Cu privire la admisibilitate - Forum Maritime S.A. împotriva României- Lipsa de impartialitate a procurorului Dretul de acces la dosarul de urmarire penala Durata procedurii comerciale

Cu privire la admisibilitate

a) Susţinerile părţilor

95. Reclamanta se plânge în esenţă că instanţele interne au judecat arbitrar că cererea sa legată de transferul bancar al unei sume de 25 milioane de USD avea ca obiect o obligaţie de a da, fără a-şi motiva alegerea acestei încadrări, ceea ce le-a determinat să decidă inadmisibilitatea acţiuni sale, motivat de neplata taxei de timbru. Pronunţându-se astfel, instanţele interne ar fi acordat părţilor pârâte un avantaj contrar principiului egalităţii armelor dat fiind că în favoarea acestora se pronunţase respingerea acţiunii îndreptate împotriva lor fără a trebui să-şi justifice refuzul de a efectua transferul în cauză.

96. Guvernul apreciază că, în încheierea interlocutorie din 10 septembrie 1998, tribunalul judeţean Constanţa a motivat pe scurt dar adecvat încadrarea cererii reclamantei cu privire la transferul bancar în litigiu. El consideră de altfel că, ţinând seama de circumstanţele cauzei, încadrarea obiectului cererii era lipsită de pertinenţă pentru chestiunea cu care a fost investită instanţa, care consta din a stabili dacă cererea în cauză putea fi evaluată în bani, lucru la care a răspuns afirmativ, apreciind că trebuia taxată în consecinţă.

b) Aprecierea Curţii

97. Curtea reaminteşte că articolul 6 implică în sarcina « tribunalului » obligaţia de a efectua un examen eficient al mijloacelor, argumentelor şi ofertelor probatorii ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei în ce priveşte soluţia ce se va pronunţa şi fără a se putea înţelege ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19-20, §§ 59 şi 61). Extinderea acestei îndatoriri poate varia conform naturii hotărârii. Iată de ce problema de a şti dacă un tribunal nu şi-a respectat obligaţia de a motiva decurgând din articolul 6 din Convenţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29).

98. Curtea observă că acţiunea civilă în cuprinsul căreia reclamanta a formulat trei cereri, din care una referitoare la transferul unei sume de 25 milioane de USD, a fost declarată inadmisibilă de instanţe din cauza neplăţii taxei de timbru datorate. În această privinţă, ea observă că reiese din dosar că problema încadrării juridice a cererii referitoare la transferul în cauză a fost tranşată prin încheierea interlocutorie pronunţată la 10 septembrie 1998 de tribunalul judeţean Constanţa. Ea subliniază că reclamanta apreciază că această întrebare, în opinia sa esenţială, nu a fost adecvat tratată de acest tribunal şi de instanţele care au confirmat inadmisibilitatea acţiunii.

99. Curtea reaminteşte că, pentru a verifica dacă instanţele interne şi-au respectat obligaţia de a-şi motiva deciziile, ea a ţinut de asemenea cont în alte cauze de pertinenţă şi de incidenţa argumentelor sau a mijloacelor la care instanţele nu răspunseseră legat de problema cauzelor care le erau supuse spre examinare (veziJahnke şi Lenoble împotriva Franţei(dec.), nr. 40490/98, CEDO 2000-IX ; şiDriemond Bouw BV împotriva Ţărilor de Jos(dec.), nr. 31908/96, 2 februarie 1999). Ea observă că, în speţă, recursurile înaintate se refereau în esenţă la întrebarea dacă este adecvată aplicarea articolului 20 § 4 din Legea nr. 146/1997 – caz în care instanţele ar fi putut să examineze pe fond o parte a cererilor formulate – sau articolul 20 §§ 2 şi 3, care ducea la inadmisibilitatea pură şi simplă a acţiunii iniţiate. Se pare că incidenţa încadrării cererii referitoare la transferul în litigiu pe temeiul unuia sau altuia din aceste articole nu a fost apreciată ca determinantă nici pentru Curtea de Apel din Constanţa – care s-a pronunţat în favoarea reclamantei fără a se pronunţa cu privire la încadrarea – nici Curtea Supremă de Justiţie care, printr-o hotărâre din 10 februarie

2000, aprimit recursul părţilor pârâte, a apreciat că articolul 20 § 4 nu era aplicabil şi că acţiunea trebuia să fie declarată inadmisibilă sub motiv că reclamanta nu achitase, la momentul înregistrării acţiunii în cauză sau cel puţin în intervalul care îi fusese acordat la 10 septembrie 1998, suma taxei de timbru datorată pentru cele trei cereri ce figurau în acţiunea introductivă de instanţă.

100. Văzând cele de mai sus şi în lumina elementelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că, deşi ar fi fost de dorit ca instanţele interne să-şi clarifice poziţia cu privire la incidenţa încadrării juridice a cererii referitoare la transferul în litigiu asupra aplicabilităţii articolului 20 § 4, acestea au motivat global în mod adecvat inadmisibilitatea acţiunii reclamantei, care nu ar putea fi calificată drept arbitrară. În această privinţă, Curtea reaminteşte că nu este de competenţa să examineze erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie (vezi, printre alte, hotărâreaGarcia Ruiz împotriva Spanieidin 21 ianuarie 1999,Culegere de hotărâri şi decizii1999-I, § 28).

101. De altfel, Curtea consideră pentru aceleaşi motive că respingerea din motive de inadmisibilitate a acţiunii reclamantei pronunţată de instanţele interne nu ar putea fi interpretată ca favorizând părţile pârâte, cu încălcarea egalităţii armelor.

102. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins pentru lipsă evidentă de temei, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

C. Cu privire la echitatea procedurii penale cu constituire de parte civilă îndreptată împotriva F.T. şi directorului BCIT

103. Invocând articolul 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa de independenţă şi de imparţialitate a procurorilor, în special de lipsa de imparţialitate a procurorului F.C. Ea se plânge de asemenea de inechitatea procedurii, susţinând mai ales că restricţiile impuse de CPP dreptului său de a accede la dosarul de urmărire penală au adus atingere principiului egalităţii armelor.

1. Cu privire la independenţa şi imparţialitatea procurorilor

Cu privire la admisibilitate

a) Susţinerile părţilor

104. Guvernul admite că articolul 6 § 1 se aplică în ce priveşte plângerea penală cu constituire de parte civilă depusă de reclamantă la 30 decembrie 1997. Totuşi, fără a invoca vreo excepţie cu privire la plângerea invocată de reclamantă, el pretinde că aceasta ar fi trebuit să sesizeze instanţele interne cu o plângere împotriva rezoluţiei de neurmărire date de parchet la 22 iunie şi 4 decembrie 2000. El susţine că reclamanta ar fi trebuit, pe de o parte, să se întemeieze pe articolul 278 din CPP, aşa cum este interpretat de decizia Curţii Constituţionale din 2 decembrie 1997, şi, pe de altă parte, să se întemeieze pe articolul 278¹din acelaşi cod pentru a introduce un recurs în intervalul de un an prevăzut de dispoziţia tranzitorie conţinută în articolul IX din Legea nr. 281.

