Le Compte, van Leuven si De Meyere contra Belgiei - Ordin de suspendare medic Conduita profesionala

Comentarii

0

LE COMPTE, VAN LEUVEN SI DE MEYERE versus BELGIA

 

Hotărârea din 23 iunie 1981
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu Regula 48 din Regulamentul Curţii, formată din judecătorii: G. Wiarda, preşedinte, R. Ryssdal, H. Moşier, M. Zekia, J. Cremona, T. Vilhjâlmsson, D. Bindschedler-Robert, D. Evrigenis, G. Lagergren, L. Liesch, F. Golciiklii, F. Matscher, J. Pinheiro Farinha, E. Garcîa de Enterria, M. Sorensen, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, A. Vanwelkenhuyzen, judecător ad-hoc şi M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă prezenta hotărâre [la data de 23 iunie 1981], PROCEDURA
1. Cazul Le Compte, Van Leuven şi De Meyere a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) şi de guvernul Regatului Belgiei (guvernul). Se întemeiază pe două plângeri adresate Comisiei în 1974 de trei cetăţeni belgieni, dr. Herman Le Compte, dr. Frans Van Leuven şi dr. Marc De Meyere, pe baza articolului 25 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). La 10 martie 1997, Comisia a dispus conexarea plângerilor.
2. -7. [Paragrafele 2-7 descriu procedurile care au avut loc în faţa Curţii, inclusiv schimbul de memorii şi alte acte între părţi, compoziţia Camerei Curţii şi numele persoanelor care au reprezentat părţile.]

ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAZULUI

 

A. Dr. Le Compte
8. Dr. Herman Le Compte, născut în 1929, are naţionalitate belgiană, locuieşte la Knokke-Heist şi practică medicina.
1. Ordinul de suspendare din 1970
9. La 28 octombrie 1970, Consiliul Ordinului Medicilor al Provinciei Flandra de Vest (asociaţie medicală), cu sediul în Bruges, a hotărât suspendarea dreptului dlui Le Compte de a practica medicina timp de şase luni. Motivul a constat în acordarea unui interviu, către un ziar belgian, apreciat de Consiliu ca având un efect de publicitate incompatibil cu demnitatea şi reputaţia profesiei. Reclamantul a contestat ordinul adoptat în absenţa sa, dar Consiliul Provinciei 1-a menţinut la 23 decembrie 1970, dată la care reclamantul nu s-a prezentat.
Dr. Le Compte s-a adresat apoi Consiliului de Apel al Ordinului Medicilor, care a decis la 10 mai 1971 că apelul este inadmisibil; la 7 aprilie 1972, reclamantul s-a adresat Curţii
de Casaţie, care a decis că apelul, declarat pe motive de lege, este inadmisibil, întrucât a fost declarat fără asistenţa unui avocat împuternicit să aducă concluzii în faţa acelei Curţi.
Ordinul prin care dreptul de practicare al dr. Le Compte era suspendat a intrat în vigoare la 20 mai 1972, dar reclamantul nu 1-a respectat. Din acest motiv, la 20 februarie 1973, instanţa penală din Furnes 1-a condamnat la închisoare şi 1-a sancţionat cu amendă, pe baza articolului 31 al Decretului Regal nr. 79 din 10 noiembrie 1967 privind Ordinul Medicilor.
La 12 septembrie 1973 această decizie a fost confirmată de Curtea de Apel Ghent. Apelul pe motive de lege al reclamantului a fost respins de Curtea de Casaţie la 25 iunie 1974.
2. Ordinul de suspendare din 1971
10. în timpul desfăşurării procedurilor menţionate, care nu sunt în centrul acestei cauze (vezi paragraful 36), erau în curs alte proceduri. în fapt, la 30 iunie 1971, Consiliul Provincial al Ordinului Medicilor a hotărât, printr-o decizie luată în absenţa reclamantului, suspendarea dreptului de practicare pe o perioadă de trei luni: Consiliul a afirmat că reclamantul publicase în presă deciziile susmenţionate ale organelor disciplinare ale Ordinului, critica sa la adresa acestora, comportare calificată a fi sfidare la adresa Ordinului.
11. Dr. Le Compte a contestat această decizie la Consiliul de Apel al Ordinului, care a confirmat-o, fără însă a menţine învinuirea de sfidare a Ordinului. Reclamantul s-a adresat apoi Curţii de Casaţie, invocând aceleaşi argumente.
El a susţinut mai întâi că obligativitatea apartenenţei la Ordinul Medicilor, în lipsa căreia nu se poate practica medicina, şi impunerea jurisdicţiei organelor sale disciplinare erau con-trare principiului libertăţii de asociere, garantat de articolul 20 al Constituţiei Belgiei şi de articolul 11 al Convenţiei. ,
Curtea de Casaţie a respins această argumentaţie în următorii termeni:
„... intrarea obligatorie într-un ordin care, ca şi Ordinul Medicilor, este o instituţie de drept public având rolul de a asigura respectarea regulilor privind comportamentul profesional, menţinerea reputaţiei, standardele de discreţie, probitate şi demnitate ale membrilor săi care exercită profesia de medic, nu poate fi privită ca incompatibilă cu libertatea de asociere, garantată de articolul 20 al Constituţiei; ...apelantul nu susţine că regula pe care o contestă merge dincolo de restricţiile permise de articolul 11 paragraful 2 al Convenţiei, cum ar fi protecţia sănătăţii".
Reclamantul a invocat şi încălcarea articolelor 92 şi 94 ale Constituţiei: primul prevede că instanţele judecătoreşti au competenţa exclusivă de a examina disputele asupra drepturilor civile, iar al doilea interzice înfiinţarea de tribunale extraordinare cu scopul soluţionării unor astfel de dispute. El a subliniat că decizia împotriva căreia se plânge a fost luată de un organ disciplinar înfiinţat prin Decretul Regal nr. 79 şi a decis asupra unui drept civil, cel de a practica medicina.
Curtea de Casaţie a replicat arătând că „procedurile disciplinare şi adoptarea unor sancţiuni disciplinare nu sunt în principiu legate de disputele asupra cărora competenţa este rezervată exclusiv instanţelor judecătoreşti conform articolului 92 din Constituţie". Curtea de Casaţie a adăugat că, atâta timp cât Consiliul Ordinului Medicilor nu este competent să examineze astfel de dispute, „ele nu sunt tribunale extraordinare a căror înfiinţare este inter-zisă de articolul 94". în final, Curtea de Casaţie a observat că articolul 1 paragraful 8(a) al Legii din 31 martie 1967 (vezi paragraful 20) dă Coroanei dreptul să „modifice şi să adopte legislaţia care guvernează practicarea diferitelor ramuri ale medicinei" şi că „legislaţia se referă, între altele, la Legea din 25 iulie 1938 prin care s-a înfiinţat Ordinul Medicilor, lege care acordă puteri disciplinare Consiliilor Ordinului".
Dr. Le Compte a susţinut, în final, că a fost încălcat articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei. A argumentat că decizia împotriva căreia se plânge a fost adoptată de un tribunal format din doctori practicieni care nu puteau fi consideraţi imparţiali întrucât tipul de comportament de care el era acuzat putea să dăuneze colegilor săi şi în lipsa unor dezbateri publice.
Curtea de Casaţie s-a rezumat la a menţiona că articolul 6 paragraful 1 nu se aplică procedurilor disciplinare.
în consecinţă, apelul a fost respins prin hotărârea din 3 mai 1974.
12. Dr. Le Compte nu s-a supus ordinului de suspendare a dreptului de a practica medicina, care devenise definitiv în urma hotărârii Curţii de Casaţie. Din acest motiv, la 16 septembrie şi 15 octombrie a fost condamnat la închisoare şi sancţionat cu amendă de instanţa penală din Bruges. A introdus recurs împotriva primei decizii şi obiecţiuni împotriva celei de a doua, ambele fiind judecate în lipsa sa.
13. în perioada următoare s-au instituit mai multe acţiuni, atât disciplinare, pentru publicitatea făcută de reclamant în legătură cu disputele sale cu Ordinul, cât şi penale, pentru refuzul de a se supune măsurilor decise de Consiliile Ordinului.
Una dintre acţiunile disciplinare s-a finalizat prin scoaterea dlui Le Compte din evidenţele Ordinului, începând cu data de 26 decembrie 1975. în legătură cu aceasta, la 6 mai 1976, reclamantul a trimis o nouă plângere (nr. 7496/76) Comisiei. Acea plângere, declarată admisibilă de Comisie la 4 decembrie 1979, nu este relevantă în examinarea cazului de faţă.
Acţiunile penale s-au finalizat, la nivelul instanţelor de fond, prin condamnări la pedepse cu închisoare şi amendă.

 

B. Dr. Van Leuven şi Dr. De Meyere
14. Frans Van Leuven şi Marc De Meyere sunt doctori practicieni, fiind născuţi în 1931 şi, respectiv, în 1940. Ambii locuiesc la Merelbeke şi sunt cetăţeni belgieni.
15. La 20 ianuarie 1973, treisprezece doctori practicieni care-şi exercitau profesia în Merelbeke şi în împrejurimi au formulat o plângere susţinând că cei doi reclamanţi au încălcat regulile conduitei profesionale; s-a susţinut, cu precădere, că aceştia şi-au limitat în mod sistematic onorariile la sumele rambursate de Securitatea Socială, chiar atunci când au efectuat servicii de urgenţă şi că au distribuit gratis, la locuinţe personale, o revistă bilunară numită Gezond prin care practicanţii de medicină generală erau ridiculizaţi. La 14 martie 1973, reclamanţii au fost audiaţi de Biroul Consiliului Provincial al Ordinului. Aceştia au declarat că au limitat onorariile propriilor clienţi, dar nu şi onorariile în cazurile efectuării serviciilor de urgenţă. în plus, au afirmat că nu sunt ei editorii revistei Gezond şi au negat ridiculizarea colegilor în paginile acestei reviste.
16. La data de 16 martie 1973, un alt medic practician a formulat o plângere împotriva reclamanţilor; acesta a susţinut că, două zile după audierile de la Biroul Consiliului Provincial, reclamanţii au afişat în sălile de aşteptare ale centrului medical Merelbeke o notă informând publicul despre prima plângere şi despre motivele formulării acesteia. La 23 mai 1973, Biroul Consiliului Provinciei i-a audiat pe reclamanţi în legătură cu cea de a doua plângere. Aceştia au declarat că erau îndreptăţiţi să ofere publicului informaţii despre situaţia creată, mai ales că era deja o chestiune de notorietate.
17. Consiliul Provinciei Flandra de Est al Ordinului Medicilor, cu sediul în Ghent, i-a citat pe doctorii Van Leuven şi De Meyere, pentru a răspunde mai multor învinuiri.
La 24 octombrie 1973, s-a decis suspendarea dreptului reclamanţilor de a practica medicina, pe o perioadă de o lună, datorită învinuirilor de limitare a onorariilor la sumele rambursate de Securitatea Socială, de a fi contribuit la editarea revistei Gezond şi de a fi făcut afirmaţii publice considerate ofensatoare pentru colegii lor. în plus, dr. Van Leuven a fost mustrat pentru comportarea avută la 14 martie 1973 în faţa Biroului Consiliului Provincial. Aceste decizii diverse s-au bazat pe dispoziţiile articolelor 6 paragraful 2 şi 16 din Decretul Regal nr. 79.
Consiliul Provinciei a considerat, pe de altă parte, că afişarea în sălile de aşteptare ale centrului medical a unei note apreciate ca fiind contrară regulilor conduitei profesionale nu a justificat o sancţiune disciplinară, luând în considerare faptul că nota a fost îndepărtată la cererea Biroului.
18. Reclamanţii s-au plâns Consiliului de Apel.
La 24 iunie 1974, Consiliul de Apel a declarat apelul admisibil şi a menţinut decizia Consiliului Provinciei sub aspectul constatărilor referitoare la învinuirile privind solicitarea unor onorarii limitate la sumele rambursate de Securitatea Socială şi la contribuţia adusă la redactarea revistei Gezond. Pentru restul, Consjliul de Apel a oprit cauza spre examinare şi, după ce a luat în considerare plângerea referitoare la afişul din camerele de aşteptare şi 1-a conexat cu alte două plângeri, a decis ca dreptul de a practica medicina al doctorilor Van Leuven şi De Meyere să fie suspendat pentru o perioadă de cincisprezece zile.
19. La 25 aprilie 1975, Curtea de Casaţie a decis împotriva reclamanţilor, care declaraseră apel pe motive de lege.
Curtea de Casaţie a respins motivul de apel referitor la încălcarea articolului 11 al Con-venţiei ; a considerat că funcţiile Ordinului Medicilor „sunt fără îndoială independente de protecţia sănătăţii şi că aderarea obligatorie... la un Ordin de acest fel nu excedează restricţiile asupra libertăţii de asociere care sunt necesare pentru protecţia sănătăţii".
în plus, Curtea de Casaţie a declarat inadmisibil, din motiv de interes legal, argumentul potrivit căruia limitarea onorariilor la sumele rambursate de Securitatea Socială a fost în conformitate atât cu legea, cât şi cu regulile conduitei profesionale a doctorilor practicanţi; Curtea de Casaţie a constatat că suspendarea a fost dispusă ca sancţiune şi pentru alte abateri disciplinare.

