Winterwerp contra Olandei - Persoana incapabila Dreptul la liberate si siguranta

Comentarii

0

WINTERWERP versus OLANDA

Hotărârea din 24 octombrie 1979

[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), hotărând în conformitate cu articolul 43 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (Convenţia) şi cu articolele relevante din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii: H. Pedersen, preşedinte, G. Wiarda, D. Evrigenis, P.-H. Teitgen, G. Lagergren, L. Liesch, F. Golcuklu şi M.A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre [la 24 octombrie 1979]:
PROCEDURA
I. Cazul Winterwerp a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de guvernul regatului Olandei (guvernul). Cazul se întemeiază pe o plângere formulată împotriva statului menţionat mai sus şi înaintată Comisiei în anul 1972 pe baza articolului 25 al Convenţiei de dl Fritz Winterwerp, cetăţean olandez.
2-9. [Paragrafele 2-9 descriu procedura în faţa Curţii, compoziţia Camerei mandatate să audieze cazul, schimbul de memorii între reclamant şi guvern şi audierile. ]

ÎN FAPT
10. Fritz Winterwerp locuieşte în Olanda. El s-a căsătorit în 1956 şi în urma acestei căsătorii s-au născut câţiva copii. în 1968, el a fost trimis la un spital de psihiatrie de către primarul comunei în care locuia, pe baza unei proceduri de urgenţă. Şase săptămâni mai târziu, la cererea soţiei sale, dl Winterwerp a fost internat în acelaşi spital, pe baza unui ordin emis de Curtea Districtuală din localitatea sa. Pe baza cererii ulterioare a soţiei sale şi, respectiv, la solicitarea procurorului, ordinul a fost reînnoit de la an la an de către Curtea Regională, pe baza rapoartelor medicale ale doctorului care îl trata pe reclamant.
Dl Winterwerp s-a plâns împotriva procedurii în cazul său. El a invocat în special faptul că nu a fost niciodată audiat de diversele instanţe, ordinele de internare nu i-au fost aduse la cunoştinţă, nu a beneficiat de asistenţă juridică şi nu a avut ocazia să conteste rapoartele medicale. Dl Winterwerp s-a plâns şi împotriva deciziilor emise ca răspuns la cererile sale de punere în libertate şi de pierdere a capacităţii civile.

 

A. Legislaţia olandeză privind internarea alienaţilor mintal
II. Internarea alienaţilor mintal se bazează pe [Legea privind alienaţii mintal], modi-ficată ultima oară la 15 iulie 1972. Un proiect de lege privind reforma completă a sistemului este în prezent în discuţia Parlamentului olandez. Legea privind alienaţii mintal [...] Ireglementează] internarea şi perioada petrecută de aceste persoane în spitalele de psihiatrie, externările temporare şi eliberarea din aceste spitale, precum şi administrarea bunurilor persoanelor internate în spitalele de psihiatrie.
Legea nu defineşte „alienaţii mintal", dar indică motivele pentru care o persoană poate fi internată în spitalele de psihiatrie. Din probele puse la dispoziţie rezultă că practica generală a instanţelor olandeze constă în autorizarea spitalizării „alienaţilor mintal" numai dacă boala de care suferă este de asemenea natură sau gravitate încât constituie un pericol pentru acea persoană sau pentru alţii.
(i) Procedura de internare în cazuri de urgenţă
12. în cazuri de urgenţă, primarul localităţii are dreptul de a dispune internarea forţată a „alienatului mintal" într-un spital de psihiatrie.
Până în anul 1972, primarul avea obligaţia de a obţine avizul prealabil al unui medic numai dacă circumstanţele îi permiteau; decizia sa era valabilă timp de trei săptămâni, dar procurorul putea prelungi sau scurta perioada respectivă.
Această procedură a fost considerabil modificată prin Legea din 1970 [...]. în prezent, primarul este obligat să ceară opinia unui psihiatru sau, dacă acest lucru nu este posibil, a oricărui alt medic practician. O dată emis ordinul de internare, el trebuie să anunţe imediat procurorul şi să-i trimită rapoartele medicale pe ba?a cărora a fost emisă decizia. La rândul său, procurorul trebuie să transmită aceste rapoarte, nu mai târziu de ziua următoare, preşe-dintelui Curţii Regionale, cu o cerere de continuare a internării, dacă aşa consideră necesar, în cazul în care este aprobată, internarea este valabilă timp de trei săptămâni, dar poate fi prelungită de preşedinte cu încă trei săptămâni, după care se aplică procedura privind ordinuL de internare provizorie (vezi paragrafele 13 şi 15).
(ii) Autorizarea internării provizorii
13. Cu excepţia cazurilor de urgenţă menţionate, nici o persoană nu poate fi privată de libertate pe motive de alienare mintală sau nebunie, decât pe baza unui ordin de internare provizorie emis de o instanţă.
Judecătorul de la Curtea Districtuală poate emite un ordin de detenţie provizoriu pe baza cererii scrise a unei rude apropiate şi majore, sanguine sau prin căsătorie, a soţului sau reprezentantului legal al persoanei interesate, prin care se solicită internarea fie în interesul ordinii publice, fie în cel al persoanei în cauză (secţiunea 12 a Legii). O altă situaţie în care judecătorul poate dispune internarea provizorie este cea în care internarea este cerută de însăşi persoana majoră, care consideră că necesită tratament (secţiunea 15). De asemenea, preşedintele Curţii Regionale poate dispune internarea provizorie, la cererea procurorului.
Conform secţiunii 16 a Legii, solicitarea sau cererea trebuie însoţite de o declaraţie redactată cu maximum şapte zile înainte de un doctor autorizat să practice medicina în Olanda, dar fără legătură cu instituţia în care se propune internarea pacientului. Din declaraţie trebuie să reiasă că pacientul „se află în stare de alienare mintală şi că este necesar sau de dorit să fie tratat într-un spital de psihiatrie". în cerere se pot menţiona, în mod opţional, elemente şi documente care pot oferi date clare despre stadiul bolii mintale.
După ce Legea din 1970 a intrat în vigoare, declaraţia medicală trebuia redactată de un psihiatru care nu trata pacientul; în măsura în care era posibil, trebuia să precizeze, în mod argumentat, dacă starea pacientului era de asemenea natură încât ar fi fost lipsit de sens sau contraindicat pentru bolnav să fie audiat de instanţă. în măsura în care este posibil, psihiatrul trebuie să se consulte mai întâi cu medicul de familie.
14. Judecătorul emite un ordin de internare provizorie dacă declaraţia medicală, singură ori coroborată cu faptele relatate sau cu documentele puse la dispoziţie, dovedeşte în mod adecvat că tratamentul într-un spital de psihiatrie este necesar sau de dorit. [Numai după amendamentele din 1972] judecătorul a fost obligat să audieze persoana, cu excepţia cazurilor când decide, pe baza declaraţiei medicale, că audierea ar fi lipsită de sens sau contraindicată din punct de vedere medical; din proprie iniţiativă sau la cerere, judecătorul are dreptul să pună la dispoziţia persoanei respective asistenţă juridică. Judecătorul trebuie să caute şi să obţină toate informaţiile posibile de la persoana care a depus cererea [şi, opţional, poate intervieva martori şi experţi].
15. Ordinul de internare provizorie nu poate fi contestat şi, mai mult, nu se comunică persoanei în cauză; este valabil şase luni. Ca şi cele de internare (vezi paragrafele 16 şi 17), acest ordin mai degrabă autorizează decât dispune internarea obligatorie şi există cazuri când nu este aplicat [internarea într-un spital de psihiatrie trebuie să aibă loc în termen de pai-sprezece zile]. Primarul - care este anunţat de instanţă sau de procuror - trebuie să comunice despre ordinul de internare rudelor de sânge sau prin căsătorie cele mai apropiate, soţului sau reprezentantului legal al persoanei în cauză. Declaraţia medicală care a stat la baza deciziei judecătorului se trimite medicului care tratează pacientul în spitalul de psihiatrie. Acesta din urmă trebuie să-şi noteze observaţiile din timpul primelor două săptămâni zilnic, într-un registru, apoi săptămânal în următoarele şase luni şi în continuare lunar.
In termen de o săptămână de la internare, medicul care tratează pacientul este obligat să trimită o declaraţie argumentată cu privire la starea pacientului şi oportunitatea prelungirii internării de către procurorul districtual al regiunii în care se află spitalul de psihiatrie.
(iii) Autorizarea internării
16. -17. Cererea de continuare a internării [...] până la cel mult un an poate fi adresată Curţii Regionale în termen de şase luni de la emiterea ordinului de internare provizorie. Pentru aceasta sunt necesare [...] rapoartele medicale ale doctorului care îl tratează şi o declaraţie argumentată privind [necesitatea] continuării tratamentului într-un spital de psihiatrie. Nu este necesară informarea pacientului. Decizia este luată de Curtea regională. [...] Instanţa nu trebuie să urmeze o procedură prestabilită, ci [p]oate cere orice probă [...], poate audia pacientul, îi poate pune la dispoziţie asistenţă juridică, fără a fi obligată însă să procedeze astfel. în timpul examinării cauzei, dacă este necesar, pacientul rămâne internat în acea instituţie, chiar şi pentru o perioadă mai lungă de şase luni de la data emiterii ordinului de internare provizorie. Decizia Curţii Regionale nu poate fi contestată, nu este pronunţată în şedinţă publică şi nici comunicată persoanei în cauză [decât dacă autorităţile spitaliceşti hotărăsc altfel].
[Acest caz nu a fost audiat de un complet de judecată, în conformitate cu reglementările generale, ci de o instanţă formată dintr-un singur judecător, conform reglementărilor instanţei din Utrecht.]
(iv) Prelungirea ordinului de internare
18. La nu mai mult de paisprezece şi nu mai puţin de opt zile înainte de expirarea perioadei de internare prevăzută în ordinul emis de instanţă [se poate cere şi obţine de la Curtea Regională o prelungire a internării pacientului, până la un an, pe baza aceleiaşi proceduri].
(v) Suspendarea şi încetarea ordinului de internare
19. Externarea temporară a unui pacient poate fi dispusă de doctorul care conduce insti-tuţia (secţiunea 27 a Legii) pentru o perioadă de timp determinată.
20. Autorităţile spitaliceşti pot externa oricând pacientul pe baza unei declaraţii scrise a medicului menţionat mai sus, în sensul că pacientul nu mai prezintă semne de alienare min-tală sau că tratarea lui într-un spital de psihiatrie nu mai este necesară ori oportună.
Externarea poate fi cerută de pacient, de persoana care a cerut internarea sau, în absenţa acesteia, de o altă rudă de sânge sau prin căsătorie din cele menţionate în secţiunea 12 a Legii printr-o cerere scrisă adresată conducerii spitalului. Conducerea spitalului trebuie să-1 consulte de îndată pe medicul-şef al instituţiei şi, dacă opinia acestuia este favorabilă, să proQedeze la externare. Dacă avizul medicului este defavorabil externării, autorităţile spitaliceşti trimit procurorului cererea şi avizul medical, iar acesta, în principiu, trimite la rândul său cererea Curţii Regionale. Procedura în faţa Curţii Regionale este similară cu cea aplicabilă adoptării ordinelor de internare (vezi paragraful 17); decizia Curţii Regionale nu poate fi contestată.
Procurorul nu este însă obligat să trimită cererea Curţii Regionale în situaţiile în care imposibilitatea aprobării ei este evidentă ori o cerere anterioară este pe rol ori dacă o cerere anterioară a fost deja respinsă de Curtea Regională în perioada internării, iar circumstanţele nu s-au schimbat.
Fiind responsabil cu supravegherea spitalelor de psihiatrie, procurorul este obligat să se asigure că nici o persoană nu este internată ilegal într-o astfel de instituţie. [...]
La expirarea ordinului de internare, autorităţile spitaliceşti trebuie să-1 informeze pe procuror cu opt zile înainte şi, dacă instanţa nu a primit nici o cerere de prelungire, procurorul dispune externarea pacientului, cu excepţia situaţiei în care, pe baza unei declaraţii scrise şi argumentate a medicului curant, procurorul consideră că externarea ar constitui un pericol pentru ordinea publică; într-un astfel de caz, procurorul cere personal instanţei să prelungească internarea.
(vi) Internarea şi capacitatea de exerciţiu
21. Orice persoană majoră internată efectiv într-un spital de psihiatrie îşi pierde automat capacitatea de a-şi administra bunurile. în consecinţă, toate contractele încheiate ulterior internării sunt nule, iar persoana respectivă nu poate efectua în mod legal transferuri de proprietate şi nici operaţiuni bancare în conturile pe care le deţine. Dreptul de administrare a bunurilor se redobândeşte numai în momentul externării oficiale, dar nu şi atunci când se dispune doar externarea temporară.
La cererea procurorului sau a oricăreia din persoanele care au dreptul să solicite internarea, Curtea Regională poate numi, cu titlu provizoriu, un administrator al bunurilor persoanei internate într-un spital de psihiatrie, în măsura în care consideră necesar sau oportun să procedeze astfel. In plus, regula generală prevăzută în articolul 378 din Codul Civil permite Curţii Regionale să numească un curator pentru persoana care, internată sau nu, este incapabilă să-şi administreze afacerile datorită unor motive de sănătate mintală sau dipsomanie.
(vii) Proiectul de lege înaintat Parlamentului
22. Scopul major al proiectului este îmbunătăţirea situaţiei pacientului: se au în vedere sporirea garanţiilor procedurale care însoţesc internarea şi acordarea unei mai mari libertăţi în incinta spitalului.
Potrivit proiectului, o persoană va putea fi internată într-un spital de psihiatrie dacă reprezintă, prin condiţia sa mintală, „un pericol pentru sine, pentru alţii sau în general pentru siguranţa persoanelor şi a bunurilor", Alte modificări relevante se referă la următoarele elemente: instanţa competentă să judece cazul în toate etapele va fi un complet al Curţii Regionale format dintr-un singur judecător; ordinul de internare provizorie va fi valabil pentru o perioadă de numai trei săptămâni; instanţa va trebui, ca regulă, să audieze persoana în cauză; singura ocazie în care instanţa poate hotărî neaudierea pacientului va fi cea în care examinează cererea de internare, la trei săptămâni după eliberarea autorizaţiei de internare provizorie; instanţa va fi obligată să acorde asistenţă juridică la cererea persoanei respective ; deciziile de internare vor putea fi contestate; internarea într-un spital de psihiatrie nu va atrage automat pierderea capacităţii de exerciţiu.
B. Circumstanţele particulare ale cauzei
23. în perioada 28 martie-12 septembrie 1967, dl Winterwerp a fost tratat cu acordul său într-un spital de psihiatrie. [...] La 17 mai 1968, el a fost internat la spitalul de psihiatrie „Zon en Schild" („Soarele şi Scutul") din Amersfoort, pe baza dispoziţiei primarului din localitate, conform procedurii de urgenţă în vigoare la acea dată, prevăzută în secţiunea 14 a Legii privind alienaţii mintal (vezi paragraful 12). Decizia primarului a fost determinată de faptul că reclamantul furase documente din registrul de stare civilă al localităţii, fusese arestat de poliţie şi apoi găsit dezbrăcat pe un pat din celulă. Internarea a fost prelungită de procuror, în conformitate cu posibilitatea oferită de paragraful 3 al articolului 14.
24. La data de 24 iunie 1968, [...] [soţia dlui Winterwerp a cerut internarea provizorie a soţului său}. Cererea a fost însoţită de un raport medical, datat 20 iunie şi eliberat de un medic generalist care în acea zi îl examinase pe pacient pentru prima dată. în raport se menţiona că pacientul fusese internat în 1966 pentru „tentativă de omor" şi că în 1967 urmase un tratament psihiatric. De asemenea, raportul nota că pacientul este „schizofrenic, cu ideaţie imaginară şi utopică, boală care, de o lungă perioadă de timp, 1-a distrus atât pe sine, cât şi familia" şi că „nu îşi dă seama de starea sa morbidă/patologică". Medicul a concluzionat că „pentru moment" este clar că pacientul „nu poate fi lăsat liber în societate".
La data de 24 iunie, pe baza acestei declaraţii, Curtea Districtuală a aprobat cererea şi a autorizat internarea provizorie a reclamantului, fără să-1 audieze şi fără să solicite opinia unui expert.
25. La data de 1 noiembrie 1968, soţia reclamantului s-a adresat Curţii Regionale din Utrecht, cerând internarea soţului său pentru o perioadă de un an. A anexat cererii rapoartele medicale zilnice şi săptămânale întocmite de medicul care 1-a îngrijit şi declaraţia cu privire la necesitatea sau oportunitatea continuării tratamentului într-un spital de psihiatrie. Pe baza acestor documente, completul însărcinat cu audierea acestui tip de cauze format dintr-un singur judecător a dispus internarea la data de 23 decembrie 1968.
26. în 26 decembrie 1969, în urma cererii dnei Winterwerp şi pe baza rapoartelor lunare întocmite de doctorul curant şi a declaraţiei acestuia, identică celei din anul precedent, completul format dintr-un singur judecător a autorizat prelungirea internării „cu un an, dacă se dovedeşte necesar", începând cu data de 23 decembrie 1969.
în ziua de 6 august 1970, reclamantul a fost transferat la „Rijke Psychiatrisch Inrichting" („Spitalul Psihiatric de Stat") din Eindhoven. Acest spital se afla la o distanţă considerabilă de locuinţa soţiei sale, pe care fusese în măsură să o viziteze până atunci de câteva ori.
27. La data de 14 decembrie 1970, procurorul din s-Hertogenbosch a cerut prelungirea internării pentru încă un an, pe baza rapoartelor lunare ale doctorilor care îl trataseră pe dl Winterwerp şi a declaraţiei medicului care se ocupa de el la Eindhoven, formulată astfel:
„Pacientul suferă de o boală mintală cu următoarele simptome: personalitate psihopatică, natură revendicativă şi intrigantă, tendinţe paranoide, neîncredere; semne de demenţă sub forma unor retrageri emoţionale; tendinţe egocentriste; necesită supraveghere strictă şi tratament medical de specialitate. Continuarea tratamentului într-un spital de psihiatrie trebuie privită ca necesară",
La data de 7 ianuarie 1971, adică la două săptămâni după expirarea autorizaţiei de pre-lungire, instanţa de fond a Curţii Regionale din s-Hertogenbosch a autorizat prelungirea internării cu încă un an.
28. La datele de 21 decembrie 1971, 15 decembrie 1972 şi 14 decembrie 1973, aceeaşi instanţă a prelungit ordinul de internare cu câte un an de fiecare dată, ca urmare a cererilor procurorului şi pe baza rapoartelor medicale lunare şi a declaraţiilor similare celor anterioare aie doctorului curant; acesta din urmă s-a schimbat în cursul anului 1972. La 19 decembrie 1974 şi 15 decembrie 1975, Curtea Regională a aprobat alte două cereri similare ale procurorului. Cea mai recentă prelungire a internării - semnalată Curţii - datează din decembrie 1977.
29. Rapoartele medicale trimise anual instanţelor, deşi relativ scurte, indicau faptul că reclamantul avea reacţii schizofrenice şi paranoide, că nu îşi dădea seama de starea sa patologică şi, de câteva ori, a comis fapte destul de grave, fără a le aprecia consecinţele. De exemplu, pentru a-şi realiza proiectele himerice, dl Winterwerp a plecat în străinătate cu economiile familiei, devenind lefter în scurt timp, şi nu şi-a dat seama de starea de părăsire în care şi-a lăsat familia ori de dependenţa sa faţă de autorităţile consulare, care au fost nevoite să îl asiste şi să-1 repatrieze.
30. [Reclamantul a formulat mai multe cereri de externare, în conformitate cu secţiunea 29 din Lege. Toate cererile i-au fost respinse: prima, în anul 1969, de către Curtea Regională, în urma unei audieri desfăşurate în spital; următoarele trei cereri au fost respinse de procuror, care a invocat dreptul său de a respinge cererile a căror soluţionare favorabilă este în mod evident imposibilă, fără a le mai trimite instanţei. Toate cele trei cereri au fost însoţite de opinia directorului medical al spitalului, potrivit căruia externarea nu era recomandabilă.]
31. Din când în când, dl Winterwerp a primit permisiunea de a părăsi spitalul pentru diferite perioade de timp. De cel puţin patru ori - nouă luni în 1974, patru luni în perioada 1976-1977, o lună şi două luni şi jumătate în 1978 - i s-a permis, experimental, să locuiască în afara spitalului. De fiecare dată, a trebuit să fie reinternat. O parte din motivele reinternării au fost evidenţiate ca probe: dl Winterwerp nu a urmat tratamentul prescris; în locuinţa sa domnea o murdărie de nedescris şi, recent, a spart o fereastră în timp ce se afla în Germania, unde colinda la întâmplare.
32. Dl Winterwerp şi-a pierdut automat capacitatea de a-şi administra bunurile, fiind internat într-un spital de psihiatrie (secţiunea 32 a Legii; vezi paragraful 21). Nu a fost numit un administrator provizoriu al bunurilor sale şi se pare că afacerile i-au fost administrate iniţial de soţie. Apoi, la 11 august 1971, Curtea Regională a numit un curator. Acesta nu a formulat nici o cerere de externare a dlui Winterwerp.

 

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
33. în cererea adresată Comisiei la data de 13 decembrie 1972, dl Winterwerp s-a declarat împotriva privării sale de libertate pe care a considerat-o arbitrară, a invocat lipsa permisiunii de a fi audiat de instanţă şi neinformarea sa în legătură cu deciziile prin care i s-a prelungit internarea de mai multe ori.
La 30 septembrie 1975, Comisia a acceptat plângerea, menţionând că a „examinat-o... pe baza articolului 5 din Convenţie".
Pe parcursul examinării fondului cauzei, avocatul reclamantului a mai formulat o plângere, şi anume că pierderea automată a capacităţii de a-şi administra bunurile a constituit o „determinare a drepturilor şi obligaţiilor civile" ale clientului său, determinare care a avut loc în absenţa unei proceduri judiciare veritabile, reclamând încălcarea articolului 6 paragraful 1.
34. în raportul din 15 decembrie 1977, Comisia a exprimat în unanimitate opinia încăl-cării articolului 5 paragraful 4, dar nu şi a articolului 5 paragraful 1. Mai departe, Comisia a considerat că nu este cazul să se pronunţe cu privire la încălcarea articolului 6 paragraful 1, întrucât „această chestiune... priveşte fapte distincte de cele înfăţişate iniţial... spre examinare şi nu a fost argumentată detaliat în faţa Comisiei".

 

ÎN DREPT
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 1
Textul articolului 5 paragraful 1 al Convenţiei:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea ia o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării execu-tării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare compe-tente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supra-veghere, sau de detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare".
35. Părţile nu contestă faptul că reclamantul a fost privat de libertate începând cu 1968, cu excepţia unor scurte perioade de întrerupere, în conformitate cu legea privind alienaţii mintal (veri paragrafele 23-31). El pretinde că este victima încălcării articolului 5 paragraful 1.
36. Dl Winterwerp susţine în primul rând că privarea de libertate nu a fost conformă cu cerinţele formulate în expresia „detenţia legală a unui alienat". Nici guvernul, nici Comisia nu au împărtăşit această opinie.
37. Convenţia nu defineşte expresia „alienat". Acestui termen nu i se poate da o interpretare definitivă; după cum au subliniat atât Comisia şi guvernul, cât şi reclamantul, înţelesul acestui termen se modifică continuu, o dată cu progresele înregistrate în cercetarea din domeniul psihiatric; există din ce în ce mai multă flexibilitate în ceea ce priveşte tratamentele, ţinând cont şi de schimbarea atitudinii societăţii cu privire la bolile mintale, în sensul răspândirii mai aprofundate a problemelor persoanelor cu tulburări mintale.
în orice caz, este evident că subparagraful (e) al articolului 5 paragraful 1 nu poate fi interpretat ca permiţând detenţia unei persoane numai pentru că părerile sau comportamentul său deviază de la normele general acceptate într-o anume societate. Susţinerea contrariului ar fi ireconciliabilă cu textul articolului 5 paragraful 1, care include o listă limitativă (vezi cazul Engel şi alţii... şi hotărârea Curţii în cazul Irlanda versus Regatul Unit...) a excepţiilor, acestea necesitând o interpretare restrânsă (vezi, mutatis mutandis, cazurile Klaas şi alţii... şi Sunday Times...). O asemenea interpretare nu ar fi nici în conformitate cu obiectul şi scopul articolului 5 paragraful 1, potrivit căruia nimeni nu trebuie privat de libertate în mod arbitrar (vezi hotărârea Curţii în cazul Lawless... şi cazul Engel şi alţii, menţionat mai sus...). Mai mult, aceasta ar ignora importanţa dreptului la libertate într-o societate democratică (vezi hotărârea Curţii în cazul De Wilde, Ooms şi Versyp...).
38. După cum Convenţia nu defineşte termenul „alienat", nici legislaţia olandeză nu oferă o definiţie a „persoanelor cu boli mintale" ; legislaţia olandeză se rezumă la a stabili motivele pentru care aceste persoane pot fi internate în spitale de psihiatrie (vezi paragraful 11). Astfel, o cerere de internare provizorie a unui „alienat" poate fi făcută în interesul acelei persoane ori în interesul ordinii publice; trebuie să existe o declaraţie medicală care să arate că persoana în cauză „este alienată mintal şi tratarea sa într-un spital de psihiatrie este necesară sau oportună" (secţiunile 12 şi 16 din Lege; vezi paragraful 13). Curtea Districtuală dispune internarea provizorie numai dacă această împrejurare este bine stabilită (secţiunea 17 din Lege; vezi paragraful 14). în mod similar, cererii de internare, asupra căreia se pronunţă
Curtea Regională, îi este anexată declaraţia motivată a doctorului responsabil cu îngrijirea acelui pacient, în sensul necesităţii sau oportunităţii tratării în continuare a pacientului într-un spital de psihiatrie (articolele 22 şi 23 din Lege; vezi paragrafele 16 şi 17). în plus, probele prezentate dovedesc că, potrivit practicii generale din Olanda, instanţele autorizează inter-narea unui „alienat" numai dacă tulburarea mintală de care suferă este de natură sau atât de serioasă încât să îl transforme într-un pericol real pentru sine sau pentru alţii; proiectul de lege aflat în prezent în dezbaterea Parlamentului menţionează „pericolul pentru [persoana în cauză], pentru alţii sau în general pentru siguranţa persoanelor sau a bunurilor" (vezi para-grafele 11 şi 22).
Având în vedere această practică, legea în vigoare nu pare să fie incompatibilă cu înţelesul dat termenului „alienat" în contextul Convenţiei. Prin urmare, Curtea consideră că unei persoane internate în conformitate cu legea olandeză privind persoanele cu tulburări mintale îi sunt aplicabile, în principiu, prevederile articolului 5 paragraful l(e).
39. Chestiunea care trebuie examinată în continuare este „legalitatea" internării din perspectiva articolului 5 paragraful l(e). în acest sens, „legalitatea" presupune în primul rând conformitatea cu legislaţia naţională, dar şi, potrivit articolului 18, conformitatea cu scopul restricţiilor permise de articolul 5 paragraful l(e), atât în ceea ce priveşte decizia, cât şi executarea măsurilor privative de libertate (vezi cazul Engel şi alţii...).
Referitor la conformitatea cu legislaţia naţională, Curtea evidenţiază că termenul „legal" se referă atât la normele procedurale, cât şi la fondul cauzei. Există deci o anume suprapunere între această noţiune şi cerinţa generală din prima parte a articolului 5 paragraful 1, şi anume respectarea „căilor legale" (vezi paragraful 45). într-adevăr, aceste două expresii reflectă importanţa scopului urmărit de articolul 5 paragraful 1 (vezi paragraful 37): într-o societate democratică în care se respectă principiul supremaţiei legii (vezi cazurile Goldberg... şi Klaas şi alţii), nici o privare de libertate arbitrară nu poate fi privită ca „legală".
în acelaşi sens, Comisia subliniază că nu trebuie să existe nici un element arbitrar şi ajunge la concluzia că nimeni nu poate fi internat ca „alienat" în absenţa unor probe de natură medicală care să ateste că starea mintală justifică internarea obligatorie. Reclamantul şi guvernul se situează pe poziţii similare. Curtea subscrie pe deplin acestei teze. în opinia Curţii, în afară de cazurile de urgenţă, persoana respectivă nu ar trebui privată de libertate decât dacă s-a demonstrat în mod convingător că suferă de „tulburări mintale". însăşi natura faptului de stabilit în faţa autorităţilor naţionale competente - adică o tulburare mintală reală - necesită o expertiză medicală obiectivă. Mai mult, natura sau gravitatea tulburării mintale trebuie să justifice internarea obligatorie. în plus, valabilitatea continuării internării depinde de persistenţa unei astfel de tulburări (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Curţii în cazul Stogmiiller... şi în cazul De Wilde, Ooms şi Versyp...).
40. Fără îndoială, Curtea are competenţa să verifice „legalitatea" internării (vezi cazul Engel şi alţii...). Dl Winterwerp invocă ilegalităţi procedurale produse la emiterea a trei dintre ordinele de internare în discuţie. Aceste alegaţii vor fi examinate ulterior, în contextul chestiunii adiacente a respectării „procedurii prevăzute de lege" (vezi paragrafele 44-50). în contextul de faţă, este suficient să adăugăm următoarele: autorităţilor naţionale trebuie să li se recunoască dreptul de a se bucura de anumite puteri discreţionare în a decide dacă o persoană trebuie internată ca „alienat", întrucât ele sunt primele care evaluează dovezile prezentate într-un caz dat; sarcina Curţii este de a revizui deciziile acestor autorităţi, din perspectiva Convenţiei (vezi mai ales, mutatis mutandis, hotărârea Curţii în cazul Handyside.,.).
41. în cazul de faţă, dovezile medicale prezentate instanţelor dovedesc că reclamantul prezenta reacţii schizofrenice şi paranoide, nu era conştient de starea sa patologică şi comisese în câteva rânduri fapte destul de grave, fără a le aprecia consecinţele. în plus, câteva încercări de reinserţie graduală în societate eşuaseră (vezi paragrafele 24, 27, 29 şi 30).
42. Dl Winterwerp critică rapoartele medicale ca fiind nesatisfăcătoare în raport cu scopul articolului S paragraful l(e). în plus, reclamantul pune la îndoială faptul că decizia iniţială a primarului se întemeiase pe probe psihiatrice.
în opinia Curţii, elementele care au condus la decizia primarului din mai 1968 (vezi paragraful 23) sunt de natură să justifice internarea de urgenţă, prevăzută la acea dată de articolul 14 al legii olandeze. Chiar dacă avem ezitări cu privire la necesitatea de a menţine această internare timp de şase săptămâni, această durată nu este suficient de lungă pentru a considera internarea „ilegală". în ciuda criticilor aduse de reclamant, Curtea nu are motive să se îndoiască de obiectivitatea şi temeinicia probelor medicale pe baza cărora instanţele olandeze au autorizat detenţia sa, ca persoană cu tulburări mintale, începând din luna iunie 1968. Nu există nici indicii în sensul vreunui scop ilegitim al privării de libertate contestate de reclamant.
43. Prin urmare, Curtea conchide că internarea dlui Winterwerp. în diferitele etape luate în discuţie, a constituit „detenţie legală a unui alienat" în sensul subparagrafului (e) al articolului 5 paragraful 1.
B. „Potrivit căilor legale"
44. Reclamantul afirmă că privarea sa de libertate nu s-a efectuat cu respectarea „căilor legale". Reclamantul înţelege prin aceasta respectarea unor principii procedurale elementare, cum sunt notificarea şi audierea persoanei în cauză, oferirea posibilităţii de a participa - în vreun fel [în această fază a investigaţiei] - şi asigurarea asistenţei juridice. Reclamantul s-a plâns că aceste drepturi nu i-au fost respectate. în replică, guvernul a susţinut că procedura prevăzută de legea olandeză, constând în asigurarea unei revizuiri periodice de cătie un judecător independent, care şi-a bazat deciziile pe declaraţii medicale, răspunde tuturor cerinţelor prevăzute în acest sens de articolul 5 paragraful l(e). în opinia Comisiei, articolul 5 paragraful l(e), în afară de faptul că cere explicit prezenţa rapoartelor medicale, face doar referire la legislaţia naţională, fără a stabili garanţii procedurali minime.
45. La rândul său, Curtea consideră că expresia „potrivit căilor legale" se referă în mod esenţial la legislaţia naţională; ea consacră necesitatea de a respecta procedura prevăzută de acea lege. Cu toate acestea, legea naţională trebuie să se conformeze Convenţiei, inclusiv principiilor generale exprimate clar sau implicit în Convenţie. Noţiunea care stă la baza acestei expresii este cea de procedură corectă şi adecvată, constând în faptul că orice măsură privativă de libertate trebuie emisă şi executată de o autoritate competentă şi nu trebuie să fie arbitrară.
Legea olandeză cu privire la persoanele cu tulburări mintale satisface această condiţie.
46. Curtea are competenţa de a examina dacă procedura prevăzută de lege a fost sau nu respectată în cazul reclamantului (vezi, de exemplu, cazurile De Wilde, Ooms şi Versyp şi Engel...). Deşi, în mod normal, verificarea respectării legii naţionale de către instanţele naţionale nu este sarcina Curţii, (vezi hotărârea din cazul Ringeisen...), chestiunea se schimbă în situaţia în care - ca în cazul de faţă - Convenţia face referire directă la legea respectivă, în astfel de situaţii, nerespectarea legislaţiei naţionale atrage după sine încălcarea Convenţiei şi de aceea Curtea poate şi trebuie să-şi exercite puterea de revizuire (vezi decizia Comisiei privind admisibilitatea Cererii nr. 1169/61, X versus Republica Federală Germania... ). Economia sistemului de garanţii stabilit de Convenţie fixează însă anumite limite între care acest control poate fi exercitat. în primul rând, autorităţile naţionale, mai ales instanţele, au sarcina de a interpreta şi de a aplica legislaţia naţională, chiar şi în domeniile în care Convenţia „incorporează" reglementările respectivei legi. Prin însăşi natura lor, autorităţile naţionale sunt cele mai competente să rezolve problemele apărute în acest context (vezi decizia mai sus citată a Comisiei, ibid.).
47. Dl Winterwerp a reclamat două vicii de formă în conţinutul ordinelor de internare.
48. Astfel, el a susţinut că ordinele emise la 23 decembrie 1968 şi 16 decembrie 1969 de completul format dintr-un singur judecător al Curţii Regionale din Utrecht (vezi paragrafele 25 şi 26) au fost „în neregulă" în raport cu legislaţia olandeză. în opinia reclamantului, prin trimiterea cazurilor care intră sub incidenţa articolelor 23 şi 24 din Legea privind persoanele cu tulburări mintale unei instanţe cu un singur judecător, Regulamentul de Ordine Interioară al Curţii Regionale din Utrecht este incompatibil cu articolul 288 (b) din codul de procedură civilă [...].
[în opinia Curţii], conformitatea acestui Regulament cu Codul de procedură civilă ridică în dreptul olandez o problemă care, în absenţa unei jurisprudenţe a Curţii Supreme, pare să rămână deschisă interpretărilor. în aceste condiţii, Curtea nu are suficiente motive pentru a considera că instanţa din Utrecht nu a acţionat „potrivit căilor legale".
49. Cel de al doilea viciu de formă invocat de reclamant provine din faptul că ordinul de detenţie din data de 16 decembrie 1969 expirase înainte de a fi reînnoit la 7 ianuarie 1971 de Curtea Regională din s-Hertogenbosch (vezi paragraful 27). Plângerea reclamantului se referă la două aspecte: în primul rând, internarea ar fi devenit ilegală în măsura în care ar fi fost continuată după termenul fixat; în al doilea rând, ordinul din 7 ianuarie 1971, fiind emis cu întârziere, nu a fost conform legii.
în replică, guvernul a explicat că, atunci când procurorul solicită prelungirea internării, ordinul de internare anterior este valabil până la pronunţarea deciziei instanţei. Articolul 24 al Legii privind persoanele cu tulburări mintale prevede necesitatea înregistrării cererii înainte de expirarea ordinului anterior, dar nu specifică când trebuie să se pronunţe Curtea Regională (vezi paragraful 18). în cauză, procurorul a înregistrat cererea la data de 14 decembrie 1970, adică în termenul legal (vezi paragraful 27).
Curtea acceptă explicaţia cu caracter general a guvernului. Mai mult, în circumstanţele particulare ale cauzei, nu se poate considera că întârzierea invocată ar fi condus la o privare de libertate arbitrară: intervalul de două săptămâni scurs de la expirarea ordinului de internare precedent până la emiterea celui nou nu poate fi considerat excesiv sau nerezonabil.
50. în concluzie, reclamantul a fost internat „în conformitate cu procedura prevăzută de lege".
C. Dreptul la tratament
51. Dl Winterwerp pretinde că articolul 5 paragraful l(e) implică, pentru orice persoană internată ca alienat, dreptul la tratament adecvat pentru a se asigura faptul că el nu va rămâne internat mai mult decât este necesar. în cazul său, el se plânge că întâlnirile sale cu psihiatrul au fost prea scurte şi rare şi că tratamentul administrat a constat în prea mare măsură din tranchilizante. Guvernul a negat cu tărie aceste acuzaţii.
Curtea şi Comisia consideră că dreptul unei persoane cu tulbutări mintale la un tratament adecvat nu poate fi dedus ca atare din articolul 5 paragraful l(e). Mai mult, probele nu sugerează, în raport cu tratamentul, nici o altă încălcare a dispoziţiilor Convenţiei.
52. Prin urmare, Curtea conchide că articolul 5 paragraful 1 nu a fost încălcat.
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."
53. Reclamantul a invocat şi paragraful 4 al articolului 5. Curtea este chemată să exami-neze şi această plângere, chiar dacă nu s-a constatat o încălcare a paragrafului 1 (vezi cazul De Wilde, Ooms şi Versyp...)
A. Cu privire la ordinul iniţial de internare emis de primar
şi ordinele următoare, emise de Curtea Districtuală şi Curtea Regională
54. Dl Winterwerp a fost internat iniţial, în perioada 17 mai-24 iunie 1968, la ordinul primarului din Amersfoort. Acest ordin, emis în conformitate cu procedura de urgenţă în vigoare în acel moment, conform articolului 14 din Legea privind alienaţii mintal, a fost valabil trei săptămâni, dar perioada de internare a fost prelungită de procuror (vezi para-graful 23). Internarea care a urmat nu a fost rezultatul unui act administrativ ; în conformitate cu articolele 17, 23 şi 24 ale Legii, hotărârea de internare provizorie din 24 iunie 1968 a fost emisă de Curtea Districtuală din Amersfoort, hotărârea din 23 decembrie de Curtea Regională din Utrecht, iar următoarele de Curtea Regională din Utrecht şi Curtea Regională din s-Hertogenbosch (vezi paragrafele 24-28).
55. în cazul De Wilde, Ooms şi Versyp, menţionat mai sus, Curtea a afirmat: „Când decizia de privare de libertate a unei persoane este luată de un organism administrativ, ... articolul 5 paragraful 4 obligă statele contractante să pună la dispoziţia persoanei aflate în detenţie dreptul de a face recurs în faţa unui tribunal; nimic nu indică însă aplicabilitatea acestei reguli în situaţia în care hotărârea este luată de o instanţă de judecată la finalul unor proceduri judiciare. In această a doua situaţie, controlul cerut de articolul 5 paragraful 4 este încorporat în hotărâre: „Referindu-se la propria jurisprudenţă, Comisia estimează că această concluzie a Curţii nu are suport în cazul unei persoane internate pe motiv de alienare mintală, şi în nici un caz atunci când internarea s-a dispus pe o perioadă nedeterminată".
Aşa cum am indicat anterior în hotărârea de faţă, motivele iniţiale pe baza cărora s-a hotărât internarea pot să dispară (vezi paragraful 39). Prin urmare, a interpreta articolul 5 paragraful 4 - citit în acest context - ca exceptând acest tip de internare de la orice revizuire ulterioară sub aspectul legalităţii, numai pentru că hotărârea iniţială a fost luată de o instanţă, ar fi contrar scopului şi obiectului articolului 5 (vezi paragraful 37). însăşi natura acestei privări de libertate necesită o revizuire a legalităţii la intervale de timp rezonabile. După cum afirmă însă Comisia, aprofundarea acestei chestiuni este superfluă înainte de a se stabili dacă hotărârile care au afectat situaţia dlui Winterwerp au urmat „unor proceduri în faţa instanţei de judecată", în sensul articolului 5 paragraful 4.
56. Nici primarul, care a emis decizia iniţială de internare, şi nici procurorul, care a prelungit-o, nu pot fi priviţi ca având trăsăturile caracteristice ale unei instanţe de judecată, în schimb, Curtea Districtuală şi Curtea Regională, care au emis următoarele decizii de continuare a internării, sunt fără nici un dubiu „instanţe" din punct de vedere organizatoric. Ele sunt „independente atât faţă de puterea executivă, cât şi faţă de părţi" (vezi cazul De Wilde, Ooms şi Versyp, menţionat mai sus...).
57. Cu toate acestea, intervenţia unui asemenea organism va satisface cerinţele artico-lului 5 paragraful 4 numai dacă „procedura desfăşurată are caracter judiciar şi pune la dispoziţia victimei garanţii adecvate tipului de privare de libertate în cauză" ; „pentru a decide dacă o anume procedură oferă garanţii adecvate, trebuie avută în vedere natura specifică a circumstanţelor în care o astfel de procedură se derulează" (vezi ultima decizie menţionată...).
După cum corect subliniază guvernul, „detenţia alienaţilor mintal" (articolul 5 para-graful l(e)) reprezintă o categorie specială.
58. în opinia Comisiei, minimumul absolut de procedură judiciară pentru această categorie constă în dreptul persoanei vizate de a-şi prezenta cazul şi de a contesta probele medicale şi sociale invocate ca suport al detenţiei sale. [...] Legislaţia olandeză contravine articolului 5 paragraful 4, întrucât acordă judecătorului puteri discreţionare. în principiu, reclamantul a fost de acord cu raţionamentul Comisiei. El a adăugat faptul că, având în vedere situaţia specială a alienaţilor mintal, articolul 5 paragraful 4 include şi dreptul acestora la asistenţă juridică.
59. Conform opiniei guvernului, articolul 5 paragraful 4 nu obligă instanţa să audieze o persoană a cărei stare psihică, stabilită pe baza unui control medical obiectiv, nu îi permite să facă declaraţii utile în justiţie. Probele medicale obiective furnizate instanţelor olandeze în decursul anilor dovedesc că acest lucru este valabil şi în cazul dlui Winterwerp.
Sistemul juridic referitor la alienaţii mintal oferă garanţii suficiente. Controlul judiciar este realizat de o instanţă de judecată independentă, cu puteri discreţionare de investigare a fondului fiecărui caz în parte. Mai mult, procesul de revizuire este continuu; o instanţă decide, cel puţin o dată pe an, dacă internarea trebuie continuată. Procurorul însărcinat prin lege să se asigure că nici o persoană nu este internată ilegal într-un spital de psihiatrie joacă un rol important de supervizare. în fine, declaraţiile şi rapoartele medicale necesare în diferitele etape se întocmesc pe baza unor reguli precise, destinate să protejeze pacientul.
60. Curtea nu împărtăşeşte punctul de vedere al guvernului. Este adevărat că procedura judiciară la care face referire articolul 5 paragraful 4 nu trebuie să fie însoţită întotdeauna de garanţii identice celor prescrise în articolul 6 paragraful 1 pentru litigiile civile ori penale (vezi cazul De Wilde, Ooms şi Versyp, menţionat mai sus...). Cu toate acestea, este esenţial ca persoana vizată să aibă acces la o instanţă de judecată şi posibilitatea de a fi audiată în persoană sau, dacă este necesar, prin reprezentare. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, persoana respectivă nu beneficiază de „garanţiile procedurale fundamentale în materia privării de libertate" (vezi cazul menţionat mai sus...).
Tulburările mintale pot conduce la restrângerea sau modificarea modalităţii de exercitare a unui asemenea drept (vezi, referitor la articolul 6 paragraful 1, cazul Golder, menţionat mai sus...), dar nu pot justifica atingerea esenţei dreptului. într-adevăr, garanţii procedurale speciale pot fi necesare pentru apărarea intereselor persoanelor care, din cauza tulburărilor mintale, nu sunt pe deplin capabile să acţioneze în nume propriu.
61. Potrivit articolelor 17, 23 şi 24 din Legea privind alienaţii mintal în vigoare la^acea dată, nici Curtea Districtuală şi nici Curtea Regională nu erau obligate să audieze persoana a cărei internare era solicitată (vezi paragrafele 14, 17 şi 18).
în cauză, reclamantul nu a fost niciodată implicat, în persoană ori printr-un reprezentant, în procedura judiciară care a condus la emiterea deciziilor de internare: el nu a fost niciodată ţinut la curent cu procedura judiciară şi cu rezultatele acesteia şi nici audiat de instanţe; reclamantul nu a avut posibilitatea de a-şi pleda cauza.
Sub acest aspect fundamental, garanţiile cerute de articolul 5 paragraful 4 al Convenţiei au lipsit atât din punct de vedere legal, cât şi în practică. în ciuda unor trăsături judiciare, procedura urmată de Curtea Districtuală şi de Curtea Regională în examinarea cererilor de internare nu i-au asigurat dlui Winterwerp dreptul „de a introduce recurs... [în faţa] unei instanţe", în sensul articolului 5 paragraful 4 (vezi paragraful 57). Fără a subestima în nici un fel valoarea garanţiilor prevăzute în Legea privind alienaţii mintal, Curtea consideră că procedura menţionată mai sus nu s-a supus cerinţelor articolului 5 paragraful 4.
B. Privitor la cererea de externare a reclamantului
62. Guvernul insistă în mod corect asupra necesităţii de a privi în ansamblu întregul sistem stabilit prin Legea privind alienaţii mintal. în consecinţă, urmează să stabilim dacă lacunele constatate de Curte sunt remediate de procedura referitoare la cererile de externare (articolul 29 al Legii; vezi paragraful 20).
63. Deşi articolul 29 al Legii permite persoanelor în cauză să ceară revizuirea internării, cererea de externare nu este neapărat luată de o instanţă de judecată. Dacă au primit o opinie medicală^ nefavorabilă, cererea se adresează autorităţilor spitaliceşti care o transmit procurorului. în principiu, procurorul înaintează apoi cererea Curţii Regionale, dar în anumite cazuri el nu este obligat să procedeze în acest mod, mai ales atunci când cererea pare a fi
imposibil de soluţionat. Decizia procurorului nu poate fi nicidecum considerată ca aparţinând unei instanţe în sensul articolului 5 paragraful 4 al Convenţiei. Este adevărat, restricţiile privind intervalele de timp la care pot fi depuse cererile de externare pot fi privite, în funcţie de situaţie, ca restricţii legitime ale accesului alienaţilor mintal la instanţe (vezi paragraful 60). Cu toate acestea, de fiecare dată când procurorul refuză să comunice Curţii Regionale o cerere de externare pe motiv că aceasta pare în mod evident nefondată, el nu numai restrânge, ci efectiv neagă dreptul la o procedură judiciară, consacrat de articolul 5 paragraful 4. în cazurile în care cererile de externare sunt trimise spre soluţionare Curţii Regionale, aceasta are discreţie totală în a decide cu privire la audierea persoanei internate. O asemenea putere discreţionară nu asigură garanţiile procedurale fundamentale ce trebuie aplicate în materie de privare de libertate (vezi paragrafele 60 şi 61).
64. Dl Winterwerp a fost audiat de Curtea Regională în februarie 1969, când s-a examinat prima sa cerere de externare (vezi paragraful 30, primul subparagraf). Din acest punct de vedere, el s-a bucurat de posibilitatea de a introduce recurs în faţa unei instanţe pentru verificarea legalităţii internării sale. în schimb, cererile sale ulterioare din aprilie 1971, iulie 1972 şi februarie 1973 nu au fost înaintate Curţii Regionale, întrucât procurorul le-a respins ca lipsite de orice şansă de reuşită (vezi paragraful 30, al doilea şi al treilea subparagraf). Procurorul 1-a audiat pe dl Winterwerp de fiecare dată şi este posibil ca deciziile sale să fi fost justificate, având în vedere informaţiile care i s-au furnizat, dar ele nu pot fi privite ca decizii luate de o „instanţă" în sensul articolului 5 paragraful 4.
C. Cu privire la faptul că reclamantul nu a încercat
să îşi găsească un reprezentant legal
65. [...] Guvernul a declarat că o persoană care are „motive de fond şi bine întemeiate de contestare a legalităţii internării" poate, în conformitate cu legislaţia olandeză, să ceară unui avocat să expună instanţei aceste motive. în memoriul guvernului se arată că dl Winterwerp a avut nenumărate ocazii să se consulte cu un avocat ales, îndeosebi în perioadele în care a fost externat temporar. întrucât se pare că nu a ales niciodată să se adreseze instanţei prin intermediul unui avocat, nici în momentul revizuirii judiciare a internării sale şi nici atunci când a înaintat cererile de externare, guvernul crede că nu se poate afirma că i s-a refuzat dreptul „de a introduce recurs", garantat de articolul 5 paragraful 4.
66. Curtea nu a împărtăşit acest raţionament. „Motivele substanţiale şi bine întemeiate de contestare a legalităţii internării" nu pot constitui o precondiţie a accesului la procedura judiciară prevăzută de articolul 5 paragraful 4, întrucât tocmai această chestiune trebuie decisă de către instanţa naţională. Mai mult, articolul 5 paragraful 4 nu impune persoanelor aflate sub supraveghere ca „alienate mintal" să ia iniţiativa găsirii unui reprezentant legal înainte de a se adresa instanţei. Prin urmare, nu se poate afirma că reclamantul nu s-a folosit de dreptul garantat de articolul 5 paragraful 4 doar pentru că nu a cerut nici unui avocat să-1 reprezinte. în realitate, reclamantul a invocat acest drept, întrucât a cerut de patru ori revi-zuirea legalităţii internării sale (vezi paragraful 64).
D. Concluzii
67. Pe scurt, diversele decizii prin care s-a hotărât sau autorizat internarea dlui Winterwerp au fost emise de organe care fie nu aveau caracteristicile unei „instanţe de judecată", fie nu au furnizat garanţiile procedurilor judiciare cerute de articolul 5 paragraful 4; reclamantul nu a beneficiat de accesul la instanţa de judecată ori de garanţiile procedurilor judiciare nici atunci când i-au fost examinate cererile de externare, cu excepţia primei sale cereri, respinsă de Curtea Regională în februarie 1969. Prin urmare, dl Winterwerp a fost victima unei încălcări a articolului 5 paragraful 4.
68. [...]

 

III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1
69. Reclamantul a formulat o a treia plângere, descrisă ca „subsidiară, deşi legată" de celelalte plângeri ale sale. Reclamantul a susţinut că în măsura în care internarea 1-a privat automat de dreptul de a-şi administra proprietăţile, s-a luat o „decizie" privind „drepturile şi obligaţiile sale civile" fără garanţiile procedurale stabilite în articolul 6 paragraful 1.
70. Comisia nu s-a considerat abilitată să exprime o opinie cu privire la această plângere, care priveşte „elemente distincte" faţă de cele supuse iniţial atenţiei sale şi care nu a făcut obiectul unei „argumentaţii mai detaliate" în faţa sa. Aşa stând lucrurile, va trebui să decidă dacă, la rândul său, se poate pronunţa cu privire la încălcarea reclamată a articolului 6.
71. în decizia sa din 18 ianuarie 1978, pronunţată în cazul Irlanda versus Regatul Unit, Curtea a explicat limitele jurisdicţiei sale în chestiunile litigioase: „Decizia de admisibilitate alunei plângeri, adoptată de Comisie, determină obiectul cauzei prezentate în faţa Curţii; numai în acest cadru Curtea poate... să ia cunoştinţă de toate elementele de fapt sau de drept apărute în cursul procedurilor...".
Când a admis plângerea dlui Winterwerp, la 30 decembrie 1975, Comisia a specificat că a examinat-o „din perspectiva articolului 5 al Convenţiei" (vezi paragraful 33). Explicând de ce, în momentul examinării fondului cauzei, Comisia nu a considerat „necesar sau de dorit" să trateze plângerea şi sub aspectul articolului 6, în timpul audierilor, delegaţii au subliniat că, în opinia Comisiei, această plângere poate fi luată în considerare.
72. în primul rând, Curtea constată că guvernul nu a ridicat obiecţiuni preliminare cu privire la această chestiune nici în faţa Comisiei (vezi cazul De Wilde, Ooms şi Versyp menţionat mai sus) şi nici în faţa Curţii. Mai mult, deşi această referire nu a fost explicită în cererea înaintată de dl Winterwerp Comisiei, ea are o legătură evidentă cu plângerile sale iniţiale. Doleanţele formulate în timpul procedurii privind admisibilitatea cazului, la care nu a fost reprezentat de nici un avocat, s-au referit la privarea sa de libertate; reclamantul a considerat că a fost internat în mod arbitrar şi a obiectat că nu i s-a permis nici să fie audiat de o instanţă şi nici informat asupra deciziilor prin care i s-a prelungit internarea de câteva ori. Noua chestiune referitoare la articolul 6 ridicată de dl Van Loon în faza de examinare a fondului cauzei, priveşte o consecinţă legală care derivă în mod automat din internarea obligatorie într-un spital de psihiatrie (vezi paragraful 21). Prin urmare, această chestiune este legată de cele care au reprezentat obiectul plângerii iniţiale a dlui Winterwerp şi declarate admisibile de Comisie (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Curţii în cazul Delcourt din 17 ianuarie 1970...). De aceea, Curtea este competentă să se pronunţe cu privire la această plângere.
73. Guvernul a pus la îndoială aplicabilitatea articolului 6 în cazul de faţă. Reprezentanţii guvernului înclină să creadă că este în discuţie o chestiune de statut mai degrabă decât drepturile şi obligaţiile civile ca atare.
Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Capacitatea unei persoane de a-şi administra personal proprietăţile implică exerciţiul unor drepturi private şi astfel afectează „drepturile şi obligaţiile civile", în sensul articolului 6 paragraful 1 (vezi hotărârea Curţii în cazul Konig din 28 iunie 1978...). Privarea dlui Winterwerp de acestă capacitate echivalează cu o „deter-minare" a acestor drepturi şi obligaţii.
74. Reclamantul şi-a pierdut capacitatea de administrare a proprietăţilor în momentul internării sale într-un spital de psihiatrie (vezi paragraful 33).
în raport cu internarea „de urgenţă" decisă iniţial de primar (vezi paragrafele 12 şi 23), este clar că nu a avut loc nici un fel de audiere în faţa unei instanţe de judecată, aşa cum cere articolul 6.
Internările ulterioare au fost într-adevăr autorizate la intervale regulate de Curtea Districtuală din Amersfoort şi de Curţile Regionale din Utrecht şi s-Hertogenbosch. Cu toate acestea, [Curtea] a atras deja atenţia asupra anumitor aspecte procedurale caracteristice acelor ocazii şi mai ales asupra faptului că nici de drept, nici în practică dl Winterwerp nu a avut ocazia de a fi audiat, în persoană ori printr-un reprezentant (vezi paragraful 61). în plus, aceste proceduri s-au ocupat exclusiv de privarea sa de libertate. în consecinţă, procedurile respective nu au inclus „audieri corecte" privind capacitatea sa civilă, în sensul articolului 6 paragraful 1.
75. Susţinând că nu a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1, guvernul se sprijină pe argumentul de ordin general potrivit căruia prevederile Legii privitoare la alienaţii mintal protejează drepturile civile ale persoanelor cu tulburări mintale internate, care, prin însăşi starea lor mintală dovedită, necesită protecţie împotriva propriei lor incapacităţi de a-şi administra afacerile. Curtea nu este de acord cu acest raţionament. Oricare ar fi motivul pentru care o persoană cu tulburări mintale este privată de dreptul de a-şi administra pro-prietăţile, garanţiile stabilite de articolul 6 paragraful 1 trebuie respectate. Chiar dacă, după cum s-a indicat mai sus în legătură cu articolul 5 paragraful 4 (vezi paragrafele 60 şi 63), tulburările mintale legitimează anumite limitări ale exerciţiului „dreptului de a apărea în faţa unei instanţe", ele nu legitimează şi absenţa totală a acestui drept, aşa cum este el consacrat de articolul 6 paragraful 1 (vezi cazul Goldberg, menţionat mai sus...).
76. Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 paragraful 1.

 

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50
77. în timpul audierii, avocatul reclamantului a sugerat, ca satisfacţie echitabilă, o schemă cuprinzând cinci puncte constând pe scurt din acordarea unei îngrijiri post-internare pentru clientul său, sub supravegherea serviciului social de psihiatrie, cu asigurarea completă a garanţiilor procedurale în ceea ce priveşte eliberarea autorizaţiilor anuale de prelungire şi a cererilor de externare. Nu s-au solicitat daune materiale şi compensaţii băneşti pentru daunele morale.
Delegaţii Comisiei au declarat, fară a intra în detalii, că această soluţie li se pare corectă în conformitate cu articolul 50.
Guvernul nu şi-a exprimat părerea.
78. Chiar dacă chestiunea aplicării articolului 50 al Convenţiei a fost ridicată în confor-mitate cu articolul 47bis al Regulamentului Curţii, Curtea nu este pregătită să ia o hotărâre în acest sens. Prin urmare, Curtea amână această chestiune şi va stabili o procedură ulterioară, ţinând cont de posibilitatea încheierii unei înţelegeri între stat şi reclamant (articolul 50 paragrafele 3 şi 5 din Regulamentul Curţii).

 

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1. Decide că s-a încălcat articolul 5 paragraful 1;
2. Decide că s-a încălcat articolul 5 paragraful 4;
3. Decide că are competenţa de a se pronunţa cu privire la plângerea formulată în legătură
cu articolul 6 paragraful 1;
4. Decide că s-a încălcat articolul 6 paragraful 1;
5. Decide că nu este pregătită să ia o decizie în privinţa aplicării articolului 50.

 

ÎN CONSECINŢĂ, CURTEA
a) amână în întregime această chestiune;
b) invită Comisia să înainteze Curţii, în termen de două luni de la pronunţarea acestei hotărâri, observaţiile sale privind această chestiune şi mai ales să aducă la cunoştinţa Curţii orice înţelegere la care guvernul şi reclamantul ar ajunge;
c) îşi rezervă dreptul la proceduri ulterioare.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată public la 24 octombrie 1979 în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
H. Pedersen, preşedinte M.-A. Eissen, grefier

← Vili Rupa impotriva Romaniei (2) - rele tratamente si lipsa...		Colegiul Consilierilor Juridici Arges contra Romaniei - Dreptul... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Georgel si Georgeta Stoicescu contra României - Muscaturi de caine Invaliditate Le Compte, van Leuven si De Meyere contra Belgiei - Ordin de suspendare medic Conduita profesionala Duinhof si Duijf contra Olandei - Soldati recrutati fortat in armata olandeza Refuz indeplinire sarcini militare Skoogstrom contra Suediei - Reclamant care nu a fost adus de indata in fata unui judecator