105. Reclamanta contestă argumentele Guvernului şi subliniază că Legea nr.

281 aintrat în vigoare la mai mulţi ani după neurmăririle pronunţate de parchet.

b) Aprecierea Curţii

106. Cu titlu preliminar, Curtea observă că părţile sunt de acord asupra aplicabilităţii în speţă a articolului 6 § 1 din Convenţie. Ea reaminteşte că o plângere cu constituire de parte civilă intră în domeniul de aplicare a articolului 6 § 1 din Convenţie, cu excepţia ipotezelor în care ea se analizează ca o « răzbunare privată » sau oactio popularis şicu excepţia cazurilor în care ea presupune o renunţare neechivocă a victimei la exercitarea dreptului de a intenta o acţiune civilă în cadrul procedurii penale (vezi,mutatis mutandis,Perez c. France[GC], nr. 47287/99, §§ 70 şi 71, CEDO 2004-I). Referindu-se la cauzaPerezcitată anterior, ea apreciază că ar fi artificial să se considere că soluţia procedurii iniţiate de reclamantă în faţa instanţelor penale împotriva F.T. şi a directorului BCIT, în care reclamanta a cerut repararea prejudiciului suferit prin infracţiunile pretinse, şi-ar fi pierdut caracterul determinant prin simplul fapt al existenţei unei proceduri comerciale pe rol împotriva acestei bănci (veziPerezcitat mai sus, § 66, şiErnst şi alţii împotriva Belgiei(dec.), nr. 33400/96, 25 iunie 2002). Articolul 6 § 1 îşi găseşte deci aplicare sub aspectul său civil în procedura penală în cauză.

107. Fiind vorba de argumentul Guvernului susceptibil de a fi interpretat ca o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne, Curtea reaminteşte că a apreciat deja că recursul prevăzut de decizia Curţii Constituţionale din 2 decembrie 1997 cu privire la articolul 278 din CPP nu era eficient (Rupa împotriva României(dec.), nr. 58478/00, §§ 88-90, 14 decembrie 2004) şi nu vede nici un motiv de a ajunge la o altă concluzie în speţă.

108. Cât despre recursul prevăzut de dispoziţia tranzitorie conţinută în articolul IX din Legea nr. 281, Curtea reaminteşte că epuizarea căilor de atac interne se apreciază în mod normal la data introducerii cererii în faţa sa. Cu toate acestea, această regulă nu este lipsită de excepţii, care pot fi justificate de circumstanţele specifice ale speţei (Prodan împotriva Moldovei, nr. 49806/99, § 39, CEDO 2004‑III (extrase)).

109. Curtea subliniază că la momentul introducerii cererii în faţa sa, reclamanta epuizase căile de drept disponibile în dreptul român la momentul pertinent. De altfel, ea observă că dispoziţiile ce reglementează recursul în cauză au devenit aplicabile la mai mult de trei ani după pronunţarea neurmăririi în litigiu şi introducerea cererii şi că, în ciuda demersurilor sale, petentei nu i s-au comunicat motivele neurmăririi din 4 decembrie 2000 (vezi paragrafele de la 32 la 35 de mai sus), ceea ce i-ar fi permis eventual să introducă un recurs motivat la instanţă. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că nu există în speţă nici un element susceptibil de a justifica o derogare de la principiul general conform căruia condiţia epuizării căilor de atac interne trebuie să fie apreciată la momentul introducerii cererii. Pornind de aici, excepţia Guvernului nu ar putea fi reţinută în nici una din cele două ramuri ale sale.

110. De altfel, Curtea constată că motivul plângerii reclamantei nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie şi că nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este adecvat deci să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

a) Susţinerile părţilor

111. Guvernul susţine că autoritatea ministrului Justiţiei asupra procurorilor nu este de natură ierarhică, ci numai administrativă.

112. Întemeindu-se pe articolele 235 şi 262 din CPP şi pe recomandarea Rec (2000)

19 aComitetului de Miniştri, el consideră că simplul fapt că procurorii sunt subordonaţi puterii executive nu este contrar Convenţiei, căci dreptul român le oferă garanţiile cerute de recomandarea în cauză şi îi lasă liberi să prezinte tribunalelor concluziile pe care le apreciază ca întemeiate faţă de elementele din dosarele care le-au fost încredinţate.

113. Observând că reclamanta putea contesta neurmăririle pronunţate în 2000 de către parchet în faţa unor instanţe independente şi imparţiale, Guvernul a tras concluzia că autorităţile au respectat exigenţele articolului 6 § 1 în materie.

114. Reclamanta face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 92/1992 referitoare la statutul procurorilor (vezi paragrafele de la 68 la 70 de mai sus). Ea susţine că aceştia sunt subordonaţi ierarhic ministrului Justiţiei – deci puterii executive – şi că dreptul român nu distinge între subordonarea administrativă şi subordonarea ierarhică. De altfel, ea pretinde că dreptul intern nu oferă garanţiile de transparenţă cerute de recomandarea Rec (2000) 19 în ceea ce priveşte ingerinţa pe care ministrul Justiţiei o poate exercita în activitatea, numirea şi promovarea procurorilor în virtutea puterilor de conducere şi de control de care dispune. În sfârşit, reclamanta susţine că Curtea a pus deja concluzia încălcării articolului 6 § 1 în cauze în care magistraţi ai parchetului erau subordonaţi ministrului Justiţiei (Brudnicka şi alţii împotriva Poloniei, nr. 54723/00, § 41,Culegere2005-II) şi a apreciat că, în sistemul judiciar român, procurorii nu se bucurau de independenţă faţă de executiv (Vasilescu împotriva României, nr. 27053/95, § 41,Culegere1998-III).

b) Aprecierea Curţii

115. Curtea reafirmă că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat « independent » în temeiul articolului 6 § 1, trebuie ţinut seama, mai ales, de modul de numire şi de durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor exterioare şi de faptul de a şti dacă există sau nu aparenţa de independenţă (vezi, printre altele,Zolotas împotriva Greciei, nr. 38240/02, § 24, 2 iunie 2005).

