Asupra incalcarii articolului 8 - Gaston Lafargue contra Romaniei - Lipsa de actiune si neglijenta autoritatilor in procedura de executare

II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

72. Reclamantul invocă faptul că autorităţile române nu au luat măsurile potrivite pentru a asigura executarea rapidă a deciziilor judecătoreşti, date în speţă, şi care îi acordau dreptul de vizită şi de găzduire în privinţa fiului său. Autorităţile ar fi încălcat astfel articolul 8 din Convenţie, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei sale”.

2. Nu poate exista ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în cazul în care această ingerinţă este prevăzută de lege şi dacă ea constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, pentru  siguranţa publică sau economică a ţării, pentru apărarea ordinii şi a prevenirii infracţiunii penale, pentru apărarea sănătăţii sau a moralei, sau pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.

Argumentele părţilor

Reclamantul

73. Reclamantul a estimat că autorităţile nu au luat toate măsurile necesare în vederea asigurării executării hotărârilor legate de dreptul de vizită. Invocând cazul Ignaccolo-Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2000, nr. 31679-96, CEDO 2000-I), consideră că autorităţile nu au luat nici o măsură coercitivă împotriva lui P. şi nu au pus în practică nici o măsură pregătitoare în vederea executării dreptului de vizită şi de găzduire.

74. Reclamantul subliniază similitudinea dintre Ignaccolo- Zenide contra România şi cazul de faţă, considerând că obligaţiile autorităţilor naţionale în cazul executării unei decizii vizând dreptul de vizită sunt similare celor cerute de executarea unei decizii exprimate pentru dreptul de supraveghere.

Guvernul

75. Guvernul admite că articolul 8 al Convenţiei impune Statului o obligaţie pozitivă pentru asigurarea dreptului la respectarea vieţii familiale. Amintind diversele încercări de executare ale reclamantului, consideră că autorităţile au luat toate măsurile necesare pentru a facilita executarea dreptului de vizită a acestuia din urmă. Aceste măsuri ar fi îmbrăcat atât un caracter judiciar cât şi unul extrajudiciar.

76. Invocând cazurile Sylvester contra Austria (36812-97 şi 40104-98, hotărârea din 24 aprilie 2003), şi Kallo contra Ungaria (nr. 70558/01, CEDO, 14 octombrie 2003), Guvernul raportează că obligaţia autorităţilor naţionale să ia măsuri în acest scop, nu este categorică, ţinându-se cont de marja lor de apreciere, şi că obligaţia lor de a recurge la măsuri coercitive trebuie să fie limitată. În ceea ce priveşte opoziţia mamei la executarea deciziei de a ceda dreptul de vizită reclamantului şi cea legată de reticenţa copilului de a rămâne singur cu tatăl, nu există măsuri eficiente pe care autorităţile naţionale să le fi putut lua.

77. In observaţiile sale despre admisibilitate, pe care intenţionează să o menţină, pentru ceea ce este considerat esenţa problemei, Guvernul consideră că spre deosebire de cazul Ignaccolo- Zenide contra România (hotărâre din 25 ianuarie 2005, nr. 31679-96, CEDO 2000-I), dispoziţiile Convenţiei de la Haga nu sunt aplicabile. Trebuie pus în valoare faptul că în prezentul caz este vorba de dreptul de vizită al reclamantului şi nu de un drept de îngrijire, ceea ce în acest caz face inaplicabilă convenţia.

Totuşi, Guvernul precizează că, în august 2004, Ministerul Justiţiei a introdus o acţiune bazată pe Convenţia de la Haga, cu scopul de a aplica în orice situaţie dreptul de vizită al reclamantului. Pe de altă parte, a fost introdusă o acţiune în recurs, care să contribuie la stabilirea unui program provizoriu de vizită, până la încheierea procedurii. Printr-o hotărâre din 24 ianuarie 2005, tribunalul primei instanţe din Bucureşti a acordat reclamantului dreptul de a-şi vizita copilul la fiecare două week-end-uri ale lunii.

