Gaston Lafargue contra Romaniei - Lipsa de actiune si neglijenta autoritatilor in procedura de executare

Comentarii

0

Traducere din limba franceză realizata de BEATRICE NITA - ERDELY. TRADUCĂTOR, autorizaţia nr. 9308/2003.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECŢIA A TREIA

CAUZA  LAFARGUE CONTRA ROMÂNIA

(Cererea nr. 37284/02)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

13 iulie 2006

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la art. 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate suporta modificări de formă.

HOTĂRÂREA LAFARGUE contra ROMÂNIA

În cauza Lafargue contra România,

Curtea europeană a Drepturilor Omului( a treia secţie), compusă din:

Domnii: B.M. ZUPANCIC, preşedinte,

J. HEDIGANG,

L. CAFLISCH,

C.BIRSAN,

V. ZAGREBELSKY,

E. MYJER,

DAVID THOR BJORGVISSON, judecători

şi domnul V.BERGER grefier de secţie,

După ce a deliberat în camera de consiliu în zilele de 8 septembrie 2005 şi 22 iunie 2006, exprima hotărârea prezentă, adoptată în această ultimă dată.

PROCEDURA

La originea cauzei se află o reclamaţie (numărul 37284/02), îndreptată împotriva României, de către un cetăţean francez, domnulGaston Lafargue(reclamant). Acesta din urma a sesizat Curtea în data de 25 septembrie 2002, în baza articolului 34 al Convenţiei de supravegherea Drepturilor Omului şi ale Libertăţilor fundamentale ( Convenţia).

Reclamantul este reprezentat de domnul Ştefan Mihai Cismaru, avocat din Bucureşti. Guvernul Roman este reprezentat prin agentul său, Beatrice Ramaşcanu, directoare în Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul invocă, în mod particular, lipsa de acţiune şi neglijenţa autorităţilor române în procedura de executare a unei decizii definitive, care îi acordă un drept de vizită a fiului său.

Reclamaţia a fost atribuită celei de a doua secţii a Curţii ( articolul 52 §1 al regulamentului). Pe lângă acesta, camera însărcinată cu examinarea situaţiei (articolul 27 §1 al Convenţiei) a fost constituită conform articolului 26 §1 al regulamentului.

Printr-o decizie din 8 septembrie 2005, camera a declarat cererea acceptabilă parţial.

Atât reclamantul, cât şi Guvernul, au depus observaţii complementare, scrise (articolul 59 §1 din regulament).

În 1 noiembrie 2004, curtea a modificat conţinutul secţiilor sale ( articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secţii modificate astfel.

IN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE  SPEŢEI

Reclamantul este un cetăţean francez, născut în 1964, rezident în Saint-Vincent-de- Paul (Franta).

A. Geneza cazului

9.   Printr-o hotărâre din 21 noiembrie 1997, tribunalul de primă instanţă din

Bucureşti pronunţa divorţul reclamantului de soţia lui, P., de naţionalitate română.

Tribunalul acorda acesteia din urmă, păstrarea copilului lor, Pierre Albert, născut în

15 mai 1995, fixând încredinţarea copilului mamei acestuia. Exerciţiul de autoritate

parentală fusese încredinţat, conform articolului 43 din codul familiei, mamei lui, tatăl

păstrând în acelaşi timp dreptul de a “contribui la educaţia copilului, la dezvoltarea

lui şi la formarea copilului.” Acest ordin de judecată a fost confirmat de Curtea de

Apel din Bucureşti în 18 februarie 2000.

În 1998, reclamantul a început o procedură pentru a obţine un drept de vizită la copilul său, în acel moment în vârstă de trei ani. Printr-o decizie din 16 decembrie 1999, Tribunalul departamental din Bucureşti a stabilit în favoarea lui un drept de vizită şi de locuire pentru o săptămână, în timpul sărbătorilor de iarnă şi două săptămâni în timpul concediilor anuale ale reclamantului. Această decizie a fost confirmată în ultimul recurs de către Curtea de Apel Bucureşti, în 3 mai 2000. În timpul recursului, Curtea de Apel a ordonat amânarea executării deciziei din 16 decembrie 1999, din 28 decembrie 1999, în 3 mai 2000.

B. Încercările de executare a deciziei din 16 decembrie 1999

Confruntat cu refuzul fostei soţii de a-i prezenta copilul, în 7 iulie 2000, reclamantul a început executarea silită a deciziei din 16 decembrie 1999. El a cerut executorilor de pe lângă Tribunalul primei instanţe din Bucureşti, ca P. sa fie citată pentru a se prezenta însoţită de copilul Pierre Albert la biroul executorului judecătoresc. Aceasta a fost convocată pentru 17 iulie 2000 la ora 11,00. Pentru că nu a răspuns convocării, executorul a întocmit un proces-verbal prin care constată această situaţie.

