şi 91 din această lege, judecătorii sunt independenţi, inamovibili şi supuşi numai legii. Conform articolului 47, judecătorii, selecţionaţi prin concurs, cu excepţii, sunt numiţi prin decret de preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Acesta este compus din 15 judecători şi procurori numiţi pe o perioadă de patru ani de Parlament de pe listele de magistraţi aleşi de adunările magistraţilor din diferitele instanţe.
76. La judecătorii pot de asemenea funcţiona judecători stagiari, numiţi prin decizie a ministrului Justiţiei, dacă îndeplinesc condiţiile legale spre a fi judecători (articolul 51). CSM funcţionează de asemenea şi ca consiliu de disciplină al judecătorilor (articolul 88).
77. CSM este competent în materie de promovare a magistraţilor (articolul 69 din Legea nr. 92/1992) la propunerea ministrului Justiţiei (articolul 16 din regulamentul de funcţionare al CSM).
78. Acesta este de asemenea competent pentru a propune preşedintelui României, la recomandarea ministrului Justiţiei, numirea judecătorilor
la Curtea Supremăde Justiţie, pentru un mandat de 6 ani. Judecătorii Curţii Supreme sunt independenţi şi sunt supuşi numai legii (articolele 6 şi 12 din Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, republicată, în vigoare la momentul faptelor).
6. codul de procedură civilă (« CPC »)
79. Articolele pertinente din CPC sunt după cum urmează:
Articolul 172
« 1) Când partea învederează că partea potrivnică deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui.
2) Cererea de înfăţişare nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris_ »
Articolul 174
« Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deţinerea înscrisului, nu-l înfăţişează la cererea instanţei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris. »
Articolul 7206
Articolul
7206afost introdus în CPC în temeiul ordonanţei nr. 138/2000 date de Guvern.
« Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere._ cu realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea_ procesului.»
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE
LA CONEXAREA CERERILOR
80. Cu aplicarea articolului 42 § 1 din regulamentul său, Curtea decide să conexeze cererile nr.63610/00 şi 38692/05, ţinând seama de elementele lor de fapt şi de drept comune.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSĂ ALE ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
81. Reclamanta pretinde că procedurile civilă, comercială şi penală cu constituire de parte civilă pe care le-a introdus spre a-şi afirma drepturile asupra sumei în litigiu de 25 milioane de USD au dat naştere la mai multe încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii pertinente sunt astfel formulate:
« Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,_ şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil,_ »
A. Cu privire la dreptul de acces la un tribunal
Cu privire la admisibilitate
82. Reclamanta pretinde că a avut loc o încălcare a dreptului său de acces la un tribunal în procedura civilă îndreptată împotriva BCIT şi în procedura penală cu constituire de parte civilă vizând pe F.T. şi pe directorul acestei bănci, pe care le introdusese spre a obţine mai ales rambursarea unei sume de 25 milioane de USD virate într-un cont administrat de această bancă. În ceea ce priveşte prima din aceste două proceduri, reclamanta critică hotărârea din 10 februarie 2000 prin care Curtea Supremă de Justiţie a apreciat ca inadmisibilă acţiunea civilă îndreptată împotriva BCIT, fără examen pe fond, sub motiv că ea nu achitase taxa de timbru exigibilă, a cărei sumă ea o apreciază ca excesivă. Ea vede în aceasta o atingere disproporţionată a dreptului său de acces la un tribunal. În ce priveşte a doua procedură, reclamanta se plânge că i s-a respins definitiv plângerea penală cu constituire de parte civilă prin ordonanţele de neurmărire date de parchet la 22 iunie şi 4 decembrie 2000, fără ca un tribunal să fi statuat asupra cererii sale de daune-interese.
a) Susţinerile părţilor
83. Guvernul face excepţie de neepuizare de către reclamantă a căilor de atac interne. Fiind vorba de procedura civilă împotriva BCIT, el susţine că reclamanta ar fi trebuit să conteste sentinţa provizorie înainte de a face dreptate din 10 septembrie
1998 atribunalului judeţean Constanţa conform recursului prevăzut de dispoziţiile combinate ale legilor nr.146/1997 şi 105/1997 şi a regulamentului nr. 2214/1997 de aplicare a Legii nr. 146/1997, care dădeau competenţă ministerului Finanţelor spre a examina acest gen de contestaţie. În ce priveşte procedura penală cu constituire de parte civilă, pledează că reclamanta ar fi trebuit să conteste ordonanţele de neurmărire în litigiu în temeiul articolului 278 din CPP, aşa cum a fost interpretat de Curtea Constituţională.
84. Guvernul pretinde că ingerinţa în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal a fost proporţională cu scopul urmărit şi că prezenta cauză se deosebeşte de cauzaKreuz împotriva Poloniei(nr. 28249/95, CEDH 2001-VI) prin aceea că reclamanta este o persoană juridică dispusă să investească în România o sumă foarte importantă şi că nu pretinde că este în imposibilitatea de a plăti taxele de timbru în cauză, legat de care nu a solicitat să fie exonerată pe lângă Ministerul Finanţelor. Bazându-se pe hotărârileAssenov împotriva Bulgariei(nr. 24760/94, § 112,Culegere1998-VIII) şiErnst şi alţii împotriva Belgiei(nr. 33400/96, § 55, 15 iulie 2003) precum şi pe hotărâreaStokas împotriva Greciei(nr. 51308/99, 29 noiembrie 2001), Guvernul susţine de asemenea că neurmăririle pronunţate de parchet nu obligau instanţele şi nu au adus atingere dreptului reclamantei de a acţiona în repararea prejudiciului al cărei victimă se pretindea, mai ales în cadrul procedurii comerciale împotriva BCIT.
85. Reclamanta contestă eficacitatea căilor de atac interne menţionate de Guvern. Ea susţine mai întâi că o parte din dispoziţiile privitoare la taxele de timbru legat de care Guvernul pretinde că ea ar fi trebuit să se întemeieze fuseseră declarate neconstituţionale şi că ea nu contesta modul de calcul al sumei de plată ci încadrarea juridică dată de instanţele interne acţiunii sale civile. Ea susţine apoi că, la momentul faptelor, nici o dispoziţie legală nu permitea justiţiabililor să sesizeze instanţele spre a contesta o neurmărire şi că motivele ordonanţei din 4 decembrie 2000 nu i-au fost comunicate.
86. Citând cauzaBeles şi alţii împotriva Republicii Cehe(nr. 47273/99, §§ 51 şi 69, CEDO 2002-IX), reclamanta apreciază că a fost privată de dreptul său la un examen pe fond, de un tribunal, a cererilor sale u privire la suma în litigiu de 25 milioane de USD transferată într-un cont
la BCITdin cauza, pe de o parte, a unei interpretări excesiv de riguroase a dispoziţiilor legale privitoare la încadrarea acţiunii civile şi taxele de timbru exigibile şi, pe de altă parte, a neurmăririlor pronunţate de un procuror care nici măcar nu a examinat constituirea sa în parte civilă. Conform acesteia, neurmăririle sus menţionate au împiedicat-o să exercite în mod efectiv dreptul pe care i-l oferea legea română de a opta între calea civilă şi calea penală spre a acţiona în reparaţie, ceea ce a constrâns-o să introducă împotriva BCIT o acţiune comercială care îi era mai puţin favorabilă în termeni de durată şi de constrângeri procedurale.
b) Aprecierea Curţii
87. Motivul plângerii reclamantei trebuind să fie respins ca evident neîntemeiat, Curtea nu consideră necesar să examineze caracterul eficient al căilor de atac menţionate de Guvern.
88. Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 consacră « dreptul la un tribunal », din care dreptul de acces, anume dreptul de a sesiza tribunalul în materie civilă, nu constituie decât un aspect. Acest drept nu este totuşi absolut: el se pretează la limitări implicit admise căci impune prin însăşi natura sa o reglementare de către Stat. Statele contractante se bucură în materie de o anumită marjă de apreciere. Este totuşi de competenţa Curţii să se pronunţe în ultimă instanţă asupra respectării exigenţelor Convenţiei; ea trebuie să se convingă că limitările puse în practică nu restrâng accesul oferit individului de o manieră sau în aşa măsură încât dreptul să fie afectat în însăşi substanţa sa. Pe de altă parte, o asemenea limitare nu se împacă cu articolul 6 § 1 decât dacă tinde spre un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Waite şi Kennedy împotriva Germaniei[GC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999-I şiErnst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33400/96, § 48, 15 iulie 2003).
89. Curtea observă că reclamanta a pretins că inadmisibilitatea acţiunii civile împotriva BCIT pronunţată de tribunale pentru neplata taxei de timbru şi ordonanţele de neurmărire date în 2000 de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la plângerea penală cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva F.T. şi a directorului BCIT au privat-o de dreptul la un examen pe fond, de un tribunal, de pretenţiile legate de suma în litigiu, de o sumă de 25 milioane de USD, care fusese transferată într-un cont bancar deschis
la BCIT.
90. Subliniind că nu se ajunge la controverse între părţi prin faptul că limitările în cauză aveau o bază legală şi că aveau ca scop legitim acela de a asigura buna administrare a justiţiei (vezi,mutatis mutandis,Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28249/96, § 59; CEDO 2001-VI), Curtea reaminteşte că proporţionalitatea unor astfel de limitări ale dreptului de acces la un tribunal trebuie să fie examinată în lumina circumstanţelor specifice ale speţei (Waite şi Kennedy,citat mai sus, § 64).
91. În această privinţă, în alte cauze unde în cauză era absenţa examenului pe fond a constituirilor în parte civilă din cauza inadmisibilităţii plângerilor penale cu care erau conexate, Curtea a dat importanţă accesibilităţii şi eficacităţii altor căi judiciare deschise celor interesaţi spre a-şi exprima pretenţiile, mai ales acţiunile disponibile în faţa instanţelor civile. În cazurile unde ea a considerat că petenţii dispuneau efectiv de astfel de recursuri, ea a pus concluzia absenţei încălcării dreptului de acces la un tribunal (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 24760/94, § 112,Culegere1998-VIII,Ernst şi alţiicitat mai sus, §§ 53-55, şiMoldovan şi alţii împotriva României(nr. 2), nr. 41138/98 şi 64320/01, §§ 119-122, 12 iulie 2005).
92. Curtea subliniază că, în speţă, reclamanta a introdus trei proceduri în scopul principal de a obţine rambursarea unei sume de 25 milioane de USD şi daune-interese din partea BCIT, de la directorul acestei bănci şi de
la F.T. Acestetrei proceduri se refereau aceleaşi fapte şi au fost introduse în aceeaşi epocă. Totuşi, derularea procedurii penale şi neurmăririle pronunţate de parchet nu au avut drept consecinţă privarea reclamantei de un examen pe fond al pretenţiilor sale în cadrul acţiunii comerciale îndreptate împotriva BCIT (Ernst şi alţiicitat mai sus, § 55). Aceeaşi concluzie se impune faţă de inadmisibilitatea acţiunii civile împotriva BCIT pentru neplata taxei de timbru (vezi,a contrario,Weissman împotriva României, nr. 63945/00, §§ 42-43, 4 mai 2006).
93. Văzând cele de mai sus şi ţinând seama de ansamblul elementelor de la dosar, Curtea pune concluzia că restricţiile aduse dreptului de acces la un tribunal nu au afectat substanţa însăşi a dreptului reclamantei la un tribunal şi că acestea nu sunt pas disproporţionate în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie.
94. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru lipsă de temei evidentă, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la echitatea procedurii civile împotriva BCIT şi Petromin