78. Guvernul explică faptul că propria conduită a reclamantului poate reprezenta un subiect criticat. Precizează mai întâi că reclamantul nu a înaintat o acţiune în faţa tribunalelor cu scopul de a-şi fixa în detaliu un program de vizită, ţinându-se cont de refuzul perseverent al mamei de a permite punerea în practică a dreptului de vizită.

79. In al doilea rând, Guvernul aminteşte că executarea obligaţiei în speţă, necesită intervenţia personală a debitorului şi pune în evidenţă faptul că nu există mijloace de executare forţată pentru o astfel de obligaţie. După părerea lui, reclamantul ar fi trebuit să folosească mijloace indirecte pentru a forţa debitorul să-şi execute obligaţia.

Astfel, ar fi trebuit să-şi oblige fosta soţie să achite o amendă până la executarea deciziei definitive. Guvernul precizează că această acţiune îşi găseşte temeiul în doctrina şi în jurisprudenţa naţională şi internaţională, până în 2 octombrie 2000, data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă numărul 138/2000 care modifică codul de procedură civilă. După această dată, acţiunea îşi găsea temeiul în articolul 580 din codul de procedură civilă, modificat prin ordonanţa în cauză. În plus Guvernul afirmă că plata unei astfel de amenzi reprezintă, ţinându-se cont de cifra atât de ridicată, o executare veritabilă a deciziei definitive.

80. În al treilea rând, Guvernul consideră că reclamantul ar fi putut înainta o plângere penală împotriva debitorului pentru nerespectarea măsurilor cu privire la îngrijirea şi vizitarea copilului, infracţiune prevăzută în articolul 307 § 2 din codul penal. El recunoaşte că reclamantul a introdus astfel de plângeri penale, finalizate prin scoaterea de sub urmărire penală din partea procurorului, dar trebuie pus în evidenţă faptul că reclamantul nu a înaintat o contestaţie împotriva tuturor acestor situaţii de scoatere de sub urmărire penală în faţa tribunalelor. Admiţând că un recurs în faţa instanţei împotriva deciziilor procurorului nu era, în momentul în care a fost dată neînceperea urmăririi penale, prevăzută prin codul de procedură penală, el arată mai întâi că Curtea constituţională a declarat, prin decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, că articolul 278 din codul de procedură penală era neconstituţional, din cauză că nu autoriza accesul la justiţie, drept garantat la art. 21 din Constituţie. În plus, retrimite două decizii ale Curţii supreme de Justiţie din 2000 şi 2001 prin care aceasta din urmă a acceptat să decidă asupra a două acţiuni îndreptate împotriva scoaterilor de sub urmărire emise de către procuror. Guvernul nu a furnizat copii ale acestor decizii.

Pe urmă, prezintă că începând din 1 ianuarie 2004, codul de procedură penală a fost modificat ( prin introducerea articolului 278) astfel încât să prevadă în mod intenţionat posibilitatea de a realiza o contestaţie în faţa instanţelor împotriva scoaterii de sub urmărire penală emisă de către procuror.

Pe de altă parte, Guvernul consideră că reclamantul avea posibilitatea să introducă noi plângeri penale împotriva fostei sale soţii, dacă se tine cont de caracterul continuu al infracţiunii prevăzute de articolul 307 § 2 din codul penal.

81. In sfârşit, Guvernul invocă faptul că, de-a lungul anului 2005, autorităţile locale de asistenţă socială au organizat întâlniri între copil şi tatăl lui, în prezenţa psihologilor, pentru a facilita relaţiile personale, legate de refuzul copilului de a păstra contactul cu tatăl lui timp de paisprezece ani. Astfel, unsprezece întâlniri au avut loc din 12 martie pană în 11 iulie 2005.

Aprecierea Curţii

1. Principiile generale

82. Curtea aminteşte că, pentru un părinte şi pentru copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia dintre părinţi se destramă,- şi că aceste măsuri interne care îi împiedică să realizeze acest lucru, reprezintă o intervenţie în dreptul protejat la articolul 8 al Convenţiei( a se vedea printre altele Johansen contra Norvegia, hotărârea din 7 august 1996, Catalogul hotărârilor şi deciziilor 1996-III, pag. 1001-1002 § 52 şi Elsholz contra Germania (GC), nr. 25735/94.43, CEDO 2000-VIII).