 

II. ORDINUL MEDICILOR
20. Ordinul Medicilor, stabilit prin Legea din 25 iulie 1938, a fost reorganizat prin Decretul Regal nr. 79 din 10 noiembrie 1967. Acest decret a fost adoptat pe baza Legii din 31 martie 1967 care „investea Regele cu anumite puteri cu scopul de a asigura revigorarea economică, accelerarea refacerii regionale şi un buget stabil şi balansat". Legea împuternicea Coroana ca, acţionând prin decrete adoptate în Consiliu, să ia „toate măsurile corespunzătoare... pentru a asigura calitatea şi protecţia satisfăcătoare a reformei sănătăţii prin reformarea şi adaptarea legislaţiei care guvernează practica diferitelor ramuri ale medicinei" (articolul 1 paragraful 8(a)); legea menţiona că astfel de decrete ar putea „abroga, modifica ori înlocui dispoziţiile legale existente" (articolul 3).
21. Articolul 2 al Decretului Regal nr. 79 prevede că „Ordinul Medicilor îi va include pe toţi doctorii de medicină generală, chirurgii şi obstetricienii care au reşedinţa permanentă în Belgia şi sunt înregistraţi în evidenţele Ordinului Provinciei în care au reşedinţa permanentă" şi, „pentru a practica medicina în Belgia, fiecare doctor practician" - fie că este belgian ori străin - „trebuie să se înregistreze în evidenţele Ordinului".
Doctorii militari sunt obligaţi să se înregistreze dacă practică medicina în afara îndato-ririlor militare.
22. Alături de Ordinul Medicilor, în Belgia există şi asociaţii private, formate pentru a proteja interesele profesionale ale doctorilor practicanţi. Cele mai importante dintre acestea sunt consultate şi invitate să ia parte la negocieri colective atunci când guvernul discută adoptarea unor decizii care afectează aceste interese, propun candidaţi pentru nominalizare ca membri ai anumitor organisme şi îşi numesc reprezentanţii ori iau alte măsuri în nume propriu.
A. Organismele Ordinului Medicilor
23. Ordinul Medicilor „va avea personalitate juridică de drept public" (articolul 1, al treilea paragraf din Decretul Regal nr. 79). Cuprinde trei tipuri de organisme, respectiv Consiliile Provinciilor, Consiliile de Apel şi Consiliul Naţional.
1. Consiliile Provinciilor
24. Consiliile Provinciilor (în număr de zece) sunt alcătuite dintr-un număr de membri şi substituţi stabilit de Coroană, care sunt doctori practicieni de naţionalitate belgiană şi sunt aleşi pentru şase ani, de doctorii înregistraţi în evidenţele Ordinului. Mai există un asesor şi un substitut de asesor care sunt judecători ai instanţelor de fond, numiţi de Coroană, pentru şase ani; asesorul are un statut consultativ (articolele 5 şi 8 paragraful 1 din Decretul Regal nr. 79).
Funcţiile Consiliului sunt definite de articolul 6 al Decretului Regal nr. 79, în următorii termeni:
„l.să ţină evidenţele Ordinului. [...]
Orice decizie prin care se refuză ori se amână înregistrarea în evidenţele Ordinului, se scoate numele unui doctor din aceste evidenţe ori se decide menţinerea în evidenţe este supusă unor condiţii şi trebuie motivată;
2. să asigure respectarea regulilor conduitei profesionale de către doctorii practicieni şi menţinerea reputaţiei, standardelor de discreţie, probitate şi demnitate ale membrilor Ordinului. [...]
3. să ofere membrilor Ordinului, din proprie iniţiativă ori la cerere, sfaturi privind chestiuni legate de conduita profesională...; [...]
4. să comunice autorităţilor competente orice acţiuni de practicare ilegală a medicinei...;
5. să acţioneze, la solicitarea celor în cauză, ca arbitru final în disputele privind onorariile cerute de doctori de la pacienţi...;
6. să răspundă solicitărilor adresate de instanţele judecătoreşti în legătură cu disputele asupra onorariilor;
7. să stabilească cotizaţia anuală..., inclusiv sumele fixate de Consiliul Naţional pentru fiecare membru înregistrat".
25. [Structura şi funcţiile comisiilor medicale înfiinţate în fiecare Provincie, distinct de Ordinul Medicilor]
2. Consiliile de Apel
26. Există două Consilii de Apel - unul foloseşte franceza, celălalt olandeza - în regiunea Bruxelles. Fiecare este compus din zece doctori practicieni de naţionalitate belgiană (cinci membri şi cinci substituţi) aleşi pentru şase ani de Consiliul Provinciei, alţii decât membrii săi, şi din zece judecători de la Curtea de Apel (cinci membri şi cinci substituţi) numiţi de Coroană pentru aceeaşi perioadă de timp. Dintre aceşti judecători, Coroana desemnează un preşedinte care are vot hotărâtor şi pe membrul care va activa ca raportor_ .
Consiliile de Apel judecă apelurile împotriva deciziilor adoptate de Consiliile Provinciilor asupra unor cauze referitoare la înregistrare ori disciplină, f...]
3. Consiliul Naţional
27. Consiliul Naţional este format din douăzeci de persoane (zece membri şi zece substituţi) de naţionalitate belgiană, alese de fiecare dintre Consiliile Provinciilor, dintre doctorii practicieni înregistraţi, şi din douăsprezece persoane (şase membri şi şase substituţi) numite de Coroană dintre doctorii practicieni nominalizaţi pe liste de câte trei candidaţi de facultăţile de medicină din ţară. Consiliul Naţional este prezidat de un judecător al Curţii de
Casaţie ales de Coroană şi are două secţiuni - una de limbă franceză şi una de limbă olandeză -, fiecare alegându-şi un vicepreşedinte_ .
Consiliul Naţional formulează „principiile generale şi regulile privind moralitatea, repu-taţia, standardele de discreţie, probitate şi devotament esenţiale pentru practicarea profesiei, care constituie codul conduitei profesionale al doctorilor practicieni". [...] în general, ia „toate măsurile necesare pentru realizarea scopurilor Ordinului"_ .
B. Procedura în cauzele disciplinare
28. în cursul cercetărilor referitoare la chestiuni de înregistrare ori disciplinare, ...părţile în conflict sunt întotdeauna ascultate. Pot fi trei stadii: o decizie în primă instanţă adoptată de Consiliul Provinciei, o decizie finală adoptată de Consiliul de Apel şi o revizuire asupra legalităţii deciziilor şi respectării cerinţelor de formă adoptată de Curtea de Casaţie.
1. în faţa organismelor Ordinului
29. Procedurile încep în faţa Consiliului Provinciei care „acţionează fie din proprie ini-ţiativă, fie la cererea Consiliului Naţional, a ministrului responsabil cu sănătatea publică, a procurorului Regelui ori a comisiei medicale sau pe baza unei plângeri formulate de un doctor practician ori de o a treia parte"_ . Dezbaterile continuă în faţa Consiliului de Apel dacă acesta a fost sesizat de doctorul cercetat, de asesorul Consiliului Provinciei sau de preşedintele Consiliului Naţional, dacă acesta acţionează împreună cu unul dintre vicepreşedinţi; apelul are efect suspensiv_ .
30. Cercetările se fac cu participarea unui membru al puterii judecătoreşti: în faţa Consiliului Provinciei, acesta este asesorul; în faţa Consiliului de Apel, dacă sunt necesare investigaţii suplimentare, acesta este membrul Consiliului care acţionează în calitate de raportor (vezi paragrafele 24 şi 26). Membrul Consiliului Provinciei care acţionează ca raportor poate fi audiat de Consiliul de Apel_ .
31. în faţa Consiliilor Provinciilor ori de Apel, dezbaterile au loc în secret_ . Doctorul practician în cauză are dreptul de a fi informat, cât se poate de repede, despre declanşarea investigaţiilor împotriva sa_ ; regulile procedurale prevăd termene şi formalităţi pentru pregătirea apărării_ ; în plus, acestea conţin garanţii referitoare la limba folosită_ .
Practicianul are dreptul de a recuza membrii organismului care sunt însărcinaţi cu exami-narea cauzei sale; se prezintă personal şi are dreptul să fie asistat de unul sau mai mulţi avocaţi care, ca şi el, au dreptul să examineze dosarul_ .
32. Consiliile Provinciilor şi de Apel sunt obligate să adopte o decizie într-o perioadă rezonabilă de timp, să păstreze secretul deliberărilor şi să motiveze deciziile. Persoana în cauză trebuie să fie informată prompt despre decizia adoptată şi despre orice apel introdus. Deciziile sunt luate cu majoritate simplă. Este necesară o majoritate de două treimi dacă se decide excluderea unui doctor ori suspendarea pe o perioadă mai mare de un an. [...] Sancţiunile care pot fi impuse... sunt „avertisment, vot de blam, mustrare, suspendarea dreptului de a practica medicina pe o perioadă de până la doi ani şi excluderea din evidenţele Ordinului"_ .
2. în faţa Curţii de Casaţie
33. Conform articolului 23 din Decretul Regal nr. 79, „deciziile definitive ale Consiliilor Provinciilor şi de Apel pot fi trimise Curţii de Casaţie fie de ministrul responsabil cu Sănătatea Publică, fie de preşedintele Consiliului Naţional împreună cu unul dintre vicepreşedinţi, fie de doctorul în cauză, pe motive de încălcare a legii"_ . Curtea de Casaţie va deţine întregul dosar al cauzei_ ; oricum, nu poate verifica constatările de fapt ale Consiliilor Ordinului, decât dacă se invocă încălcarea unei reguli procedurale privind administrarea probelor. Curtea de Casaţie nu este competentă să rectifice erorile de fapt ale Consiliilor Ordinului şi nici să examineze dacă sancţiunea este proporţională cu fapta.
Apelul la Curtea de Casaţie are efect suspensiv.
3. Comunicarea deciziei
34. Deciziile definitive adoptate în cauze disciplinare tăţii Publice; cele mai importante_ sunt comunicate procurorului general de pe lângă Curtea de Apel_ .

 

PROCEDURILE ÎN FAŢA COMISIEI
35. Dr. Le Compte a sesizat Comisia la 28 octombrie 1974, iar dr. Van Leuven şi dr. De Meyere la 21 octombrie 1975.
Cei trei reclamanţi au susţinut că obligaţia de a se înscrie în Ordinul Medicilor şi de a se afla sub jurisdicţia organelor sale disciplinare contravine articolului 11 al Convenţiei, singur sau coroborat cu articolul 17. în continuare, reclamanţii au susţinut că în timpul procedurilor disciplinare nu au beneficiat de garanţiile prevăzute de articolul 6 şi că sancţiunile impuse asupra lor au fost calculate astfel încât să-i împiedice să răspândească informaţii şi idei, încălcând astfel articolul 10.
36. La 6 octombrie şi 10 martie 1977, Comisia a declarat plângerile admisibile, cu excepţia a două capete de cerere. Astfel, plângerile celor trei reclamanţi sub aspectul articolului 10 şi plângerile dlui Le Compte cu privire la decizia din 28 octombrie 1970 (vezi paragraful 9) a Consiliului Provinciei Flandra de Vest au fost respinse pentru neepuizarea remediilor naţionale.
La 10 martie 1977, Comisia a dispus conexarea plângerilor, în conformitate cu Regula 29 a Regulamentului Procedural.
în raportul din 14 decembrie 1979, Comisia a exprimat opinia [încălcării articolului 6 paragraful 1 întrucât reclamanţii nu au beneficiat de o audiere publică în faţa unui tribunal imparţial; în legătură cu articolul 11, Comisia a argumentat că Ordinul Medicilor nu este o asociaţie, astfel încât nu s-au încălcat prevederile referitoare la dreptul de asociere].

 

ARGUMENTELE FINALE ÎN FATA CURŢII
37. în memoriul său, guvernul a cerut Curţii să constate că faptele nu încalcă obligaţiile Belgiei în raport cu dispoziţiile Convenţiei,

 

ÎN DREPT
I. PLÂNGERILE INIŢIALE REFERITOARE LA ARTICOLUL 10
38. Iniţial, dr. Le Compte, Van Leuven şi De Meyere şi-au întemeiat plângerile pe arti-colele 10, 6 paragraful 1, 11 şi 17: ei au susţinut că sancţiunile disciplinare impuse de Consiliile Provinciilor şi de Apel au avut scopul de a-i împiedica să răspândească informaţii şi idei. Prin această susţinere, ei au atacat conţinutul deciziilor şi nu procedura ori obligaţia aderării la Ordinul Medicilor. Prin urmare, această susţinere nu a fost doar o chestiune legală
s- uplimentară ori un argument în sprijinul plângerilor întemeiate pe articolele 6 paragraful 1, 11 şi 17, ci şi o plângere distinctă. Fiind respinsă de Comisie pentru neepuizarea remediilor naţionale (vezi paragraful 36), aceasta depăşeşte limitele cauzei trimise Curţii (vezi, între altek», hotărârea din cazul Schiesser...).

 

II. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1
39. Reclamaţii au pretins că au fost victimele încălcării articolului 6 paragraful 1, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei".
40. Parcurgând cererile părţilor, prima chestiune care urmează a fi decisă este aplicabi-litatea acestui articol; majoritatea Comisiei a răspuns afirmativ, dar guvernul a exprimat o opinie contrară.
A. Aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1
41. Articolul 6 paragraful 1 se aplică numai atunci când litigiile privesc existenţa unor „drepturi şi obligaţii civile ori a unor acuzaţii penale"_ . Aşa cum Curtea a constatat în mai multe ocazii, există cazuri care nu sunt incluse în nici una din aceste categorii şi cărora nu le este aplicabil articolul 6 paragraful 1 (vezi, de exemplu, hotărârile din cazurile Lawless...; Neumeister...; Guzzardi...).
42. Astfel, afirmaţia guvernului cu privire la hotărârea din 8 iunie 1976 adoptată în cazul Engel este corectă, în sensul că procedurile disciplinare nu pot fi caracterizate ca „penale"; cu toate acestea, există şi cazuri în care această regulă nu se aplică_ .
Procedurile disciplinare nu conduc, în mod normal, la litigii care au ca obiect „drepturi şi obligaţii civile"_ . Există însă situaţii în care lucrurile stau altfel. Curtea nu a rezolvat în mod expres această chestiune; în cazul Kdnig, ...reclamantul s-a plâns numai de durata procedurilor instituite în faţa instanţelor administrative după ce un organism administrativ i-a retras autorizaţia de a conduce o clinică particulară şi autorizaţia de a practica medicina (hotărârea din 28 iunie 1978, ...).
43. In cazul de faţă, este necesar să stabilim dacă articolul 6 paragraful 1 se aplică unei părţi ori întregii proceduri care a avut loc în faţa Consiliilor Provinciilor şi de Apel, care sunt organisme disciplinare, şi în faţa Curţii de Casaţie, care este un organism judiciar.
[...] Curtea va examina această chestiune plecând de la înţelesul expresiei „litigii" privind „drepturi şi obligaţii civile".
1. Existenţa unor „litigii" cu privire la „drepturi şi obligaţii civile"
44. în anumite privinţe, sensul expresiei „litigii" cu privire la „drepturi şi obligaţii civile" a fost clarificat în hotărârea din 16 iulie 1971 adoptată în cazul Ringeisen şi în hotărârea din 28 iunie 1978 adoptată în cazul Kdnig.
Potrivit primei hotărâri menţionate, expresia în discuţie acoperă „toate procedurile al căror rezultat este decisiv pentru drepturile şi obligaţiile private", chiar dacă procedurile, privesc un litigiu între un individ şi o autoritate publică acţionând în mod independent ; natura „legislaţiei care guvernează procedura soluţionării litigiului" şi a „autorităţii" competente să decidă sunt chestiuni de importanţă redusă_ .
Noţiunea „drepturi şi obligaţii civile" stă în centrul cazului Kdnig. Drepturile în disciuţie includ dreptul „de a continua activităţile profesionale" ca doctor practician „pentru care a
obţinut autorizaţiile necesare". în lumina circumstanţelor acestui caz, Curtea a catalogat acest drept ca privat şi, prin urmare, civil, în sensul articolului 6 paragraful 1_ .
Această teorie a fost extinsă în hotărârea din 21 februarie 1975 adoptată în cazul Golder. Curtea a decis că „articolul 6 paragraful 1 garantează oricărei persoane dreptul de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în legătură cu orice cerere privind drepturile şi obligaţiile sale civile"_ • Una dintre consecinţele acestei argumentaţii este că articolul 6 paragraful 1 nu se aplică numai procedurilor în curs: este aplicabil ori de câte ori o persoană consideră că o interferenţă cu exerciţiul unuia dintre drepturile sale civile a fost nelegală şi nu a avut posibilitatea să se adreseze unui tribunal care să întrunească cerinţele articolului 6 paragraful 1.
45. în cazul de faţă, trebuie rezolvată o chestiune preliminară: se poate afirma că a existat un „litigiu" real în sensul existenţei a „două cereri sau plângeri conflictuale" (problemă ridicată de reprezentantul guvernului) ?
Conformitatea cu spiritul Convenţiei cere ca acest termen să nu fie construit prea tehnic şi să i se confere mai degrabă un înţeles de fond decât unul formal; în plus, nu are corespondent în varianta engleză a articolului 6 paragraful 1_ .
Folosirea cuvântului francez „contestation" implică existenţa unui dezacord ; faptele arată clar că a existat un dezacord în acest caz. Ordinul Medicilor a susţinut că reclamanţii au comis abateri profesionale sancţionabile, iar reclamanţii au negat aceste acuzaţii. După ce Consiliul Provinciei competent i-a găsit vinovaţi de comiterea unor abateri profesionale şi a dispus suspendarea exercitării profesiei - decizii luate în lipsă, în cazul dr. Le Compte (Flandra de Vest) şi în urma unor dezbateri pe chestiuni de fapt şi de drept în cazul dr. Van Leuven şi dr. De Meyere (Flandra de Est) reclamanţii s-au adresat Consiliului de Apel. S-au prezentat în faţa Consiliului unde, cu asistenţa avocaţilor, au pledat invocând, între altele, articolele 6 paragraful 1 şi 11. în mare parte, apelurile nu au avut succes, astfel încât reclamanţii s-au adresat Curţii de Casaţie, bazându-se, încă o dată, pe Convenţie (vezi paragrafele 10-11 şi 15-19).
46. în plus, trebuie subliniat că „litigiul" s-a referit la „drepturi şi obligaţii civile" ; cu alte cuvinte, „rezultatul unor proceduri" a fost „decisiv" pentru determinarea unui astfel de drept (vezi hotărârea sus-menţionată din cazul Ringeisen).
Potrivit reclamanţilor, chestiunea esenţială este dreptul lor de a-şi continua exercitarea profesiei; au susţinut că acest drept a fost recunoscut ca unul „civil" în cazul Kdnig.
în opinia guvernului, deciziile Consiliilor Provinciei şi de Apel nu au avut decât un efect indirect în cauză. Guvernul a argumentat că aceste organisme, spre deosebire de instanţele administrative germane din cazul Kdnig, nu revizuiesc legalitatea unei măsuri anterioare de retragere a dreptului de a practica, ci verifică dacă încălcările regulilor conduitei profesionale, care justifică sancţiunile disciplinare, au fost într-adevăr comise. Un „litigiu" cu privire la dreptul de a exercita profesia de medic a apărut, eventual, într-un stadiu ulterior, când doctorii Le Compte, Van Leuven şi De Meyere au contestat în faţa Curţii de Casaţie legalitatea măsurilor dispuse împotriva lor. în continuare, guvernul a afirmat că acest drept nu este „civil" şi a invitat Curtea să nu urmeze, sub acest aspect, decizia luată în cazul Kdnig.
47. în ceea ce priveşte întrebarea dacă litigiul s-a referit la dreptul susmenţionat, Curtea consideră că o legătură minoră ori consecinţe secundare nu satisfac articolul 6 în nici una din versiunile sale oficiale („contestation sur", „determination of"): drepturile şi obligaţiile civile trebuie să constituie obiectul - ori unul dintre obiectele - litigiului; rezultatul procedurilor trebuie să fie direct decisiv pentru un astfel de drept.
în timp ce Curtea este de acord cu guvernul în această chestiune, ea nu acceptă susţinerea guvernului potrivit căreia în acest caz nu a existat o astfel de relaţie directă între procedurile în discuţie şi dreptul de a continua exercitarea profesiei de medic. Suspendările dispuse de Consiliul Provinciei la 30 iunie 1971 (dr. Le Compte) şi la 24 octombrie 1973 (dr. Van Leuven şi dr. De Meyere) i-au privat, temporar, de drepturile de a practica. Acest drept a fost în mod direct discutat în faţa Consiliului de Apel şi a Curţii de Casaţie, care au examinat plângerile reclamanţilor împotriva deciziilor care îi afectau.
48. Mai mult, doctorii practicieni din practica privată, precum reclamanţii, realizează şi exercită dreptul de a practica pe baza relaţiilor private cu clienţii sau cu pacienţii; potrivit legii belgiene, aceste relaţii sunt de obicei contractuale sau cvasi-contractuale şi, oricum, sunt stabilite în mod direct între persoane individuale, pe considerente personale, fără nici o intervenţie de natură esenţială ori determinantă a vreunei autorităţi publice. Prin urmare, dreptul în discuţie este unul privat, fără a se ignora caracterul specific al profesiei de medic - o profesie care se exercită în interesul general - şi obligaţiile speciale ale membrilor săi.
De aceea, Curtea consideră că articolul 6 paragraful 1 este aplicabil în cauză; ca şi în cazul Kdnig (vezi hotărârea susmenţionată), Curtea nu trebuie să stabilească dacă conceptul „drepturi civile" se extinde dincolo de aceste drepturi care sunt de natură privată.
49. [Doi membri ai Comisiei, invocând caracterul temporar al suspendării, au afirmat - în opiniile lor divergente - că nu a fost lezat un drept civil; Curtea a exprimat o opinie contrară, arătând că suspendarea practicării profesiei a constituit o interferenţă directă şi materială cu dreptul de a continua exercitarea acesteia; caracterul temporar al măsurii nu a împiedicat lezarea dreptului. ]
50. întrucât litigiile cu privire la deciziile luate împotriva reclamanţilor trebuie privite ca litigii referitoare la „drepturi şi obligaţii civile", rezultă că reclamanţii erau îndreptăţiţi la dezbaterea cauzei lor de „o instanţă" care să satisfacă cerinţele prevăzute în articolul 6 paragraful 1 (vezi hotărârea susmenţionată din cazul Golder...).
51. în realitate, cazul lor a fost instrumentat de trei organisme: Consiliul Provinciei, Consiliul de Apel şi Curtea de Casaţie. Se ridică deci întrebarea dacă aceste organisme au satisfăcut cerinţele articolului 6 paragraful 1.
(a) Curtea nu consideră necesar să examineze această chestiune în cazul Consiliului Provinciei. [...] Nevoia de flexibilitate şi eficienţă, pe deplin compatibilă cu protecţia drepturilor omului, poate justifica intervenţia iniţială a unor organisme administrative sau profe-sionale şi, a fortiori, a unor organe judiciare care nu întrunesc cerinţele la care ne-am referit; în multe din statele membre ale Consiliului Europei tradiţia legală poate fi invocată în sprijinul unui astfel de sistem. Sub acest aspect, Curtea acceptă argumentele guvernului. [...]
(b) După ce Consiliul Provinciei a impus restricţii temporare asupra exercitării profesiei doctorilor Le Compte, Van Leuven şi De Meyere, aceştia s-au adresat Consiliului de Apel care a trebuit să examineze litigiul cu privire la dreptul în discuţie.
în opinia guvernului, nici Consiliul de Apel nu trebuie să satisfacă cerinţele articolului 6 paragraful 1, întrucât exista posibilitatea unui apel pe motive de lege la Curtea de Casaţie, ale cărei reguli procedurale satisfac cerinţele Convenţiei.
Curtea nu este de acord în această privinţă. Atât în cazurile civile, cât şi în cele penale (vezi hotărârea din 27 februarie 1980 adoptată în cazul Deweer...), Curtea nu face distincţii între chestiunile de fapt şi cele de drept. Ambele sunt la fel de importante pentru rezultatul dezbaterilor referitoare la „drepturi şi obligaţii civile". Prin urmare, „dreptul la o instanţă de judecată" (vezi hotărârea susmenţionată din cazul Golder...) şi dreptul la soluţionarea juridică a litigiului (vezi hotărârea susmenţionată din cazul Kdnig...) se referă la chestiunile de fapt în aceeaşi măsură cu cele de drept. Curtea de Casaţie nu este competentă să rectifice erorile de fapt ori să examineze proporţionalitatea dintre sancţiune şi faptă (vezi paragraful 33). Rezultă că articolul 6 paragraful 1 ar fi fost respectat numai dacă cerinţele sale ar fi fost respectate de Consiliul de Apel.
2. Existenţa unor „acuzaţii penale"
52. Când a decis asupra admisibilităţii plângerilor, Comisia a menţionat că instituţiilor Ordinului nu li s-a cerut examinarea unor acuzaţii penale. [...]
53. Curtea nu consideră necesar să aprofundeze această chestiune care, de altfel, a fost menţionată numai în trecere de părţi: ca şi în cazul Kdnig..., normele articolului 6 la care s-au referit reclamanţii când au susţinut încălcarea Convenţiei sunt aplicabile atât cauzelor civile, cât şi celor penale.
B. Respectarea articolului 6 paragraful 1
54. Luând în considerare concluziile formulate în paragraful 51, este necesar să stabilim dacă atât Consiliul de Apel, cât şi Curtea de Casaţie au întrunit, în momentul exercitării competenţei lor, condiţiile prevăzute în articolul 6 paragraful 1: primul organism, pentru că a examinat singur şi în totalitate măsurile care lezau un drept civil, şi al doilea organism, pentru că a condus revizuirea finală a legalităţii acelor măsuri. De aceea, este necesar să examinăm dacă fiecare dintre ele a constituit o „instanţă", „stabilită prin lege", „independentă" şi „imparţială" şi dacă le-a acordat reclamanţilor o „dezbatere publică".
55. în timp ce Curtea de Casaţie, în mod evident, are caracteristicile unui tribunal, reţinând însă limitele competenţei sale (vezi paragrafele 33 şi 51), trebuie să vedem dacă acelaşi lucru poate fi spus despre Consiliul de Apel. Faptul că exercită funcţii judiciare (vezi paragraful 26) nu este suficient. Potrivit jurisprudenţei Curţii (hotărârea susmenţionată din cazul Neumeister...; hotărârea din 18.iunie 1971 din cazul De Wilde, Ooms şi Versyp...; hotărârea susmenţionată din cazul Ringeisen...), cuvântul „instanţă" se foloseşte numai pentru a desemna un organism care satisface o serie de alte cerinţe - independenţa de executiv şi de părţile cauzei, durata pentru care au fost numiţi membrii săi, garanţiile acordate de propria procedură; câteva dintre acestea apar în textul articolului 6 paragraful 1. în opinia Curţii, cerinţele menţionate au fost îndeplinite în cazul de faţă.
56. Fiind constituită pe baza Constituţiei (articolul 95), Curtea de Casaţie respectă cerinţa cTe a fi instituită prin lege. Cu privire la Consiliul de Apel, Curtea reţine, la fel cu guvernul şi Comisia, că a fost stabilit pe baza Legii din 25 iulie 1938, ca de altfel toate organismele Ordinului, şi a fost reorganizat prin Decretul Regal nr. 79 din 10 noiembrie 1967, adoptat pe baza Legii din 31 martie 1967 care învestea Regele cu anumite puteri (vezi paragraful 20).
57. Nu există dubii cu privire la independenţa Curţii de Casaţie (vezi hotărârea din 17 ianuarie 1970 adoptată în cazul Delcourt...). Curtea, în asentimentul Comisiei şi guvernului, este de părere că situaţia este aceeaşi şi în cazul Consiliului de Apel. Este format din acelaşi număr de doctori practicieni şi membri ai puterii judecătoreşti, iar o persoană aparţinând ultimei categorii, desemnată de Coroană, acţionează întotdeauna ca preşedinte şi are un vot hotărâtor. în plus, durata serviciului membrilor Consiliului (şase ani) oferă o garanţie suplimentară în chestiunea independenţei (vezi paragraful 26).
58. Curtea de Casaţie nu ridică probleme sub aspectul imparţialităţii (vezi hotărârea susmenţionată din cazul Delcourt...).
Consiliul de Apel, potrivit susţinerilor Comisiei, nu a constituit, în circumstanţele concrete ale cauzei, un tribunal imparţial: în timp ce membrii juridici pot fi presupuşi a fi neutri, membrii Ordinului Medical trebuie priviţi ca având o atitudine defavorabilă reclamanţilor, întrucât aveau interese extrem de apropiate intereselor uneia din părţile cauzei.
Curtea nu este de acord cu argumentul referitor la compoziţia Consiliului. Prezenţa, în proporţie de jumătate, a unor judecători, incluzând preşedintele care are un vot hotărâtor (vezi paragraful 26), oferă o asigurare a imparţialităţii, iar metoda de alegere a membrilor corpului medical nu oferă motive de îndoială (vezi, mutatis mutandis, hotărârea sus- -menţionată din cazul Ringeisen...).
Din nou, imparţialitatea personală a fiecărui membru trebuie prezumată până la dovada contrară; de fapt, aşa cum a subliniat guvernul, nici unul dintre reclamanţi nu a exercitat dreptul de recuzare (vezi paragraful 31).
59. în conformitate cu dispoziţiile Decretului Regal din 6 februarie 1970, publicitatea în faţa Consiliului de Apel este exclusă într-o manieră generală şi absolută, atât în ceea ce priveşte dezbaterile, cât şi pronunţarea deciziei (vezi paragrafele 31 şi 34).
Articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei prevede în mod expres excepţiile de la regula publicităţii - cel puţin cu privire la proces dar le subordonează anumitor condiţii. Nu există nici un element care să sugereze că fiecare dintre aceste condiţii a fost îndeplinită în cazul de faţă. Atât natura comportamentului imputat reclamanţilor, cât şi a plângerilor pe care aceştia le-au formulat împotriva Ordinului nu priveau tratamentul medical al pacienţilor. Prin urmare, nu au fost implicate în cauză nici secretul profesional şi nici viaţa privată a doctorilor sau a pacienţilor; Curtea nu este de acord cu susţinerile contrarii ale guvernului. Mai mult, nimic nu indică faptul că alte motive, între care cele enumerate în propoziţia a doua a paragrafului 1 din articolul 6, ar fi justificat confidenţialitatea dezbaterilor; de altfel, nici guvernul nu a invocat vreun astfel de motiv.
Dr. Le Compte, dr. Van Leuven şi dr. De Meyere au fost deci îndreptăţiţi la dezbateri publice. în mod evident, nici litera şi nici spiritul articolului 6 paragraful 1 nu-i împiedica să renunţe de bunăvoie, expres sau tacit, la acest drept (vezi hotărârea susmenţionată din cazul Deweer...); dacă persoana consimte, dezbaterile disciplinare pot avea loc în secret, fără a se încălca Convenţia. în acest caz însă, este clar că reclamanţii au dorit şi au solicitat dezbateri publice. A le refuza astfel de dezbateri nu este permis din perspectiva articolului 6 paragraful
1, având în vedere că nu a existat nici una din împrejurările menţionate în cea de a doua sa propoziţie.
60. Caracterul public al dezbaterilor din faţa Curţii de Casaţie nu poate remedia acest defect. în realitate, Curtea de Casaţie „nu ia în considerare fondul cauzei" (articolul 95 al Constituţiei şi articolul 23 al Decretului Regal nr. 79); aceasta înseamnă că numeroasele chestiuni care se ridică în litigiile cu privire la „drepturile şi obligaţiile civile" nu intră în competenţa sa (vezi paragrafele 33 şi 51). Prin urmare, chestiunile de fond nu au fost nici dezbătute public şi nici nu s-a pronunţat public o decizie în privinţa lor, conform cerinţelor articolului 6 paragraful 1.
61. Rezumând, cazul reclamanţilor nu a fost dezbătut public de un tribunal competent să stabilească toate aspectele cauzei. Prin aceasta, având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei, s-a încălcat articolul 6 paragraful 1.

 

III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 11
62. Reclamanţii au sesizat şi încălcarea articolului 11, care prevede:
„ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora
în opinia reclamanţilor, obligaţia de aderare la Ordinul Medicilor (vezi paragraful 21) inhibă libertatea de asociere - care include şi libertatea de a nu te asocia - şi depăşeşte limitele restricţiilor permise pe baza paragrafului 2 al articolului 11; mai mult, însăşi existenţa Ordinului are efectul eliminării libertăţii de asociere.
63. Comisia a exprimat opinia unanimă... că Ordinul, prin natura sa legală şi funcţia specific publică, nu constituie o asociaţie în înţelesul articolului 11 paragraful 1.
64. Curtea notează mai întâi că Ordinul belgian al Medicilor este o instituţie de drept public. Nu a fost înfiinţat de persoane, ci de legislativ; este integrat structurilor statului, iar judecătorii sunt, în cea mai mare parte, numiţi de Coroană. Urmăreşte un scop din sfera interesului public, respectiv protecţia sănătăţii, prin exercitarea, pe baze legale, a unei forme de control public asupra practicării medicinei. în contextul ultimei funcţii, Ordinului i se cere, în primul rând, să păstreze o evidenţă a doctorilor practicieni. Pentru realizarea sarcinilor atribuite de statul belgian, Ordinul este învestit legal atât cu prerogative administrative, cât şi cu prerogative legislative şi disciplinare situate dincolo de domeniul legislaţiei ordinare şi, în această capacitate, foloseşte procedurile unei autorităţi publice (vezi paragrafele 20-34).
65. Luând în considerare ansamblul acestor elemente, Ordinul nu poate fi privit ca o asociaţie în sensul articolului 11. Oricum, mai există o cerinţă: pentru a nu încălca libertatea de asociere, înfiinţarea Ordinului de către statul belgian nu trebuie să împiedice practicienii să formeze asociaţii"profesionale ori să adere la astfel de asociaţii. [...]
Curtea constată că în Belgia există mai multe asociaţii înfiinţate cu scopul de a proteja interesele profesionale ale doctorilor practicieni, iar aderarea la acestea este liberă (vezi paragraful 22). în aceste împrejurări, existenţa Ordinului şi consecinţa apartenenţei - respectiv, obligaţia practicienilor de a se înregistra în evidenţele Ordinului şi de a se supune autorităţii organismelor sale - nu au nici scopul şi nici efectul limitării, cu atât mai puţin al suprimării dreptului garantat de articolul 11 paragraful 1.
66. Neconstatând nici o interferenţă cu dreptul garantat de paragraful 1 al articolului 11, nu există nici un motiv pentru a examina cauza din perspectiva paragrafului 2 ori a decide dacă Convenţia recunoaşte dreptul de a nu te asocia.

 

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50
67. în cursul dezbaterilor, avocatul reclamanţilor a cerut Curţii, în eventualitatea consta-tării unei încălcări a Convenţiei, să acorde clienţilor săi justă satisfacţie conform dispoziţiilor articolului 50. A adăugat că nu este „încă în poziţia de a preciza valoarea exactă a daunelor...".
Guvernul nu a exprimat nici o opinie cu privire la aplicarea articolului 50.
68. în consecinţă, deşi a fost invocată în conformitate cu Regula 47 a Regulamentului Curţii, această chestiune nu este gata pentru examinare şi se va amâna. [...]

 

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA
1. Decide cu cincisprezece voturi la cinci că articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat;
2. Decide cu şaisprezece voturi la patru că încălcarea dispoziţiei legale menţionate s-a produs prin nedezbaterea publică a cauzei reclamanţilor de către un tribunal competent a stabili toate aspectele cauzei;
3. Decide în unanimitate că articolul 6 paragraful 1 nu a fost încălcat de celelalte aspecte sesizate de reclamanţi şi, de asemenea, că nici articolul 11 nu a fost încălcat;
4. Decide în unanimitate că problema aplicării articolului 50 nu este gata pentru a fi decisă;
(a) ca urmare, o amână; şi
(b) o restituie Camerei, în temeiul Regulei 50 paragraful 4 din Regulamentul Curţii.
Redactată în limbile engleză şi franceză, textul francez fiind autentic, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 iunie 1981.

Semnată:
Gerard Wiarda, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier

← Georgel si Georgeta Stoicescu contra României - Muscaturi de...		Duinhof si Duijf contra Olandei - Soldati recrutati fortat in... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Winterwerp contra Olandei - Persoana incapabila Dreptul la liberate si siguranta Duinhof si Duijf contra Olandei - Soldati recrutati fortat in armata olandeza Refuz indeplinire sarcini militare Skoogstrom contra Suediei - Reclamant care nu a fost adus de indata in fata unui judecator Colozza contra Italiei - Reclamant care nu a avut cunostinta de procedurile instituite impotriva sa Sanchez Reisse contra Elvetiei - Nerespectarea procedurilor de examinare a cererilor de liberare provizorie