116. Cât despre condiţia de « imparţialitate », ea îmbracă două aspecte. Trebuie mai întâi ca tribunalul să nu manifeste subiectiv nici o părtinire şi nici o prejudecată personală. Apoi, tribunalul trebuie să fie în mod obiectiv imparţial, adică să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în acest sens orice bănuială legitimă (Findlay împotriva Marii Britanii, hotărâre din 25 februarie 1997,Culegere1997-I, § 73).

117. De altfel, când un organ judiciar însărcinat cu examinarea contestaţiilor referitoare la « drepturi şi obligaţii cu caracter civil » nu îndeplineşte toate exigenţele articolului 6 § 1, nu se produce încălcarea Convenţiei dacă procedura în faţa acestui organ a făcut obiectul « controlului ulterior al unui organ judiciar de deplină instanţă care îndeplineşte, în ceea ce-l priveşte, garanţiile acestui articol» (vezi, printre altele,Kingsley împotriva Marii Britanii, nr. 35605/97, § 51, 7 noiembrie 2000).

118. Noţiunile de independenţă şi de imparţialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea le va examina împreună, în măsura în care acestea interesează ambele speţa de faţă (Findlaycitat mai sus,§ 73, şiPabla Ky împotriva Finlandei, nr. 47221/99, § 28, CEDO 2004-V).

119. Curtea reaminteşte că a apreciat deja că, în sistemul judiciar român, procurorii acţionau în calitate de magistraţi ai ministerului public, după cum a fost cazul cu cei care au dat ordonanţele de neurmărire din 22 iunie şi 4 decembrie 2000, şi nu îndeplinesc exigenţa de independenţă faţă de executiv (Vasilescucitat mai sus, p. 1075-1076, §§ 40-41, şi mai recentGrecu împotriva României, nr. 75101/01, § 63, 30 noiembrie 2006). Ea subliniază de asemenea că ordonanţele sus menţionate nu au făcut obiectul unui control ulterior al unui organ jurisdicţional competent care să satisfacă exigenţele articolului 6 § 1 dat fiind că reclamanta nu dispunea, la momentul faptelor, de nici o cale de atac efectivă care să îi fi permis să le conteste în justiţie. Ea observă că în temeiul unei modificări a codului de procedură penală intervenită în 2003, justiţiabilii pot de atunci înainte contesta neurmăririle pronunţate de parchet în faţa unui tribunal competent (vezi paragraful 66 de mai sus).

120. Ţinând seama de cele de mai sus precum şi de reglementarea naţională privitoare la statutul procurorilor (vezi paragrafele de la 68 la 70 de mai sus), Curtea consideră că plângerea penală cu constituire de parte civilă introdusă de reclamantă la 30 decembrie 1997 nu a fost examinată de un tribunal independent şi imparţial, cum o cere articolul 6 § 1.

121. A avut loc deci încălcarea acestui articol în această privinţă.

122. Ţinând seama de concluzia la care ea a ajuns în ceea ce priveşte lipsa de independenţă şi de imparţialitate a procurorilor care au dat ordonanţele în litigiu, Curtea apreciază că nu este cazul să fie examinată separat capătul de cerere al reclamantei privitor la lipsa de imparţialitate subiectivă a procurorului F.C.

2. Cu privire la accesul reclamantei la actele din dosarul de urmărire

Cu privire la admisibilitate

123. Curtea constate că acest motiv de plângere nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că acesta nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Poate fi deci declarat admisibil.

Cu privire la fond

a) Susţinerile părţilor

124. Guvernul susţine că procedura penală română dă petentului care se constituie în parte civilă dreptul de a avea acces la dosarul urmăririi, în aceleaşi condiţii ca şi inculpatul. El afirmă că, pentru a exercita acest drept, este suficient pentru partea civilă să numească un avocat, care va putea obţine o copie a dosarului, sau să ceară ea însăşi autorităţii de urmărire să ordone măsurile necesare, de a proceda la o audiere a martorilor sau de a ordona inculpatului sau unei terţe părţi să prezinte un document. El precizează că, pentru a împiedica modificarea sau distrugerea de acte de la dosarul urmăririi de către interesaţi, autorităţile pot ţine secretă o parte a acestora în interesul unei bune administrări a justiţiei.

125. Bazându-se pe hotărârea Curţii în cauzaMenet împotriva Franţei(nr. 39553/02, §§ 47-50, 14 iunie 2005), Guvernul susţine că principiul egalităţii armelor nu a fost încălcat în speţă. De altfel, el susţine că avocaţii reclamantei ar fi putut cere accesul la actele de la dosarul de urmărire, ceea ce nu au dovedit că au făcut, şi subliniază că au prezentat observaţii, mai ales în ceea ce priveşte expertiza contabilă, care au fost depuse la acest dosar.

126. Reclamanta contestă argumentele Guvernului, subliniind că articolul 173 din CPP, în redactarea de la momentul faptelor, nu dădea avocatului părţii civile dreptul de a accede la dosarul urmăririi în aceleaşi condiţii ca avocatul învinuitului. Ea precizează că aceştia nu se aflau pe picior de egalitate în această privinţă decât în faza de judecată, la care nu s-a ajuns în speţă, dat fiind că parchetul a pronunţat neurmăririle contra cărora nu se putea face plângere în faţa instanţei. Ea susţine că dreptul recunoscut al părţii civile de a prezenta observaţii ce se depun la dosarul urmăririi penale era golit de substanţă în măsura în care aceasta nu avea cunoştinţă de declaraţiile învinuiţilor şi ale martorilor şi nu putea studia celelalte acte ce figurau acolo. În afară de acestea, ea arată că, caracterul secret al fazei de urmărire penală reiese indirect din dispoziţiile citate anterior precum şi din practica şi din doctrina pertinente (vezi paragrafele de la 60 la 63 de mai sus).

127. Ea pretinde că faptul că avocatul său nu a putut depune observaţii decât cu privire la expertiza contabilă administrată, după cum o invitaseră autorităţile de urmărire în virtutea dispoziţiilor imperative ale articolului 118 § 3 din CPP, demonstrează tocmai că nu a avut acces la alte acte de la dosarul de urmărire şi că nu a fost convocat să asiste la efectuarea celorlalte acte procedurale care serviseră la constituirea dosarului în cauză. Pe de altă parte, ea arată că prezenta cauză se deosebeşte de cauzaMenetcitată de Guvern în măsura în care limitarea dreptului de acces la dosarul urmăririi a fost aplicată de asemenea faţă de avocatul său, care era supus secretului profesional.

b) Aprecierea Curţii

128. Curtea consideră că motivul plângerii reclamantei ridică problema de a şti dacă dreptul de acces la dosarul urmăririi de care aceasta beneficia în calitatea sa de parte civilă asistată de un avocat a fost restrâns şi, în caz afirmativ, dacă restricţiile de care ea se plânge au încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.