83. Curtea aminteşte că dacă articolul 8 tinde să protejeze individul împotriva intervenţiilor arbitrare ale puterilor publice, ea produce surplusuri de obligaţii pozitive inerente pentru „respectul” efectiv al vieţii de familie. Şi într-un caz şi în celălalt trebuie să existe bunăvoinţa necesară pentru a regla în mod echilibrat interesele individului şi cele ale societăţii în ansamblul ei; la fel, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anume marjă de apreciere( Keegan contra Irlanda, hotărârea din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19. 49).

84. Fiind vorba despre obligaţia Statului de a hotărî măsurile pozitive, Curtea a declarat în numeroase rânduri că articolul 8 implică dreptul unui părinte de a  lua măsuri proprii, de a le grupa în interesul copilului dar în acelaşi timp şi obligaţia autorităţilor naţionale care vin cu propriile lor măsuri (a se vedea de exemplu Ignaccolo- Zenide contra România, nr. 31679/96.94, CEDO 2000-I, şi Nuutinen contra Finlanda, nr. 32842/96. 127, CEDO 2000-VIII).

85. Totuşi, obligaţia pentru autorităţile naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este categorică pentru că se întâmplă ca uniunea unui părinte cu copii săi care au trăit împreună cu celălalt părinte să nu poată să aibă loc imediat şi să aibă nevoie de anumite dispoziţii. Natura şi întinderea acestora depinde de circumstanţele fiecărei situaţii, dar înţelegerea şi cooperarea ansamblului de persoane implicate în problemă, reprezintă întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuiau sa facă un efort pentru a facilita o asemenea colaborare, o obligaţie pentru ele de a recurge la acţiuni de constrângere nu ar putea să fie decât limitată: trebuie să se ţină cont de interesele şi drepturile, libertăţile acestor persoane, şi cu siguranţă de interesele superioare ale copiilor şi de drepturile care sunt recunoscute la articolul 8. În ipoteza în care contactele pe care le au cu părinţii pun în pericol aceste interese sau defavorizează aceste drepturi, autorităţilor naţionale vor fi cele care vor interveni să vegheze asupra unui echilibru între acestea ( Ignaccolo- Zenide, citat deja, paragraful 94).

86. In cele din urmă, Curtea aminteşte că aceasta Convenţie trebuie să se aplice în acord cu principiile dreptului internaţional, în special cele cu privire la protecţia internaţională a drepturilor omului. (Streletz, Kessler şi Krenz contra Germania (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98. 90, CEDO 2001-II şi Al-Adsani contra Regatul Unit (GC), nr. 35763/97.55, CEDO 2001-XI). În ceea ce priveşte mai exact obligaţiile pozitive pe care articolul 8 le estimează pentru Stat, legate de reuniunea unuia dintre părinţi şi copiii săi, acestea trebuie să se interpreteze conform Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 despre aspectele civile ale răpirii internaţionale ale copiilor ( Ignaccolo- Zenide, citat deja, paragraful 95), cât şi conform Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.

87. Punctul decisiv constă în a şti dacă autorităţile române, au luat, pentru a facilita executarea deciziei pronunţate de justiţie acordând reclamantului dreptul de vizită pentru copilul lui,- toate măsurile care i se puteau cere în mod rezonabil.( Hokkanen contra Finlanda, hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A, p. 22. 58)

88. Este oportun să se amintească faptul că într-un astfel de caz caracterul adecvat unei măsuri se judecă în funcţie de rapiditatea cu care este pusă în practică. În realitate procedurile care se referă la autoritatea paternală şi la dreptul de vizită, inclusiv la executarea deciziei date problemei lor, cer un tratament urgent, pentru că trecerea timpului poate să aibă consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copil şi tatăl care nu locuieşte cu el.

2. Aplicarea principiilor generale în speţă

89. În prezentul caz, este vorba deci de a determina dacă lipsa de respect pentru viaţa familială a fost prezentă în viaţa reclamantului.

90. Curtea notează, în primul rând, că nu este contestată legătura dintre reclamant şi copilul său, rezultat dintr-o viaţă familială în sensul articolului 8 al Convenţiei.

a) Perioada care trebuie luată în considerare

91. Guvernul susţine că obligaţia autorităţilor de a lua măsuri pentru facilitarea executării deciziei din 16 decembrie 1999 a debutat în 7 iulie 2000, dată la care reclamantul a demarat procedura de executare. El certifică inactivitatea reclamantului până la această dată.

92. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului şi valorifică faptul că executarea deciziei din 16 decembrie 1999 a fost suspendată printr-o decizie a Curţii de Apel din Bucureşti din 28 decembrie 1999, până ce recursul introdus împotriva primei decizii este soluţionat. În 3 mai 2000, recursul a fost respins de către Curtea de Apel.

93. Cu privire la decizia curţii de Apel din Bucureşti din 28 decembrie 1999, suspendând execuţia deciziei din 16 decembrie 1999, Curtea consideră că reclamantul nu putea să ceară executarea deciziei din 16 decembrie 1999 înainte de 3 mai 2000 şi că autorităţile naţionale nu au avut obligaţia să ia măsuri pentru a facilita executarea dreptului de vizită al reclamantului decât după această dată.

b) Despre punerea în practică a dreptului de vizită şi găzduire al reclamantului

94. Curtea observă că mai multe încercări de executare a deciziei din 16 decembrie 1999, făcute de către un executor judecătoresc, au fost efectuate la interval de câteva luni. Aceste încercări care vizau în principal întâlnirea dintre reclamant şi fiul său, au fost, fără nici o excepţie, destinate eşecului pană la începutul anului 2005, cauza principală fiind comportamentul mamei.

95. Curtea notează în mod egal că nici o altă măsură adecvată nu a fost luată de către autorităţi înainte de această perioadă pentru a crea condiţiile necesare executării deciziei menţionate mai sus, ca de exemplu măsuri pregătitoare pentru exercitarea dreptului de vizită.

96. In ciuda refuzului mamei de a permite întâlnirea copilului cu reclamantul, acesta din urmă s-a angajat să execute decizia care îi atribuia dreptul de vizită, deplasându-se în România în mai multe rânduri, în speranţa de a-şi vedea fiul.

97. Doar la începutul anului 2005 şi după comunicarea recursului Guvernului, reclamantul a putut să-şi întâlnească copilul în mai multe etape. Aceste întâlniri au fost organizate de către serviciul social local, în prezenţa unui psiholog. Ele s-au desfăşurat doar pe o perioadă de cinci luni şi au fost de scurtă durată. Cu toate că rapoartele  psihologilor atestă eficacitatea acestor întâlniri, nu au fost prelungite de către de autorităţi. Cu toate că nu echivalează cu exercitarea efectivă a dreptului de vizită, aceste întâlniri dovedesc faptul că Statul dispunea de mijloace adecvate pentru a facilita exercitarea dreptului de vizită a reclamantului.

98. Dat fiind faptul că Guvernul concluzionează că neexecutarea deciziei din 16 septembrie 1999 a fost rezultatul situaţiei în care reclamantul nu a introdus o acţiune în faţa tribunalelor pentru a stabili un program detaliat de vizită, un astfel de program fiind stabilit de hotărârea definitivă a tribunalului Bucureşti din 14 martie 2005 (la fiecare două week-end-uri ale lunii, de vineri (orele 16,00) pană duminică (orele 17,00)). Totuşi, această hotărâre nu a fost executată nici atât. Din acel moment, nu poate fi imputată reclamantului absenţa executării deciziei care îi conferea drepturile paternale.

99. În măsura în care Guvernul reproşează reclamantului faptul că nu a introdus o acţiune care să vizeze condamnarea fostei sale soţii la plata unei amenzi, Curtea consideră că o asemenea acţiune nu ar fi fost considerată suficientă, pentru că este vorba de o cale indirectă şi excepţională de executare. În plus, lipsa de acţiune a reclamantului nu putea priva autorităţile de obligaţiile lor morale, în calitate de deţinători ai puterii publice, în materie de executare (a se vedea Ignaccolo- Zenide, citat deja, § 108).

100. Guvernul reproşează reclamantului că nu a depus contestaţii în faţa tribunalelor împotriva tuturor acţiunilor de scoatere de sub urmărirea penală, emise de către parchet pentru plângerile penale ale reclamantului împotriva fostei sale soţii pentru nerespectarea măsurilor privind îngrijirea copilului şi vizita copilului, infracţiune prevăzută de articolul 307 § 2 din codul penal.

101. Ca şi titlu executiv, Curtea aminteşte că a precizat că un astfel de recurs în faţa unui tribunal împotriva unei acţiuni de scoatere de sub urmărirea penală, deja pronunţată de către parchet, nu poate fi eficientă înainte de 1 ianuarie 2004, data intrării în vigoare a legii modificărilor codului de procedură penală, care a introdus un astfel de recurs ( a se vedea Rupa contra România (decembrie), nr. 58478/00, 14 decembrie 2004 § 90).

102. Cu toate că reclamantul a avut posibilitatea de a introduce un recurs împotriva

acţiunilor de scoatere de sub urmărirea penală ale procurorului după această dată, ceea ce practic a făcut pentru scoaterea de sub urmărirea penală a parchetului din 27 mai 2004, Curtea aminteşte că nu a fost chemată să examineze dacă ordinea juridică internă permitea adoptarea sancţiunilor eficiente împotriva lui P. De fapt aparţine fiecărui Stat contractant sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care i se impun conform articolului 8 al Convenţiei. Singura sarcină a Curţii este de a examina dacă măsurile adoptate de autorităţile române sunt adecvate şi suficiente ( a se vedea Ignaccolo- Zenide, citat deja, § 108).

103. Totuşi, Curtea notează că autorităţile naţionale nu au impus decât o singură sancţiune pecuniară fostei soţii a reclamantului, ca urmare a plângerilor penale ale acestuia din urmă, tolerând de mai bine de şase ani refuzul acesteia de a respecta o decizie juridică. Nu reiese din documentele trimise Curţii că P. a plătit amenda, a cărei cifră este destul de mică ( aproximativ 160 EUR).

104. Cu privire la ceea ce urmează şi exceptând marja de apreciere a Statului apărător, Curtea consideră că autorităţile române au omis să-şi manifeste eforturile adecvate şi suficiente pentru a i se face reclamantului respectat dreptul la vizită şi de a locui împreună cu copilul său, timp de şase ani, neapreciind astfel dreptul său la o viaţă familială garantată de articolul 8 al Convenţiei.

II. DESPRE APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

105. In termenii articolului 41 al Convenţiei,

„ Dacă Curtea declară că s-a încălcat Convenţia sau Protocoalele acesteia, şi dacă dreptul intern ale Înaltei Părţi contractante nu permite decât anularea parţială a acestor urmări ale infracţiunii, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie imparţială, obiectivă.”

A. Prejudiciul

1. Prejudiciul material

106. Reclamantul cere 64 020 EUR ca şi prejudiciu material. De fapt el a suportat o pierdere financiară datorită retrogradării din postul de director vânzări în care lucra, pe postul de agent comercial, în cadrul aceleiaşi societăţi comerciale franceze în care lucra, retrogradare care a avut loc în luna mai 1999. Suma prezentată este echivalentul salariului său brut pe o perioadă de cinci ani.

107. Guvernul susţine faptul că cererea reclamantului nu este justificată. El invocă că nu există o legătură de cauzalitate între neexecutarea deciziei din 16 decembrie 1999 şi schimbarea pe un alt post, din moment ce schimbarea despre care se vorbeşte a avut loc înainte ca decizia să devină executorie.

108. Curtea precizează că legătura de cauzalitate între infracţiunea constatată şi prejudiciul material citat este mult prea forţată pentru a justifica acordarea salariului.(a se vedea Iglesias Gil şi A.U.I. contra Spania, nr. 56673/00.70, CEDO 2003-V).

2. Prejudiciul moral

109. Reclamantul cere 100 000 EUR pentru daune morale pentru anxietatea şi depresia pe care le-a manifestat în urma nepunerii în practică a drepturilor paternale.

110. Guvernul susţine că cererea reclamantului nu este justificată.

111. Curtea consideră că reclamantul a resimţit un prejudiciu moral. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de sumele acordate în cazuri similare (Ignaccolo- Zenide, § 117, Iglesias Gil şi A.U.I., § 67, Maire contra Portugalia, nr. 48206/99.82, CEDO 2003-VII, Hansen contra Turcia. § 115 şi Monory contra România şi Ungaria, nr. 71099/01 § 96, 5 aprilie 2005) şi hotărând în baza articolului 41, Curtea îi alocă 15 000 EUR cu acest titlu.

Costuri şi cheltuieli

112. Reclamantul solicită în plus rambursarea unei sume de 15 072 EUR, pe care îi împarte astfel:

a) 4 312 EUR pentru costurile personale din urma deplasărilor sale cu avionul între Franţa şi România,

b) 6 000 EUR pentru costurile provenite din urma deplasărilor lui cu maşina între Franţa şi România,

c) 9 331 000 ROL, sau aproximativ 260 EUR, pentru cheltuielile şi onorariile de executare,

d) 1 800 RON ( lei noi romaneşti), sau aproximativ 500 EUR pentru onorariile plătite avocatului care l-a reprezentat la Strasbourg,

e) 14 400 RON, sau aproximativ 4 000 EUR, pentru onorariile avocatului care l-a reprezentat la Strasbourg, în baza unei convenţii de onorarii stabilite în 28 octombrie 2005.

113. Guvernul nu se împotriveşte rambursării costurilor şi cheltuielilor legate de procedura internă de executare şi a procedurii din faţa Curţii, atât timp cât ele se bazează pe documente justificative. Totuşi el consideră că suma costurilor şi a cheltuielilor implicată în procedura de la Strasbourg, este mult prea mare. În plus adaugă faptul că toate cheltuielile precizate pentru deplasările în România nu pot fi demonstrate.

114. Curtea aminteşte că alocarea costurilor şi a cheltuielilor conform articolului 41 presupune că se poate găsi şi stabili realitatea lor, necesitatea acestora şi în plus aspectul logic al sumei (Iatridis contra Grecia (satisfacţia echitabilă) (GC), nr. 31107/96 § 54, CEDO 2000-XI). În plus costurile pentru justiţie nu se acoperă decât în măsura în care se raportează la infracţiunea constatată. (Van de Hurk contra Olanda, hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21 § 66).

115. Curtea precizează ca unele cheltuieli care se referă la demersurile încheiate, atât în România cât şi la Strasbourg, pentru a împiedica sau pentru a redresa situaţia pe care a judecat-o contrar articolului 8 al Convenţiei, corespundeau unei nevoi. Din acel moment ele trebuie rambursate în măsura în care nu depăşesc un anumit nivel raţional.( a se vedea Ignaccolo- Zenide, citat anterior, § 121).

Astfel, Curtea alocă reclamantului suma de 7 400 EUR, din care 4 000 EUR trebuie vărsaţi   în contul avocatului său.

Interese moratorii

116. Curtea, în mod adecvat, hotărăşte să stabilească taxele intereselor moratorii în funcţie de dobânda preţului marginal al Băncii centrale care a fost majorat cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

Afirmă că a fost încălcat articolul 8 al Convenţiei

Afirmă că:

Statul apărător trebuie să returneze reclamantului, în următoarele trei luni începând din ziua în care hotărârea va fi considerată definitivă, conform articolului 44 § 2 al Convenţiei, sumele următoare, să convertească în lei româneşti conform cursului aplicabil la acea dată:

15 000 EUR (cincisprezece mii EUR) pentru daune morale

7 400 EUR ( şapte mii patru sute EUR) pentru costuri şi cheltuieli dintre care 4 000 EUR ( patru mii EUR) trebuie să fie vărsaţi direct în contul avocatului.

Începând de la expirarea aşa zisei întârzieri şi până la vărsământ, aceste sume

de bani se vor majora cu o dobândă simplă egală cu taxa preţului marginal al    Băncii centrale europene, aplicabilă în această perioadă şi care va fi mărită cu 3 %.

Respinge cererea satisfacerii echitabile pentru tot ceea ce este în plus.

Dată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 13 iulie 2006, prin aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.

Vincent BERGER                                                         Bostjan M. ZUPANCIC

Grefier                                                                          Preşedinte

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță