Georgel si Georgeta Stoicescu contra României - Muscaturi de caine Invaliditate
| Comentarii |
|
SECTIA A III-A
GEORGEL SI GEORGETA STOICESCU c. ROMANIA
(Cauza nr. 9718/03)
STRASBOURG
26 iulie 2011
ReclamantaGeorgeta Stoicescu,acum decedată, avea naţionalitatea română, era născută în 1929 si locuia în Bucureşti. Soţul acesteia şi succesorul ei, George Stoicescu, cetăţean roman născut în 1926 şi locuind la Bucureşti, a continuat procedura după moartea reclamantei, survenită la data de 29 decembrie 2007. La 24 octombrie 2000, doamna Stoicescu, având 71 de ani la vremea respectivă, a fost atacată, muşcată şi doborâtă la pământ de aproximativ 7 câini vagabonzi în faţa casei sale în cartierul Pajura, o zonă rezidenţială a Bucureştiului.
La vremea respectivă, numărul mare de câini vagabonzi constituia deja o problema realã cu privire la sănătatea şi siguranţa publică. Această problemă a fost mediatizată internaţional încă din anii 1990. În anul 2000, în Bucureşti existau în jur de
200 000 de câini vagabonzi.
In urma atacului câinilor, dna Stoicescu a suferit rãni la cap, precum şi o fracturã de os femural, fiind spitalizată timp de patru zile. După ieşirea din spital, dnei Stoicescu i-a fost prescris un tratament medical, pe care însă nu l-a putut urma din cauza problemelor financiare. Domnul şi doamna Stoicescu erau pensionari, cu un venit lunar în lei (ROL) de aproximativ 80 euro. Ei au pretins că din cauza veniturilor mici trăiau la nivelul de subzistenţă, iar ca rezultat, dna Stoicescu a pierdut în greutate. A început să fie amnezică, avea dureri la umăr şi coapsă şi mergea cu greu. Dna Stoicescu a început sã aibã stãri de anxietate şi nu şi-a mai părăsit locuinţa de frica unui nou atac al câinilor vagabonzi. În 2003, a rămas imobilizată la pat. Sănătatea i s-a înrăutăţit aşa de mult că la data de 4 iunie 2003 a fost declarată invalidă şi i s-a acordat îngrijire medicală gratuită.
În 10 ianuarie 2001, dna Stoicescu, reprezentată de soţul ei, a cerut despăgubiri pe motivul că, în urma atacului, a devenit invalidă.
La prima înfăţisare în justiţie, curtea a constatat că dna Stoicescu nu a plătit taxa de timbru şi i-a ordonat să plătească suma de 6 145 000 ROL (250 euro). Această sumă reprezenta venitul lunar al familiei Stoicescu pe patru luni. Reclamanta a plătit numai 500 000 ROL (20 euro), împrumutaţi de la diferite cunoştinţe. La 6 martie 2001, curtea a respins actiunea civilă pe motivul neplăţii integrale a taxei de timbru. Hotãrãrea a fost atacatã cu apel de cãtre reclamantã.
În martie 2001, primarul Bucureştiului a anunţat că vor fi eutanasiaţi câinii vagabonzi. El a declarat că în cursul anului 2000, 22 000 de persoane au avut nevoie de îngrijire medicală în urma atacurilor câinilor vagabonzi şi că de la începutul anului 2001 mai mult de 6 000 de oameni fusesera muşcaţi de câini vagabonzi, copiii şi vârstnicii fiind cei mai expuşi la atacuri.
La 19 aprilie 2001 Consiliul general al municipiului Bucureşti a emis Hotãrârea nr. 82, iar în cursul aceluiaşi an, Guvernul a adoptat ordonanţa de urgenţă nr. 115/20 0 1 – care a intrat în vigoare la 13 decembrie 2001 ; prin aceste acte se statua asupra programului de gestionare şi sterilizare a câinilor fãrã stãpân [2 - Introducerea eutanasiei a fost criticatã de diverse personalitãţi internaţionale, precum actriţa Brigitte Bardot, care în 2001 a donat municipiului Bucureşti 200.000 EUR pentru a-i folosi la sterilizarea câinilor fãrã stãpân, evitând astfel necesitatea eutanasierii lor.].
La termenul din data de 19 iunie 2001, Tribunalul Bucureşti a decis că Administraţia pentru Supravegherea Animalelor (ASA), un organism public, nu a luat toate măsurile necesare în a proteja populaţia iar că atacul asupra dnei Stoicescu a pus în pericol viaţa şi sănătatea acesteia, cauzându-i suferinţă fizică şi psihică. Primăriei Bucureştiului i s-a ordonat să plătească daune morale de 10 000 000 ROL (aproximativ 400 euro), reprezentând 10% din suma pretinsă de reclamantă.
Primăria Bucureşti a câştigat în apel, invocând că nu avea calitate procesualã pasivã, deoarece A S A era sub tutela Consiliului municipal Bucureşti şi nu a Primăriei Bucureşti.
La data de 28 iunie 2002 reclamanta, reprezentatã de soţul ei, a introdus o noua acţune civilã la Judecãtoria Bucureşti, solicitând daune în cuantum de ROL 50,000,000 (EUR
2,000) din partea ASA si a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Acţiunea a fost respinsã, iar apelul introdus de reclamantã a fost la rândul lui respins.
Problema câinilor vagabonzi subzistã chiar şi în prezent, ea nefiind încă rezolvată. Conform spuselor prefectului Bucureştiului, 9 178 persoane au fost muşcate de câini vagabonzi în Bucureşti în primele luni ale anului 2009, această cifra încluzând şi copiii. Conform unui raport al ASA, 38% din câinii adunaţi de pe străzile Bucureştiului în prima jumătate a anului 2009 erau infectaţi cu leptospiroza [3 - Leptospiroza este o boala infecţioasã, transmisibilã omului, care poate provoca meningitã, afecţiuni ale ficatului şi probleme renale.].
În 27 aprilie 2010, prefectul a precizat că la acea dată existau între 40 000 şi 100 000 de câini vagabonzi în Bucureşti şi că în anul 2009, aproximativ 7 000 de persoane au fost muşcate de câinii vagabonzi, iar în primele luni ale anului 2010, mai mult de 2 000 de persoane au fost victimele atacurilor câinilor vagabonzi. De asemenea, prefectul a anunţat că a înaintat un proiect de lege care să permită eutanasierea câinilor vagabonzi în anumite cazuri.
În ianuarie 2011, o femeie în vârstă a fost muşcată şi ucisă de câini vagabonzi în centrul
Bucureştiului.
Plângerea, procedura şi alcatuirea Curţii
Invocând în special articolul 8 din Convenţie, dna Stoicescu s-a plâns de faptul că a fost atacată de o haită de câini fără stăpân deoarece autorităţile locale au omis să ia măsuri adecvate pentru a rezolva problema câinilor fără stăpân în municipiul Bucureşti. Invocând articolul 6 § 1, ea s-a plâns şi de faptul ca instanţele interne i-au respins acţiunile civile prin care a solicitat sa fie despãgubitã.
Cererea a fost introdusă la Curtea Europeană de către Georgel şi Georgeta Stoicescu la 10 ianuarie 2001. La 11 mai 2006 Curtea a declarat inadmisibilă cererea în privinţa lui Georgel Stoicescu.
Hotărârea a fost adoptată la 5 iulie 2011 de către o cameră alcătuită din următorii 7 judecători:
Josep Casadevall (Andora), Preşedinte, Corneliu Bîrsan (România),
Alvina Gyulumyan (Armenia), Egbert Myjer (Olanda),
Ineta Ziemele (Letonia),
Luis López Guerra (Spania),
Mihai Poalelungi (Moldova), judecători,
Precum şi Santiago Quesada, Grefier de Secţie.
Hotãrârea Curţii
Articolul 8
Curtea a constatat faptul că dna Stoicescu a fost atacată, muşcată şi doborâtă la pământ de către o haită de aproximativ şapte câini vagabonzi într-un cartier rezidenţial din Bucureşti şi că acest atac şi consecinţele lui i-au provocat suferinţe incontestabile, atât fizice cât şi morale.
Autorităţile române deţineau informaţii detaliate referitor la problema câinilor fără stăpân, în special în ce priveşte numărul mare al acestora în municipiul Bucureşti şi pericolul pentru populaţie reprezentat de aceştia. Datele de care au dispus autorităţile confirmă de asemenea regularitatea producerii acestor atacuri în Bucureşti.
În 2001, în urma atacului asupra dnei Stoicescu, autorităţile au recunoscut existenţa problemei atacurilor de către câinii vagabonzi şi au adoptat Decizia nr. 82 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 155/2001.
Curtea a admis că, chiar şi anterior atacului asupra dnei Stoicescu, în România existau regulamente care să constituie o bazã legală pentru crearea unor structuri specifice menite să rezolve problema câinilor . Aceste regulamente au fost modificate în mod repetat în urma incidentului din anul 2000, în special în ceea ce priveşte organizarea şi controlul structurilor responsabile de gestionarea câinilor fără stăpân şi modul în care aceştia sunt trataţi după capturare.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că, în pofida acelor regulamente, situaţia a continuat să fie critică, câteva mii de persoane având de suferit în urma atacurilor câinilor vagabonzi doar în municipiul Bucureşti.
Curtea a fost de acord cu Guvernul Român în sensul că responsabilitatea pentru situaţia câinilor fără stăpân in România aparţine în egală măsură societăţii civile. In acelaşi timp, Curtea nu este în măsură să determine care este cea mai buna metodã de soluţionare a acestui tip de probleme. Autorităţilor nu trebuie să li se impună o sarcină imposibilă sau disproporţionată fără a lua în considerare opţiunile operaţionale care trebuie făcute în funcţie de priorităţi şi resurse.
Curtea a notat faptul că în hotărârea din 19 iunie 2001, plângerea dnei Stoicescu a fost examinatã pe fond. Cu toate acestea, acea hotărâre a fost anulată din motive procedurale şi încercările ulterioare ale reclamantei de a obţine o decizie care să-i acorde despăgubiri adecvate nu au avut niciun rezultat.
Curtea a mai reţinut că Guvernul Român nu a reuşit să identifice nici o măsură concretă a autorităţilor la momentul incidentului în sensul implementãrii legilor existente pentru a rezolva problema gravã a câinilor vagabonzi. Guvernul a omis de asemenea să indice dacă regulamentele sau practicile de la momentul producerii incidentului sau cele adoptate ulterior prevedeau acordarea de despăgubiri victimelor atacurilor câinilor fără stăpân. Mai mult, această problemă nu pare să fie soluţionată nici până la ora actuală.
Curtea a statuat în consecinţă că măsurile inadecvate luate de autorităţile române pentru soluţionarea problemei câinilor fără stăpân în cauza dnei Stoicescu, împreunã cu omisiunea acestora de a-i acorda o despăgubire adecvatã pentru suferinţele cauzate constituie o violare a Articolului 8.
Articolul 6 § 1
Curtea a reţinut că, teoretic, legislaţia românã i-a permis dnei Stoicescu să se adreseze instanţelor pentru a cere despăgubiri în baza Codului civil iar ea a facut uz de acest drept. În ciuda resurselor limitate, ea a fost nevoită să achite taxe de timbru; ţinând însã cont de legislaţia care prevedea că taxele de timbru sunt calculate în funcţie de suma despăgubirilor solicitate, ea a fost nevoită să-şi limiteze pretenţiile formulate în fata instanţelor naţionale. Mai mult, deşi Tribunalul Bucureşti a decis ca reclamanta sa fie scutită de plata taxei de timbru, suma pe care aceasta o achitase nu i-a mai fost restituită.
Curtea a mai notat că dna Stoicescu nu a obţinut o decizie definitivã pe fondul plângerii ei civile deoarece cauza ei a fost respinsă repetat fără a fi examinată pe fond, având în vedere că reclamanta nu a reuşit să identifice autoritatea locală responsabilă de gestionarea câinilor fără stăpân.
În conformitate cu două acte ale administraţiei locale, consiliile municipale aveau obligaţia de a organiza servicii de gestionare a câinilor fără stăpân, iar primăriile urmau sã punã în aplicare aceste strategii. În cazul dnei Stoicescu, documentul emis de ASA purta ştampila Primăriei Bucureşti.
Ea a fost deci îndreptăţită să considere că în ce priveşte activităţile şi responsabilităţile
ASA, Primăria Bucureşti era cea care avea calitate procesuala pasivã.
Curtea a constatat prin urmare că sarcina impusă dnei Stoicescu de a identifica autoritatea pe care s-o cheme în judecată a constituit o cerinţă excesivã prin care s- a adus atingere justului echilibru dintre interesul public şi drepturile reclamantei.
În consecinţă, Curtea a stabilit că reclamanta nu a avut posibilitatea realã de a cere despăgubiri în faţa instanţelor şi a concluzionat că ea nu a beneficiat de un acces efectiv la justiţie, ceea ce a constituit o violare a articolului 6 § 1.
Articolul 41
În baza articolului 41 al Convenţiei, ca satisfacţie echitabilă, Curtea a stabilit că România trebuie să plătească dlui Stoicescu suma de 9.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubiri morale şi 20 EUR cu titlu de cheltuieli.
Opinie separată
Judecătorul López Guerra a formulat opinie separată:
"Achiesez la opinia completului în ceea ce privşte încălcarea articolului 6 din Convenţie şi atribuirea satisfacţiei echitabile stabilite. Dar, nu sunt de acord cu aprecierile completului privitoare la încălcarea articolului 8 din Convenţie de către autorităţile române.
În opinia mea, aceste aprecieri sunt rezultatul unei extinderi nejustificate a principiului obligaţiilor pozitive. Hotărârea pronunţată face în mod corect referire la cazul Amac si Occan (2007) şi Osman (1998).
Astfel cum subliniază hotărârile Curţii din aceste cazuri, pentru a stabili că un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive, Curtea a statuat că autorităţile trebuie să fi avut cunoştinţă "de existenţa unui risc real şi imediat pentru viaţa sau integritatea fizică a unei anumite persoane şi nu au reuşit să ia măsuri în domeniul de aplicare al competenţelor lor ". În speţă, este evident că autorităţile nu au avut cunoştinţă de existenţa unui risc real şi imediat pentru reclamantă, dar erau conştienţe de o situaţie generală de risc care ar putea afecta cetăţenii, în general, mai degrabă decât în cazul special al reclamantei.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, este cu siguranţă justificat ca autorităţile statelor membre să ia măsuri pentru a preveni riscurile probabile şi imediate cu privire la drepturile garantate în temeiul Convenţiei care afectează anumite persoane fizice. Dar eu nu consider justificată extinderea în cauza a acestui principiu pentru a cere autorităţilor să adopte toate măsurile necesare pentru a proteja orice persoană faţa de orice formă de pericol în general. Puterile publice sunt necesare pentru a satisface nevoile, practic, nelimitate, cu mijloace, în mod inevitabil, limitate. Ele trebuie să furnizeze servicii vitale, cum ar fi apă curată, sisteme de canalizare, de eliminare a deşeurilor, de îngrijire a sănătăţii, siguranţa traficului şi siguranţa publică, printre multe altele. Şi numărul de victime ca urmare a livrării defectuoase a acestor servicii poate fi considerabil. Dar, este de competenţa autorităţior din fiecare ţară, şi nu de competenţa acestei Curti să stabilească priorităţile şi să determine priorităţile la alocarea eforturilor şi resurselor.
În speţă, problema câinilor fără stăpân din Bucuresti, reprezintă, fără îndoială, una destul de gravă. Dar, eu cred că această Curte nu are competenţa de a stabili priorităţile autorităţilor române şi să tragă concluzia că acestea au încalcat articolul 8 al Convenţiei pentru simplul fapt că nu au acordat o mai mare prioritate eradicării problemei câinilor fără stăpân, faţă de alte probleme.
În conformitate cu legislaţia română, prima instanţă din România a decis că autorităţile administrative competente nu au luat măsurile adecvate în acest caz şi a acordat reclamantului 400 de euro în despăgubiri. Hotărârile ulterioare ale instanţelor de control au desfiintat această decizie, privând reclamanta de despăgubirea obţinută, fapt pe care această Curte l-a declarat a fi in contradicţie cu articolul 6 § 1 din Convenţie. În opinia mea, confirmarea încălcarii Convenţiei şi atribuirea satisfacţiei echitabile sunt despăgubiri suficiente pentru încălcarea suferită în cauză de către reclamantă, şi nu se justifică si o opinie privitoare la obligaţiile autorităţilor române în ceea ce priveşte politica lor generală."
| ← Colegiul Consilierilor Juridici Arges contra Romaniei - Dreptul... | Le Compte, van Leuven si De Meyere contra Belgiei - Ordin de... → |
|---|