P. a fost din nou convocată la biroul executorului judecătoresc, pentru data de 27 iulie 2000. Ea s-a prezentat singură şi a declarat că Pierre Albert, era plecat la bunica din partea ei, în Moldova şi că acolo ar locui până în 1 septembrie 2000. Ea considera că nu este în măsură să-l prezinte solicitantului, înainte de această dată. Reclamantul a cerut să se stabilească calendarul vizitelor copilului pe durata unei săptămâni, în timpul sărbătorilor de iarnă, propunându-i perioada din 27 decembrie -2 ianuarie anul următor.

În 1 septembrie 2000, în urma unui nou demers al părţii reclamante, fosta soţie a fost din nou convocată de către executor. Ea a fost invitată să prezinte copilul reclamantului. La această dată, P. s-a prezentat singură la biroul executor şi a declarat că, copilul era bolnav şi internat într-un spital al cărui nume refuza să-l precizeze.

În 14 septembrie 2000, P. a declarat în faţa executorului că fiul ei trebuie să urmeze un tratament medical şi că nu-şi va putea însoţi tatăl timp de doua săptămâni. A prezentat în acelaşi timp un certificat medical care să confirme diagnosticul şi tratamentul indicat de către medic. Executorul nu a menţionat, în procesul verbal întocmit cu această ocazie, nici diagnosticul exact, nici tratamentul prescris.

În timpul perioadei sărbătorilor de iarnă din decembrie 2000 spre ianuarie 2001, reclamantul s-a văzut obligat să accepte refuzul fostei soţii de a i se da copilul pentru a petrece o săptămână în compania lui. El nu a făcut în această perioadă nici un demers pe lângă biroul executorului judecătoresc.

În urma modificării procedurii de executare a deciziilor justiţiei prin ordonanţa de urgenţă numărul 138/2000 din 14 septembrie 2000, reclamantul realizează o nouă cerere de executare a deciziei din 16 decembrie 1999, în atenţia directă a  executorului. Acesta din urmă a prezentat cererea tribunalului primei instanţe din Bucureşti care a trecut la executare printr-o decizie din 1 august 2001.

În data de 8 august 2001, reclamantul, avocatul său şi un executor s-au dus la domiciliul lui P. pentru a-i cere să se conformeze deciziei din 16 decembrie 1999 şi pentru ca ea să permită copilului să-şi întâlnească tatăl timp de doua săptămâni. P. a refuzat să-l primească pe reclamant în apartament şi a precizat executorului că fiul ei nu este acolo. A refuzat să indice locul în care l-a dus, şi a declarat că este sub tratament medical.

In 29 octombrie 2001, un executor judecătoresc însoţit de reclamant s-au dus din nou la domiciliul copilului şi a mamei acestuia, unde nu au găsit pe nimeni. Data şi ora vizitei următoare a executorului au fost notificate în scris lui P.

In 1 noiembrie 2001, ea a refuzat executorului intrarea în apartamentul ei, pe motiv ca era pe punctul de a se coafa şi ca ţinuta nu-i permitea sa primească vizite. Executorul a consemnat refuzul ei de a se conforma deciziei juridice a cărei executare forţată ii era ceruta.

In 22 martie 2002, în cadrul unei noi încercări de executare, un executor şi reclamantul s-au dus la acasă la P. Mama acesteia le-a deschis. Aceasta a declarat ca P. ieşise şi a refuzat sa le prezinte copilul, chiar daca acesta era în casa.

In 26 martie 2002, P. prezintă executorului refuzul ei de a permite reclamantului sa-şi viziteze copilul, pe motiv ca acesta din urma, în acel moment în vârstă de şapte ani, refuza sa-şi întâlnească tatăl.

Cu acesta ocazie, reclamantul a cerut fostei soţii  permisiunea pentru copil, sa fie înscris la şcoala franceza din Bucureşti. Ea a refuzat sa ii răspundă.

Convocata de către executor în mod succesiv în 25 şi 30 aprilie 2002, nu s-a prezentat.

În aprilie şi iunie 2002, reclamantul a obţinut acordul directorilor scolii frecventate de fiul lui, sa-l vadă şi sa poată petrece câteva minute în compania acestuia în timpul pauzelor care durau cam cincisprezece minute. Copilul nu a manifestat nici o reticenta la vederea reclamantului şi i s-a adresat spunându-i „tata”.

In 23 iulie 2002, executorul, reclamantul şi avocatul au aşteptat-o pe P în zadar, chiar daca aceasta a fost convocată în mod legal. Cu acesta ocazie a fost redactat un proces verbal.

In 25 iulie, ea s-a prezentat la executor în urma unei noi convocări şi a declarat ca băiatul a părăsit Bucureştiul pentru o perioadă şi că nu vrea sa-şi întâlnească tatăl. A adus la cunoştinţa executorului că în aprilie şi iunie 2002, reclamantul şi-a văzut copilul la scoală în pauze. Reclamantul şi-a înnoit cererea de a-şi întâlni copilul ca să poată petrece cu acesta două săptămâni, precizând ca acesta era motivul pentru care venise din Franţa.

In 29 septembrie 2002, executorul s-a dus la domiciliul copilului şi al mamei acestuia, însoţit de reclamant şi de avocat. Doar executorul şi avocatul reclamantului au avut permisiunea de a intra în casa, reclamantul fiind invitat sa rămână afara. Ei au aflat ca băiatul, care părăsise oraşul, nu se va întoarce înainte de 14 septembrie 2002. În 15 septembrie anul următor, trebuia sa înceapă scoală primară. Părţile au stabilit programul de vizita pentru iarna următoare, în săptămâna din 13- 18 decembrie 2002. P. a precizat ca băiatul nu doreşte sa rămână singur cu tatăl lui şi că vizita va putea avea loc doar în compania mamei lui şi a surorii lui.

Martorul a obţinut acordul ambasadei din Franţa la Bucureşti, pentru înscrierea fiului lui la şcoală franceză din Bucureşti. Prin intermediul unei notificări a executorului, el a cerut fostei sale soţii să permită copilului sa meargă la acesta şcoală. Aceasta din urmă nu i-a răspuns şi a înscris copilul la o altă şcoală, fără să-l informeze pe reclamant.

Din elementele prezentate în fata curţii, nu reiese dacă reclamantul a putut să-şi vadă copilul în timpul săptămânii 13-18 decembrie 2002, cum s-a stabilit în faţa executorului.

In 15 ianuarie 2003, executorul a cerut biroului local de poliţie ca o funcţionară să-l însoţească pentru o nouă încercare de executare, fixată în 4 februarie 2003.

La această dată, executorul a constatat că reclamantul nu a adus dovada faptului că este în concediu, conform deciziei mai sus amintite. Din acesta cauză i-a convocat pe reclamant şi pe P. în 6 februarie 2003. Prin procesul verbal redactat cu această ocazie, executorul a constatat că reclamantul a adus dovada că era în concediu din 4 februarie 2003 până în 4 martie 2003, ceea ce permitea executarea deciziei. In ciuda acestui lucru, P. nu s-a prezentat şi prin urmare, executorul i-a convocat din nou în 17 februarie 2003.

în 17 şi 25 februarie 2003, P. nu a răspuns convocărilor în fata executorului. Acesta, ca şi reclamantul şi avocatul, au aşteptat-o degeaba de fiecare dată. Un proces verbal a fost realizat la fiecare eveniment în parte. In 12 februarie 2003, P. a adresat executorului o scrisoare informându-l că, copilul trebuie să-şi respecte programul, orarul şcolar şi nu poate să fie adus la executor fără să-i afecteze educaţia. Un răspuns similar a fost dat şi către reclamant în 12 septembrie 2003, motiv pentru care executorul a convocat-o pentru 15 septembrie anul următor.

La acea dată, la fel ca şi în 10 decembrie 2003, P. nu s-a prezentat la executor.

Aflând ca fosta soţie şi copilul său şi-au schimbat domiciliul din decembrie 2003, reclamantul a început mai multe demersuri ca să poată să găsească noul domiciliu al acestora. Prin certificatul din 12 februarie 2004, Ministerul Afacerilor Interne a indicat solicitantului o adresă a lui P. care figura în fişierele politiei, dar a adăugat ca P. nu locuia de fel la acesta adresa.

In ciuda lipsei de informaţii pertinente legate de domiciliul lui P. şi al copilului ei, referentul a cerut executorului continuarea procedurii de executare.

Acesta din urma i-a convocat pe reclamant şi pe P. în 25 mai 2004. P. s-a prezentat la executor fără copil, care era la şcoală. Ea a precizat că băiatul a făcut o declaraţie în scris la politie, declaraţie prin care îşi exprima refuzul de a-şi vedea tatăl. P. a mai declarat că îşi va da acordul pentru executarea deciziei, cu condiţia ca copilul să fie însoţit de ea sau de mama ei în perioada în care el va locui la reclamant.

In 28 iunie 2004, P. s-a prezentat la executor, declarând ca reclamantul va putea să-şi exercite dreptul de vizită începând din 1 septembrie 2004. Reclamantul şi-a manifestat dezacordul deoarece concediul lui se termina în 10 septembrie 2004. Prin urmare, el a cerut să-şi viziteze copilul începând din 5 iulie 2004.

In 5 iulie 2004, executorul a constatat că procedura de citaţie a lui P., nu a fost respectată şi, la cererea reclamantului, s-a stabilit un nou termen pentru a se prezenta la domiciliul lui P.

In 12 iulie 2004, P. a adus la cunoştinţa executorului că băiatul este în provincie. Reclamantul a cerut ca copilul sa-i fie încredinţat o săptămână, începând din 20 iulie 2004 şi o altă săptămână, începând din 6 septembrie 2004.

In 20 iulie 2004, P. a declarat ca băiatul nu mai este acasă şi i-a telefonat acestuia din urmă pentru a-şi exprima părerea despre plecarea cu tatăl lui. Copilul şi-a exprimat acordul cu condiţia de a mai fi însoţit şi de altcineva.

In 6 şi 13 septembrie, 3 noiembrie 2004, cât şi în 6 aprilie 2005, P. nu a dat curs convocărilor executorului.

C. Acţiunea civilă bazată pe Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 referitoare la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii

La o data neprecizată, reclamantul a sesizat Ministerul francez, adresând o plângere pentru imposibilitatea de a vedea respectată decizia juridică care să-i dea dreptul să-şi viziteze copilul.

Autoritatea centrală franceză competentă pentru aplicarea Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, de ştiut direcţia afacerilor civile şi a sigiliului, a sesizat ministerul român de justiţie.

Printr-o scrisoare din 14 iunie 2002, Ministerul justiţiei a cerut executorului semnalat pentru dosarul de executare a deciziei din 16 decembrie 1999, s-o invite pe P. la biroul lui şi să stabilească programul concret al vizitelor copilului. Executorul a fost şi el invitat să comunice la minister rezultatele acestor demersuri.

In august 2004, Ministerul Justiţiei a introdus o acţiune bazata pe Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, cerând stabilirea unui program de vizită detaliat, în favoarea reclamantului. Această cauză este pendinte în faţa instanţelor interne.

In 17 decembrie 2004, Ministerul Justiţiei a introdus un recurs pentru stabilirea unui program provizoriu de vizită, până când procedura principală este finalizata. Printr-un ordin din 24 ianuarie 2005, tribunalul primei instanţe din Bucureşti a acordat reclamantului dreptul de a-şi vizita copilul la fiecare două week-end-uri ale lunii, de vineri ( orele 16,00) până duminică ( orele 17,00). Aceasta hotărâre a fost confirmată în ultimul recurs de tribunalul Bucureşti, în data de 14 martie 2005.

In 23 martie 2005, Ministerul Justiţiei a cerut unui executor să efectueze demersurile necesare în vederea executării hotărârii din 24 ianuarie 2005 a tribunalului primei instanţe din Bucureşti.

Reclamantul a cerut, în aceeaşi măsură, executarea hotărârii din 24 ianuarie 2005 a tribunalului de primă instanţă din Bucureşti. Astfel, în data de 7 octombrie 2005, executorul s-a prezentat la domiciliul copilului şi al mamei sale, însoţit de reclamant. ţinându-se cont de absenţa copilului şi a mamei, executorul a întârziat executarea pentru 21 octombrie 2005. Curtea nu a fost informată dacă ultimele încercări de executare au fost realizate.

D. Plângeri penale ale reclamantului

In 1 noiembrie 1999, reclamantul a prezentat o plângere împotriva fostei sale soţii pentru nerespectarea măsurilor cu privire la păstrarea copilului şi vizitarea acestuia, infracţiune prevăzuta în articolul 307 § 2 din codul penal.

In 10 decembrie 1999, parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a pronunţat scoaterea de sub urmărirea penală, după ce a constatat că la acea dată nu exista o decizie definitivă care să constate dreptul de vizită al reclamantului.

In data de 19 iulie 2000, după ce s-a obţinut decizia cu privire la dreptul de vizita, reclamantul şi-a reînnoit plângerea penală. In 28 noiembrie 2001, parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a hotărât scoaterea de sub urmărirea penală, pe motivul că elementele constitutive ale infracţiunii, material şi internaţional, nu erau reunite în speţă. In 23 decembrie 2002, procurorul, în calitate de şef al parchetului, a confirmat scoaterea de sub urmărirea penală.

In 24 septembrie 2002, reclamantul introduce o nouă plângere penală împotriva lui P. pentru aceeaşi infracţiune. In 27 mai 2004 parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a pronunţat scoaterea de sub urmărirea penală şi aplică lui P. o amendă administrativă în valoare de 6 000 000 ROL ( lei româneşti), sau aproximativ 160 EUR. Printr-o decizie din 2 noiembrie 2004, procurorul aceluiaşi parchet a confirmat decizia parchetului. Parchetele au constatat lipsa pericolului social al evenimentelor.

Reclamantul a contestat scoaterea de sub urmărirea penală în faţa instanţelor, în baza articolului 278 din codul de procedură penală. Printr-o hotărâre din 24 februarie 2005, tribunalul primei instanţe - sectorul 1 Bucureşti, respinge acţiunea reclamantului. In 4 mai 2005, tribunalul din Bucureşti confirmă hotărârea pronunţată în prima instanţă.

In 12 octombrie 2004, şi-a reînnoit plângerea împotriva lui P. în faţa aceluiaşi parchet.

Printr-o ordonanţă din 2 martie 2005, parchetul de pe lângă tribunalul primei instanţe din Bucureşti a emis scoaterea de sub urmărirea penală. El a constatat că P. avea de fiecare dată motivată opoziţia pentru dreptul de vizită, fie prin refuzul copilului de a rămâne singur cu reclamantul, fie prin faptul că executarea dreptului de vizită ar fi provocat absenţa copilului de la şcoală.

E. Alte demersuri ale reclamantului

56. Printr-o scrisoare adresată inspectoratului şcolar din Bucureşti, în 19 septembrie 2002, reclamantul încearcă în zadar să se informeze despre locul în care învaţă copilul lui. Prin răspunsul din 30 septembrie 2002, acesta refuză să-i comunice numele şi adresa şcolii frecventată de copil şi l-a reorientat către serviciul public al protecţiei drepturilor copilului.

57. Reclamantul a reînnoit demersul său către inspectoratul şcolar. In 31 octombrie 2002, i s-a răspuns că nu se păstrează lista tuturor elevilor înscrişi în şcolile publice sau particulare din Bucureşti.

58. In urma demersurilor înaintate serviciului public pentru protecţia copilului, din serviciul consiliului local din Bucureşti, reclamantul s-a văzut nevoit să răspundă că băiatul său Pierre Albert nu era un copil cu probleme, referitor la ordonanţa de urgenţă pentru protecţia copiilor cu probleme (O.U.G. nr. 26/1997), şi că serviciul public în cauză nu era deci competent pentru a cunoaşte această situaţie.

59.  In 23 martie 2003, autoritatea tutelară a primăriei sectorului 1 din Bucureşti, a precizat reclamantului că a înaintat o anchetă asupra domiciliului copilului şi a mamei acestuia. Cu această ocazie, nimeni nu a fost găsit acasă. Contactată telefonic, P. a informat autorităţile că băiatul era într-o stare bună de sănătate şi că era înscris în primul an la o şcoală al cărei nume refuza să-l precizeze.

F. Întâlnirile reclamantului cu copilul său în 2005

60. Reclamantul şi-a întâlnit copilul în mai multe etape de-a lungul anului 2005. Primele întâlniri au durat cam 90 de minute şi au avut loc la autoritatea tutelară a primăriei sectorului 1 Bucureşti. Psihologii au asistat la fiecare întâlnire. Întâlnirile ulterioare au durat mai mult (câteva ore) şi s-au desfăşurat în diverse locuri: în parc, într-un mare complex comercial, într-un restaurant McDonald, la un curs de dans, etc. Reclamantul şi-a putut întâlni copilul în absenţa fostei sale soţii şi în prezenţa actualei sale soţii.

61. După un raport fără dată, furnizat de către Guvern şi stabilit de către psihologii care au participat la întâlnirile reclamantului cu copilul său, acesta din urmă manifesta o oarecare reticenţă faţă de tatăl lui la începutul întâlnirilor, dar de fiecare dată, cu ajutorul jocurilor, relaţiile s-au îmbunătăţit. Totuşi, copilul refuza să petreacă o săptămână întreagă cu tatăl său.

62. După un alt raport stabilit de aceeaşi psihologi şi depus de către reclamant, atitudinea de reticenţă a copilului era rezultatul influenţei mamei care, în mod indirect, îi precizase la început că îi este interzis să se bucure de prezenţa tatălui său.