129. Curtea subliniază că din articolele incidente din CPP aşa cum erau redactate la momentul faptelor precum şi din doctrină reiese că procedura anterioară trimiterii unei cauze penale în faţa unei instanţe de judecată nu era nici publică, nici contradictorie. Mai ales, diferenţa faţă de ceea ce CPP prevedea pentru faza de judecată (vezi paragrafele de la 62 la 63 de mai sus), accesul părţii civile sau al avocatului acesteia la dosarul urmăririi nu era garantat, decât în anumite cazuri, mai ales când trebuia realizată o expertiză. De altfel, numai în mod excepţional, partea civilă şi avocatul acesteia puteau să asiste la efectuarea de acte de urmărire penală – cum sunt audierile de martori sau ale învinuitului – efectuate de autorităţile de urmărire şi nu puteau deci lua cunoştinţă de elementele probatorii utilizate de parchetul care avea să pronunţe o soluţie cu privire la o plângere penală cu constituire de parte civilă, soluţie care nu putea fi atacată cu o plângere în faţa instanţei de judecată la momentul respectiv.

130. Curtea se îndoieşte că posibilitatea oferită avocatului părţii civile de a solicita pe lângă procuror autorizaţia de a asista la efectuarea unui act de urmărire altul decât cele prevăzute în articolul 173 din CPP ar fi avut un caracter eficient în practică deoarece CPP nu obliga parchetul să-l informeze pe avocat asupra intenţiei sale de a proceda la aceasta şi la a-l convoca. De altfel, Guvernul nu a citat nici o dispoziţie legală şi nici un exemplu extras din jurisprudenţa internă sau din doctrină în sprijinul susţinerii sale conform căreia avocatul părţii civile putea consulta dosarul de urmărire sau putea obţine o copie şi asista la efectuarea de acte de urmărire penală altele decât cele prevăzute în articolul 173 din CPP. Documentele prezentate de Guvern dovedesc într-adevăr că avocatul reclamantei nu a fost convocat de autorităţile de urmărire decât cu ocazia realizării expertizei contabile, act pentru care CPP prevedea în mod expres o asemenea obligaţie.

131. Observând că dosarul de urmărire pe baza căruia parchetul a pronunţat neurmăririle din 22 iunie şi 4 decembrie 2000 cuprindea mai multe volume în care figurau mai ales documente furnizate de BCIT precum şi depoziţii ale martorilor, Curtea apreciază că reclamanta şi avocatul acesteia nu au fost în măsură să aibă acces la actele de la dosarul în cauză, cu excepţia raportului de expertiză contabilă şi a celor pe care le depuseseră ei înşişi.

132. Curtea reaminteşte că principiul egalităţii armelor – unul din elementele cu conceptul cel mai amplu ale unui proces echitabil – cere că fiecăreia dintre părţi să i se ofere o posibilitate rezonabilă de a -şi prezenta cauza în condiţii care să nu o situeze într-o situaţie de net dezavantaj faţă de adversarul său. Dreptul la o procedură contradictorie, în ce îl priveşte, implică, pe de o parte, facultatea de lua cunoştinţă de observaţiile sau actele prezentate de cealaltă parte, precum şi de a le discuta. Cu toate acestea, modalităţile de aplicare a acestor garanţii pe durata fazei de urmărire penală depind de particularităţile de procedură şi de circumstanţele cauzei (Ernst şi alţiicitat mai sus, §§ 60 şi 68).

133. Curtea observă că din articolele pertinente din CPP – mai ales din articolul 294 § 2 citita contrario– şi din doctrină reiese că, în faza de urmărire penală, procedura penală nu era nici publică nici contradictorie la momentul respectiv. De altfel, fără a explica mai mult cu privire la dispoziţiile legale ce se aplică în materie, Guvernul admite că o parte a dosarului de urmărire putea fi ţinută secretă.

134. Curtea reaminteşte faptul că a mai judecat deja două cauze în care s-a ridicat problema accesului la dosar al unei părţi civile căreia i se opusese secretul fazei de urmărire penală. Apreciind că specificul secret al fazei de urmărire penală se putea justifica prin motive legate de protecţia vieţii private a părţilor din proces şi interesele justiţiei, Curtea a decis absenţei încălcării articolului 6 § 1 şi a precizat că drepturile învinuitului şi cele ale părţii civile puteau fi diferenţiate, în temeiul acestei prevederi. De altfel, ea a ţinut cont, în cele două cauze în speţă, de opţiunea petenţilor de a se apăra singuri, unul hotărând să renunţa la asistenţa unui apărător care ar fi avut dreptul la acces la actele dosarului de instrucţie (Menetcitat mai sus, §§ 47-53), iar celălalt să concedieze avocatul numit, fără a fi solicitat în timp util accesul la dosarul penal (Frangy împotriva Franţei, nr. 42270/98, § 36-43, 1 februarie 2005).

135. Totuşi, Curtea apreciază că speţa de faţă se deosebeşte de cauzele sus menţionate. În speţă, nici reclamanta, nici avocatul acesteia nu au fost în măsură de a avea acces la actele depuse de învinuiţi la dosarul urmăririi şi la cele adunate de către parchet – documente şi depoziţii ale martorilor şi învinuiţilor. În aceste condiţii, Curtea consideră că examinarea cauzei reclamantei de către parchet – chemat să pronunţe o soluţie definitivă nesusceptibilă de cale de atac în faţa instanţei cu privire la plângerea cu constituire de parte civilă înaintată de reclamantă – a putut fi afectată de limitarea accesului la dosarul urmăririi (vezi,mutatis mutandis,Menetcitat mai sus, § 48).

136. De altfel, se cuvine să subliniem că avocatul reclamantei era supus secretului cu privire la toate aspectele activităţii sale profesionale.

137. Dat fiind ansamblul circumstanţelor speţei, Curtea consideră că restricţiile aduse de-a lungul procedurii în accesul reclamantei, care era asistată de un avocat, la actele depuse la dosarul urmăririi de învinuiţi sau adunate de ministerul public au viciat cu inechitate procedura plângerii penale cu constituire de parte civilă înaintată de reclamantă.

138. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.

D. Cu privire la echitatea procedurii comerciale împotriva BCIT

1. Respectarea principiilor contradictoriului şi egalităţii armelor

Cu privire la admisibilitate

a) Susţinerile părţilor

139. Guvernul consideră că nu au fost ignorate principiile sus menţionate deoarece, la 23 martie 2005, BCIT s-a conformat somaţiei ce îi fusese adresată de Curtea de Casaţie în şedinţa din 8 martie 2005 depunând la dosarul cauzei documentele pe care reclamanta le ceruse spre comunicare în şedinţa respectivă. De altfel, el observă că documentele în cauză nu erau menţionate în pasajele observaţiilor BCIT pe care reclamanta le evocase atunci. El adaugă că dovada îndeplinirii de către BCIT a obligaţiei sale de a prezenta documentele citate în observaţiile sale decurge de asemenea din atitudinea reclamantei, care nu s-a plâns de nici o încălcare a BCIT în această privinţă în şedinţa din 5 aprilie 2005 şi nu s-a referit la această chestiune în contestaţia în anulare pe care a înaintat-o împotriva hotărârii pronunţate la 19 aprilie 2005 de Curtea de Casaţie.

140. El susţine că, chiar dacă s-ar presupune că documentele în litigiu ar fi existat şi că BCIT nu ar fi depus la dosar toate acele documente la care ea se referise în observaţiile sale, se impune să se facă distincţie între circumstanţele acestei speţe şi circumstanţele care au reprezentat cauza speţeiMantovanelli împotriva Italiei(hotărârea din 18 martie 1997,Culegere1997-II), deoarece acestea nu apar printre probele pe care Curtea de Casaţie s-a întemeiat spre a se pronunţa. El adaugă că dacă aceasta din urmă ar fi apreciat că documente pertinente lipseau de la dosar, ar fi dispus din nou ca BCIT să le prezinte. În opinia sa, cauza de faţă poate fi asemănată cu cauzaErnst şi alţii împotriva Belgieicitată anterior, instanţele interne pronunţându-şi deciziile pe baza actelor depuse la dosar, de care părţile şi instanţele aveau cunoştinţă în egală măsură.

141. Observând că reclamanta nu a solicitat prezentarea documentelor în litigiu într-un stagiu mai timpuriu al procedurii, şi că cel puţin o parte dintre acestea figurau la dosar, Guvernul pledează că echitatea procesului trebuie să fie examinată ţinând seama de ansamblul procedurii şi că nu a avut loc în speţă încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii de arme.

142. Reclamanta arată că ea a cerut în şedinţa din 8 martie 2005 prezentarea de către BCIT a unui anumit număr de documente la care aceasta din urmă se referise, implicit sau explicit, în observaţiile sale. Ea afirmă că modul în care Curtea de Casaţie a admis cererea sa acordând BCIT competenţe în materie de administrare a probei a însemnat încredinţarea către această bancă a prerogativelor recunoscute magistraţilor, deoarece aceasta avea puterea de a verifica dacă documentele în litigiu se găseau la dosarul cauzei şi de a decide în mod liber dacă era sau nu cazul să fie depuse acolo. Ea afirmă că, ţinând seama de dispozitivul încheierii interlocutorii pronunţate la 8 martie 2005 de Curtea de Casaţie, ea nu avea nici un motiv de a se plânge în şedinţa din 5 aprilie 2005 de faptul că BCIT nu prezentase documentele în litigiu. Ea precizează de altfel că nerespectarea în cauză nu constituia o cauză de anulare.

143. Ea consideră că documentele în litigiu erau pertinente, altminteri Curtea de Casaţie nu ar fi cerut BCIT să le prezinte fiindcă, în dreptul român, mijloacele de probă oferite de părţi nu sunt admisibile decât dacă sunt pertinente şi utile pentru examinarea cauzei. Detaliind argumentele sale prezentate în procedura internă, ea arată că documentele în litigiu, coroborate de alte acte de la dosar, urmau să servească la demonstrarea că BCIT ştia în 1993 despre contul bancar în cauză că era un cont blocat cu destinaţie specială, că această bancă aprobase operaţiunile bancare ale F.T. în ciuda faptului că mandatul de care dispunea acesta nu îi dădea puterea necesară pentru aceasta, şi că transferurile realizate după 1993 în beneficiul reclamantei nu demonstrau existenţa unei înţelegeri oculte între ea şi F.T.

b) Aprecierea Curţii

144. Curtea face trimitere la principiile citate mai sus care se degajă din jurisprudenţa sa incidentă în materie de egalitate a armelor şi de respectare a contradictorialităţii (vezi paragraful 132 de mai sus).

145. Ea observă că părţile sunt în dezacord asupra punctului de a şti dacă documentele a căror prezentare fusese cerută de reclamantă au fost toate depuse la dosarul cauzei. Părţile sunt în dezacord în ce priveşte interpretarea încheierii interlocutorii din 8 martie 2005 prin care Curtea de Casaţie admisese această cerere şi în ce priveşte modul în car BCIT îşi îndeplinise obligaţia în această privinţă prezentând la 23 martie 2005 un anumit număr de acte.

146. Curtea subliniază că formularea încheierii interlocutorii din 8 martie 2005, care lăsa în grija BCIT verificarea şi furnizarea la dosarul cauzei a înscrisurilor la care ea se referise şi care ar fi putut lipsi de la dosar, este oarecum imprecisă. Totuşi, ea observă că reclamanta, care primise o copie a documentelor depuse la 23 martie 2005 de BCIT, nu a pretins şi cu atât mai puţin a dovedit în şedinţa din 5 aprilie 2005 că această bancă disimulase sau distrusese acte pe care ar fi trebuit să le furnizeze la dosarul cauzei. În această privinţă, Curtea face trimitere la motivele ce au stat la baza hotărârii din 5 aprilie 2005 privitoare la respingerea cererii de interogatoriu formulată de reclamantă, şi mai ales la faptul că Curtea de Casaţie a subliniat din oficiu că proba disimulării sau a distrugerii de documente nu fusese adusă. Curtea constată în sfârşit că reclamanta garantează că existenţa documentelor în litigiu de care aceasta s-ar fi putut servi spre a-şi susţine argumentele reieşea explicit sau implicit din observaţiile BCIT. Ţinând seama de concluzia la care Curtea de Casaţie a ajuns în această privinţă şi de elementele aflate în posesia sa – mai ales de observaţiile părţilor, de cererea formulată de reclamantă la 8 martie 2005 şi de documentele depuse la dosar de BCIT la 23 martie 2005 – Curtea apreciază că susţinerea reclamantei conform căreia această bancă nu s-ar fi conformat referitor la furnizarea actelor pe care ea le menţionase în observaţiile sale îmbracă un caracter oarecum speculativ.

147. Observând că reclamanta nu a demonstrat că apărarea BCIT se baza pe documente care nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, şi mai ales că părţile şi judecătorii au avut cunoştinţă în egală măsură de actele şi observaţiile prezentate pentru a determina soluţia ce urma să se pronunţe, Curtea apreciază că nu reiese că procedura ar fi încălcat regulile contradictorialităţii şi egalităţii armelor.

148. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

2. Cu privire la respingerea cererii de interogatoriu şi examinarea cauzei pe fond

Cu privire la admisibilitate

149. Reclamanta se plânge de respingerea de Curtea de Casaţie a solicitării de a se admite interogatoriul, în şedinţa din 8 martie 2005. Ea se plânge de asemenea de faptul că instanţele de recurs s-au limitat la examinarea cauzei în baza a trei documente prezentate de BCIT neţinând deloc seama de cele 500 de pagini de acte pe care ea le prezentase Curţii de Apel la 26 mai 2004.

150. Curtea reaminteşte că, deşi Convenţia garantează în articolul său 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează şi admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care ţine deci în primul rând de dreptul intern şi de instanţele naţionale (Garcia Ruiz împotriva Spaniei[GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). În speţă, ea observă că cererea de interogatoriu a fost respinsă în mod motivat, ca nepertinentă. Cu privire la examinarea de instanţele interne a actelor sus menţionate, Curtea apreciază că, ţinând seama de numărul foarte important de documente depuse la dosar, nu s-ar putea reproşa instanţelor de recurs că nu ar fi menţionat în motivaţiile hotărârilor lor toate actele şi toate argumentele părţilor, în măsura în care ele au corespuns mijloacelor de apărare esenţiale ale reclamantei (vezi,mutatis mutandis,Burg şi alţii împotriva Franţei(dec.), nr. 34763/02, 28 ianuarie 2003).

151. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

3. În privinţa lipsei de independenţă şi de imparţialitate a judecătorilor

Cu privire la admisibilitate

152. Invocând articolul 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa de independenţă a judecătorilor care i-au examinat cauza. Observând în această privinţă că, înainte de modificarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, ministrul Justiţiei juca un rol decisiv în numirea şi promovarea judecătorilor, ea apreciază că Guvernul era interesat în soluţionarea cauzei. De altfel, ea pretinde că magistraţii în cauză au dat dovadă de lipsă de imparţialitate. În special, ea afirmă că speţa a suscitat un mare interes în mass-media, că părţile au fost trimise la tribunalul judeţean Braşov, oraş natal al acţionarului principal al BCIT, un fost sportiv român foarte cunoscut, că în şedinţa din 27 mai 1998, acest tribunal a deschis dezbaterile pe fond în absenţa sa, şi că judecătorii, în general, au tranşat cauza numai pe baza actelor prezentate de BCIT.

153. Curtea face trimitere la principiile stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la exigenţa unui tribunal independent şi imparţial impusă de articolul 6 § 1 din Convenţie (vezi paragrafele 115 şi 116 de mai sus). Noţiunile de independenţă şi de imparţialitate obiectivă fiind strâns legate, Curtea le va examina împreună, în măsura în care acestea interesează, ambele, cauza de faţă (Pabla Ky,citat mai sus, § 28).

154. Curtea consideră că puterea recunoscută a ministrului Justiţiei de a adresa recomandări preşedintelui României cu privire la numirea judecătorilor

la Curtea Supremăde Justiţie, la propunerea CSM, nu ar putea singură să aducă atingere independenţei acestora din moment ce rezultă din dispoziţiile aplicabile în materie (legile 92/1992 şi 56/1993) că aceştia nu sunt supuşi nici unei presiuni şi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă odată ce sunt numiţi (vezi,mutatis mutandis,Zolotas,citat mai sus, § 24). Aceeaşi concluzie se impune legat de rolul executivului în numirea şi promovarea celorlalţi magistraţi care au examinat cauza reclamantei, ţinând seama de independenţa şi de inamovibilitatea de care aceştia se bucură precum şi de rolul eminent al CSM (vezi,mutatis mutandis,Iovchev împotriva Bulgariei(dec.), nr. 41211/98, 18 noiembrie 2004). În ce priveşte chestiunea de a şti dacă au existat în speţă garanţii obiectiv suficiente spre a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea magistraţilor, Curtea nu întrevede nici un element susceptibil de a da naştere unei asemenea îndoieli din partea reclamantei. În special, nici interesul mass-mediei – a cărui realitate nu a fost raportată de petentă dar care ar părea de înţeles ţinând cont de obiectul litigiului – nici faptul că acţionarul principal al BCIT era originar din Braşov nu sunt suficiente spre a inspira îndoieli legitime cu privire la imparţialitatea magistraţilor.

155. Fiind vorba de lipsa de imparţialitate subiectivă pretinsă, Curtea observă că, după recuzarea solicitată chiar la începutul procedurii, reclamanta nu a formulat nici o acuzaţie de imparţialitate împotriva judecătorilor chemaţi să soluţioneze cauza deşi aceasta a făcut ulterior obiectul mai multor examene pe fond al din partea unor judecători diferiţi.

156. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind evident neîntemeiat în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

E. Cu privire la durata procedurii comerciale împotriva BCIT

Cu privire la admisibilitate

157. Curtea constată că acest motiv de plângere nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie Ea subliniază în plus că nu este lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este deci adecvat să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

a) Susţinerile părţilor

158. Guvernul apreciază că durata procedurii a fost rezonabilă. În această privinţă, arată că speţa era destul de complexă, părţile au ridicat un număr important de excepţii de procedură şi de motive de inadmisibilitate, că reclamanta a contribuit la prelungirea duratei în cauză prin cererile sale de amânare şi nu a existat o perioadă de inactivitate dat fiind că instanţele interne au pronunţat nouă hotărâri şi au ţinut cincizeci de şedinţe pe durata procedurii.

159. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea apreciază că speţa nu era complexă, considerând ca dovadă faptul că, după două casări cu trimitere, tribunalul judeţean din Braşov nu a avut nevoie decât de o lună şi jumătate spre a tranşa cauza pe fond. În ceea ce priveşte critica formulată de Guvern faţă de comportamentul său, ea susţine că a fost constrânsă să ceară amânări fiindcă instanţele nu îi comunicaseră actele de procedura în timp util, înaintea şedinţelor, şi subliniază că instanţele sunt responsabile de lungimea termenelor stabilite între şedinţe. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii (Capuano împotriva Italiei, hotărârea din 25 iunie 1987, seria A nr. 119, p. 19, § 32), ea impută răspunderea pentru durata excesivă a procedurii atitudinii autorităţilor, deplângând întârzierile survenite în administrarea expertizei şi faptul că examinarea pe fond a acţiunii comerciale pe care o înaintase în iulie

1997, acărei miză era foarte importantă, nu a început decât în ianuarie 2004.

b) Aprecierea Curţii

160. Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, comportarea reclamantei şi aceea a autorităţilor competente precum şi de miza litigiului pentru interesaţi (vezi, printre multe altele,Frydlender împotriva Franţei[GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

161. Curtea constată că procedura în cauză, care a început cu acţiunea introductivă de instanţă din 14 iulie

1997, aluat sfârşit la 19 aprilie 2005, data hotărârii Curţii de Casaţie. Perioada de luat în consideraţie a durat deci aproximativ şapte ani şi nouă luni pentru trei grade de jurisdicţie. În această din urmă privinţă, Curtea subliniază totuşi că, conform dispoziţiilor procedurale aplicabile la momentul respectiv, în cadrul celui de-al doilea ciclu de procedură – cel care a urmat după prima casare cu trimitere pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la 31 octombrie 2000 – speţa în cauză nu a fost examinată decât de două grade de jurisdicţie.

162. Curtea a fost investită de multe ori cu cauze care ridicau probleme similare cu cele din cazul în speţă şi a constatat adesea încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (veziFrydlendercitat mai sus).

163. Curtea nu ar putea admite argumentul Guvernului legat de complexitatea cauzei. Ea observă, într-adevăr, că acţiunea reclamantei nu a fost examinată pe fond decât cu ocazia ultimului ciclu procedural şi că tribunalul judeţean nu a avut nevoie decât de o lună şi jumătate spre a tranşa cauza. De altfel, ea apreciază că atitudinea reclamantei nu a fost de natură a cauza întârzieri importante în procedură. În orice caz, nu i s-ar putea reproşa că a făcut uz de diverse căi de atac interne spre a-şi apăra drepturile (Erkner şi Hofauer împotriva Austriei, 23 aprilie 1987, seria A, nr. 117, p. 63, § 68).

164. În ce priveşte atitudinea autorităţilor competente, Curtea observă că acestea în diverse rânduri au ţinut şedinţa după mai multe luni după amânările pe care le pronunţaseră sau după casarile cu trimitere care fuseseră dispuse, deşi circumstanţele cauzei nu justificau asemenea întârzieri (vezi paragrafele 40, 42 şi 52 de mai sus). De altfel, ea constată că expertiza contabilă administrată cu ocazia celui de-al doilea ciclu procedural la ordinul tribunalului judeţean Braşov a cauzat întârzieri şi că acesta a respins cererea reclamantei pe motivul lipsei calităţii procesuale de a acţiona în ce priveşte emiterea acestei expertize timp de un an şi cinci luni aproximativ după ce a ordonat realizarea acesteia (vezi paragrafele 43 şi 44 de mai sus).

165. Ea subliniază în esenţă că speţa nu a fost examinată pe fond decât cu ocazia ultimului ciclu procedural, deci la mai bine de şase ani de la introducerea acţiunii, şi că întârzierile cele mai importante au fost cauzate de succesiunea de casaţii cu trimitere pronunţate anterior acestui stadiu de procedură. Deşi Curtea nu este competentă spre a analiza modul în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat dreptul intern, ea consideră totuşi că aceste casaţii succesive se datorau erorilor comise de instanţele inferioare la examinarea cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). În plus, repetarea casaţiilor denotă o disfuncţie a sistemului judiciar.

166. Văzând cele de mai sus şi din jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde exigenţei « termenului rezonabil ».

167. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1.

III. CU PRIVIRE

LA PRETINSAÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1

168. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. În această privinţă, ea a invocat articolul 1 din Protocolul nr. 1, cu următorul conţinut:

« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. »

Cu privire la admisibilitate

a) Susţinerile părţilor

169. În ceea ce priveşte suma de 25 milioane de USD transferată într-un cont bancar deschis

la BCIT, Guvernul pretinde că, având în vedere jurisprudenţa Curţii, reclamanta nu putea de deplin drept să revendice proprietatea unui bun sau să se prevaleze de o speranţă legitimă în această privinţă. El subliniază că reclamanta nu a fost niciodată titulara contului în cauză şi, chiar dacă ar fi considerat că deţine o creanţă asupra F.T., titulara contului, ea ar fi trebuit să acţioneze în justiţie împotriva acesteia, ceea ce nu a făcut. În opinia sa, unica obligaţie ce revenea autorităţilor era de a asigura petentei o procedură judiciară echitabilă care să îi permită să-şi expună pretenţiile.

170. Reclamanta contestă susţinerea Guvernului. Ea apreciază că dreptul său de a dispune de suma în litigiu a fost ignorat de autorităţi deoarece nici o instanţă internă nu a examinat pe fond argumentele sale legate de dreptul său de proprietate asupra sumei în cauză, acţiunea sa împotriva BCIT fiind declarată inadmisibilă sub motivul neplăţii taxei de timbru. Ea afirmă de altfel că dacă instanţele comerciale au apreciat pe fond argumentele sale în cadrul procedurii îndreptate împotriva BCIT, ele nu erau interesate să remedieze situaţia de care ea se plângea fiindcă erau subordonate executivului.

b) Aprecierea Curţii

171. Curtea subliniază că deşi, la început, chestiunea dreptului petentei asupra sumei în litigiu şi aceea a răspunderii BCIT nu au făcut obiectul unui examen pe fond în cadrul procedurii civile, pretenţiile reclamantei în această privinţă au fost ulterior respinse cu privire la fond la soluţionarea procedurii comerciale împotriva BCIT.

172. Fiind vorba de consecinţele acestei ultime proceduri asupra dreptului revendicat de reclamantă, Curtea reaminteşte că faptul că un litigiu între persoane private care este tranşat de un tribunal pe baza dreptului în vigoare nu angajează, în sine, responsabilitatea Statului pe terenul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă nu a fost relevată nici o indicaţie de arbitrariu (vezi, printre altele,Vasilev împotriva Bulgariei(dec.), nr. 47063/99, 10 martie 2005). În speţă, ea observă că instanţele interne au procedat la un examen aprofundat al probelor aduse de părţi, că nici un semn de arbitrariu nu a fost detectat în hotărârile pe care le-au pronunţat şi că acuzaţiile reclamantei referitoare la lipsa de independenţă şi de imparţialitate a judecătorilor care au examinat cauza sunt lipsite de temei (vezi paragrafele de la 153 la 156 de mai sus).

173. Rezultă că acest capăt de cerere este evident neîntemeiat şi trebuie să fie respins cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE

LA APLICAREA ARTICOLULUI41 DIN CONVENŢIE

174. Conform formulării articolului 41 din Convenţie,

« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »

A. Daunele

175. Reclamanta reclamă 91 751 562 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material pe care i l-ar fi cauzat nerestituirea sumei de 25 milioane de USD plus dobânzile aferente şi neplata penalităţilor de întârziere la care ea susţine că are dreptul din cauza refuzului BCIT de a efectua transferul bancar în litigiu. De altfel, ea cere 10 000 000 EUR cu titlu de daune morale, susţinând în acest sens că încălcările drepturilor sale la un proces echitabil, la o durată rezonabilă a procedurii comerciale şi la respectarea bunurilor sale i-au distrus reputaţia precum şi credibilitatea în lumea afacerilor şi i-au compromis activităţile.

176. Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii în cauzele în care aceasta a pus concluzia de încălcare a articolului 6 § 1, Guvernul susţine că nu există legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi daunele materiale pretinse. În ce priveşte sumele solicitate cu titlu de daune morale, el consideră că constatarea încălcării ar putea constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru daunele morale pretinse şi că, oricum, aceste sume sunt excesive ţinând seama de jurisprudenţa Curţii.

177. Ca şi Guvernul, Curtea nu întrevede legătura de cauzalitate între daunele materiale pretinse şi încălcările constatate, care au dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial în procedura penală cu constituire de parte civilă şi durata excesivă a procedurii comerciale. Pornind de aici, ea respinge cererea reclamantei sub acest aspect. În ce priveşte prejudiciul moral pretins suferit, ea apreciază că constatările încălcării la care ea a ajuns nu sunt suficiente să le remedieze. Statuând în echitate, ea consideră că sumă de 3 500 EUR constituie o reparaţie rezonabilă a prejudiciului în cauză.

B. Costuri şi cheltuieli de judecată

178. Reclamanta mai solicită 81 984,17 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii, astfel defalcate:

a) 160 EUR pentru procedura penală cu constituire de parte civilă (corespunzătoare activităţii depuse pentru redactarea plângerii penale), 211,18 EUR pentru acţiunea civile şi 15 612,99 EUR pentru procedura comercială îndreptată împotriva BCIT, pentru care reclamanta a prezentat contracte de asistenţă juridică şi chitanţe de plată, fără a preciza totuşi ce tip de activitate a fost efectuată pentru îndeplinirea acestor două proceduri şi numărul de ore de lucru care le-a fost consacrat;

b) 66 000 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Această sumă se compune, pe de o parte, dintr-o sumă forfetară de 60 000 EUR pentru care reclamanta prezintă un scurt document redactat de doi dintre avocaţii săi şi care indică, fără a preciza mai multe, că suma în cauză revine unei activităţi juridice furnizate de ei pentru nevoile de procedură în faţa Curţii, şi, pe de altă parte, dintr-o sumă de 6 000 EUR pentru care ceilalţi doi avocaţi ai reclamantei au prezentat un document justificativ de unde reiese că această sumă reprezintă onorariul datorat pentru redactarea observaţiilor clientei lor.

179. Fiind vorba de costuri şi cheltuieli de judecată suportate în procedura comercială împotriva BCIT, Guvernul afirmă că suma de 15 612,99 EUR solicitată este excesivă şi face trimitere la alte cauze având ca obiect durata desfăşurării procedurii în care Curtea s-a pronunţat. În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, el susţine că documentul prezentat de interesată pentru a justifica cei 60 000 EUR reclamaţi nu ar putea constitui o probă a realităţii şi necesităţii costurilor şi cheltuielilor de judecată în cauză, pe care de altfel le apreciază ca excesive. El indică pe de altă parte că documentul justificativ prezentat în sprijinul cererii de rambursare a celor 6 000 EUR onorariu reclamat de doi avocaţi ai reclamantei nu precizează partea pe care a depus-o fiecare dintre ei în munca pe care pretind că au depus-o.

180. Curtea reaminteşte că, atunci când constată o încălcare a Convenţiei, ea poate acorda rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată în faţa instanţelor interne, dar numai dacă acestea au fost efectuate « pentru prevenirea sau corectare de către acestea a încălcării menţionate » (vezi, mai ales,Zimmermann şi Steiner împotriva Elveţiei,hotărârea din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36, şiBouilly împotriva Franţei (nr. 2),nr. 57115/00, § 29, 24 iunie 2003). În ceea ce priveşte costurile suportate în procedura penală cu constituire de parte civilă, care a dat naştere la două încălcări ale articolului 6 § 1 constatate de Curte, reclamanta nu a demonstrat că au fost realizate pentru a încerca să se remedieze încălcările în cauză. În această privinţă, Curtea observă că părţile nu au pretins că existau căi de atac interne de epuizat. Se cuvine să se respingă cererea asupra acestui punct. Pe de altă parte, din momentul în care în cauzele privind durata procedurii, prelungirea examinării unei cauze dincolo de « termenul rezonabil » antrenează o creştere a costurilor în sarcina petentului (Bouilly împotriva Franţeicitat mai sus, § 33, şiSürmeli împotriva Germaniei[GC], nr. 75529/01, § 148, CEDO 2006-...), Curtea nu consideră nerezonabil în speţă să aloce 1 000 EUR reclamantei cu titlul de costuri suportate pentru activitatea aferentă procedurii comerciale împotriva BCIT.

181. În ce priveşte costurile şi cheltuielile de judecată aferente procedurii în faţa Curţii, ţinând seama de natura motivelor plângerii în cauză, de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus menţionate, Curtea apreciază rezonabil să aloce reclamantei suma de 7 000 EUR.

C. Dobânzi moratorii

182. Curtea consideră adecvat să bazeze rata de dobândă moratorie pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal a băncii centrale europene majorată cu trei procente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

1.Decidesă conexeze cererile;

2.Declarăcererile admisibile în măsura în care acestea privesc motivele de plângere în baza articolului 6 § 1 care se referă la dreptul la un tribunal independent şi imparţial şi la restricţiile dreptului de acces la dosarul urmăririi în procedura penală cu constituire de parte civilă şi la durata procedurii comerciale, şi inadmisibile pentru celelalte;

3.Hotărăştecă a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza ignorării dreptului la un tribunal independent şi imparţial în procedura penală cu constituire în parte civilă ;

4.Hotărăştecă nu este cazul să se examineze suplimentar cu privire la fondul părţii din motivele de plângere în baza articolului 6 § 1 din Convenţie, privitoare la lipsa de imparţialitate a procurorului F.C ;

5.Hotărăştecă a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza restricţiilor în dreptul de acces la dosarul de urmărire în procedura penală cu constituire în parte civilă sus menţionate;

6.Hotărăştecă a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii comerciale ;

7.Hotărăşte

a) că Statul învinuit trebuie să achite petentei, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 3 500 EUR (trei mii cinci sute euro) ca daune morale şi 8 000 EUR (opt mii euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la transferul sumelor, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă având rata egală cu aceea a facilităţii de împrumut marginal a băncii centrale europene aplicabilă pe durata acestei perioade, la care se adaugă trei procente;

8.Respingecererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.

Redactată în limba franceză, şi comunicată în scris la 4 octombrie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Søren Nielsen Christos Rozakis

Grefier Preşedinte

Semnătura indescifrabilă Semnătura indescifrabilă

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță