Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal
| Index |
|---|
| Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal |
| Admisibilitatea pretentiilor |
| Opinii separate |
Pagina 1 din 3
| Comentarii |
|
Grădinar c. Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal
(Cererea nr. 7170/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
8 aprilie 2008
DEFINITIVĂ
08/07/2008
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Grădinar c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Nicolas Bratza, Preşedinte, Josep Casadevall, Giovanni Bonello, Stanislav Pavlovschi, Lech Garlicki, Ján Šikuta,
Päivi Hirvelä, judecători, şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,
Deliberând la 18 martie 2008 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 7170/02) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către dna Nina Grădinar („reclamantul”), la 28 noiembrie 2000.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl N. Arnăut, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său la acea dată, dl V. Pârlog.
3. Reclamantul s-a plâns, în special, de omisiunea autorităţilor de a proteja viaţa soţului ei decedat şi de inechitatea procedurilor penale pornite împotriva lui.
4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). La 11 aprilie 2006, o Cameră din cadrul acestei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi locuieşte în Comrat. Ea acţionează în numele soţului ei decedat, dl Petru Grădinar („G.”).
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Contextul cauzei
7. G. era în conflict cu mai mulţi poliţişti de la poliţia din Comrat şi, după cum se pretinde, era persecutat de către acei poliţişti pentru critica adusă acestora şi pentru acordarea ajutorului pretinselor victime ale abuzului din partea poliţiei. În anul 1993, după cum se pretinde, G. a fost răpit de către poliţia din localitate, fiind cerută o răscumpărare. După ce a fost ţinut timp de 15 zile în pădure, el a fost eliberat şi, la 24 decembrie 1993, a depus o plângere împotriva câtorva poliţişti din cadrul poliţiei din localitate, inclusiv împotriva lui D., vicecomisarul inspectoratului de poliţie din Comrat. A fost pornită o urmărire penală, însă aceasta a fost încetată din lipsă de probe.
8. La 11 martie 1995, M., un subordonat al lui D., a depus o plângere împotriva lui G. pe motiv că ultimul nu s-a conformat cerinţelor legale ale poliţiei. În aceeaşi zi, G. a depus o plângere împotriva lui D., M. şi a unui alt poliţist pe motiv că aceştia au abuzat de funcţia lor, bătându-l în casa sa, şi a cerut pornirea unei urmăriri penale. Judecătorul care a examinat cele două cauze a încetat prima cauză din lipsă de probe. Urmărirea penală cu privire la plângerea lui G. a fost încetată mai târziu.
9. La 4 mai 1995, angajaţii inspectoratului de poliţie din localitate au scris o scrisoare către diferite autorităţi în sprijinul celor trei poliţişti şi împotriva lui D.C. (unul din cei trei co-acuzaţi în această cauză). Procurorul General a constatat că multe din declaraţiile făcute de către poliţişti în acea scrisoare erau nefondate şi tendenţioase şi conţineau acuzaţii neîntemeiate împotriva lui G., a lui D.C. şi a procurorului care a pornit urmărirea penală. Acolo se menţiona despre nişte discuţii între poliţişti despre o posibilă recurgere la „metode ilegale de luptă” împotriva bănuiţilor.
10. La 16 septembrie 1995, într-o pădure de lângă Comrat a fost găsită o maşină arsă. Poliţia a găsit în portbagajul maşinii rămăşiţele unei persoane. A fost pornită o urmărire penală care a ajuns la concluzia că victima era D. Trei persoane au devenit principalii bănuiţi: fraţii C. (D.C. şi G.C.) şi G.
11. Potrivit acuzării, următoarele evenimente au dus la omorul lui D. în noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995. În anul 1994, D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. pentru „huliganism agravat”. Fraţii C. şi G. erau în conflict serios cu D. La 15 septembrie 1995, D. a vizitat un bar din Comrat, unde el s-a întâlnit cu fraţii C. şi cu G., aceştia l-au insultat şi l-au lovit în afara barului. Ei s-au înţeles să se întâlnească în jurul orei 4 dimineaţa la o intersecţie cu sens giratoriu pentru a pune capăt conflictului.
12. Atunci când ei s-au întâlnit la ora 4 dimineaţă, fraţii C. împreună cu G. l-au bătut pe D. şi, mai apoi, l-au împins în spatele maşinii de poliţie a acestuia şi au condus până într-o pădure, fiind urmaţi de către G. în maşina personală a acestuia. În pădure, ei au continuat să-l bată pe D. şi, ulterior, l-au închis în portbagajul maşinii acestuia, au stropit-o peste tot cu benzină şi i-au dat foc.
Reclamantul a contestat această versiune cu privire la evenimente.
13. La 20 mai 1997, Tribunalul Chişinău i-a achitat pe toţi cei trei acuzaţi. La 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a menţinut acea hotărâre.
14. La 5 decembrie 1997, lângă casa lui G. a explodat o bombă, însă nimeni nu a fost rănit. G. a depus o plângere şi a cerut măsuri de protecţie. Urmărirea penală pornită la cererea sa nu a putut identifica persoanele care au pus bomba şi a fost încetată în luna februarie 1998. Ministerul Afacerilor Interne a refuzat să aplice măsuri de protecţie faţă de el, deoarece el nu a primit ameninţări şi nu a existat vreun motiv de a se aştepta la repetarea atacului cu bombă.
15. La 12 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti inferioare din 20 mai şi 21 octombrie 1997 şi a dispus rejudecarea cauzei.
16. La 11 iunie 1999, G. împreună cu fiul său au fost omorâţi în maşina lor de persoane înarmate. Urmărirea penală pornită ulterior nu a stabilit identitatea ucigaşilor. La 6 iulie 1999, reclamantul a insistat asupra continuării rejudecării cauzei soţului ei decedat pentru a dovedi nevinovăţia acestuia. Ea a fost recunoscută ca reprezentant legal al acestuia şi i s-a permis să aducă argumente în faţa instanţelor judecătoreşti suplimentar celor prezentate de către avocatul pe care l-a angajat ea.
2. Constatările Tribunalului Chişinău (hotărârea din 16 septembrie 1999)
17. La 16 septembrie 1999, Tribunalul Chişinău („prima instanţă”), singura instanţă care a examinat nemijlocit declaraţiile martorilor în această cauză (cu excepţia lui P.O., medicul spitalului închisorii), a constatat următoarele fapte:
(a) Procedurile administrative împotriva lui D.C. şi a lui G.
18. La 17 septembrie 1995, D.C. a fost dus la inspectoratul de poliţie din localitate şi interogat în calitate de martor cu privire la evenimentele din noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995. La 18 septembrie 1995, G. a fost, de asemenea, dus la acelaşi inspectorat de poliţie şi a fost interogat în calitate de martor cu privire la aceleaşi evenimente.
19. Ei nu au fost informaţi despre drepturile lor şi nu au fost asistaţi de către avocaţi. În timpul interogatoriului, ei erau încătuşaţi. După interogare, au fost deschise dosare administrative în baza pretinselor insulte aduse lui D. de către ei în bar, iar ca sancţiune administrativă un judecător a dispus arestarea lor pe un termen de zece zile. În timpul arestului administrativ au mai avut loc interogări ulterioare şi au fost întreprinse alte măsuri procesuale, care au avut ca rezultat acumularea de probe, care au fost folosite mai târziu în cauza penală pornită împotriva acestora. În special, pe parcursul acestei perioade (18-22 septembrie 1995), G. şi D.C. au recunoscut că l-au omorât pe D.
20. Instanţa de judecată a constatat că procesele-verbale, care au servit ca bază pentru arestul administrativ, au fost întocmite cu încălcarea procedurilor corespunzătoare. Nu au existat temeiuri pentru arestul administrativ, deoarece cei doi bărbaţi erau bănuiţi într-o cauză penală şi detenţia trebuia dispusă în baza acestui temei.
21. La 19 septembrie 1995, G. şi D.C. au fost duşi într-un izolator de detenţie provizorie din Chişinău unde ei au fost din nou interogaţi până la 21 septembrie 1995 în calitate de martori şi fără vreo asistenţă juridică. În timpul interogatoriului, ei au făcut declaraţii prin care şi-au recunoscut vinovăţia lor.
22. La 21 septembrie 1995, ei au fost interogaţi, pentru prima dată, în calitate de bănuiţi (şi nu în calitate de martori), însă nici de această dată lor nu li s-au explicat drepturile lor şi nu au avut acces la un avocat.
(b) Pretinsa maltratare
23. La 9 octombrie 1995, atât D.C. cât şi G. au fost interogaţi, pentru prima dată, în prezenţa avocaţilor lor şi fiecare din ei a recunoscut că a săvârşit infracţiunea. Totuşi, atunci când ei au semnat procesul-verbal de audiere, fiecare a scris că nu şi-a recunoscut vina. Acelaşi lucru s-a întâmplat la 7 noiembrie 1995 în ceea ce-l priveşte pe G.C., care a fost reţinut în Rusia şi extrădat în Republica Moldova. În declaraţia sa, G.C. a menţionat că G. şi D. s-au bătut în pădure şi au căzut ambii la pământ înainte ca D. să fie imobilizat şi ars în maşina lui. D.C. a notat că după ce a dus-o pe C.S. la spital, unde ea a lucrat după ora 3 dimineaţa, ei s-au întors înapoi cu maşina, trecând pe lângă clădirea inspectoratului de poliţie şi prin intersecţia cu sens giratoriu. Totuşi, instanţa de judecată a constatat că acest lucru a fost contrazis de către poliţistul P.V., care se afla într-o maşină de poliţie parcată lângă inspectoratul de poliţie şi care nu a văzut vreo maşină trecând la acea oră pe lângă inspectorat.
24. La începutul lunii octombrie 1995, G. a depus două plângeri cu privire la maltratarea de către poliţie. La 15 decembrie 1995, judecătorul care examina cauza a cerut procurorului să investigheze acuzaţiile. La 1 martie 1996, procurorul a răspuns la una din plângeri că faptele nu s-au confirmat, însă nu a anexat vreun document al cercetării, după cum era prevăzut de lege. Nu există probe cu privire la vreo investigaţie desfăşurată pe marginea celei de-a doua plângeri.
25. În luna octombrie 1995, G. a fost internat într-un spital pentru deţinuţi, unde a fost examinat, la 13 octombrie 1995, de către dr. P.O. Dr. P.O. a declarat în instanţa de judecată că G. s-a plâns lui că a fost maltratat de către poliţie, însă deoarece nu existau semne vizibile, acest lucru nu a fost înscris în raportul de examinare medicală. Instanţa de judecată a notat că raportul medical a fost întocmit după aproape o lună de la pretinsa maltratare, ceea ce a împiedicat verificarea acuzaţiilor. Totuşi, raportul medical al lui G. arăta că el s-a plâns de durere la rinichi şi de coaste rupte şi că el a fost tratat de răni la cap şi la picioare („nevrită post-traumatică la piciorul drept”). Dr. P.O. a declarat că astfel de răni la picior puteau, în mod normal, apărea ca rezultat al loviturilor sau contuziilor în acea parte a corpului. Concluzia medicului că nu au fost găsite fracturi ale coastelor nu a fost susţinută prin probe de radiografie, după cum era cerut prin lege. Fotografiile ulterioare ale radiografiei erau de o calitate prea proastă pentru a stabili faptul dacă oasele erau intacte.
26. La 20 martie 1996, la cererea ofiţerului de urmărire penală, a fost efectuată o altă examinare a lui G. Deşi nu au fost găsite semne de maltratare, diagnosticul a fost „consecinţe uşoare ale unei traume cranio-cerebrale cu sindrom hipertonic”, iar lui G. i s-a prescris un tratament în condiţii de staţionar. El a refuzat, însă, în luna mai 1996, el a fost internat în spital ca rezultat al traumelor cranio-cerebrale şi nevritei la picior. El a stat în spital până în luna decembrie 1996.
27. De asemenea, instanţa de judecată a constatat că, datorită diferitelor încălcări ale prevederilor codului de procedură penală, inclusiv folosirea maltratării cu scopul de a obţine recunoaşterea vinovăţiei, declaraţiile auto-incriminatorii făcute de către cel de-al treilea bănuit, G.C., care a fost reţinut în Rusia, nu puteau fi acceptate ca probe. Autorităţile Republicii Moldova nu au făcut o cerere corespunzătoare către omologii acestora din Rusia pentru interogarea lui G.C., iar acesta nu putea fi interogat, în mod corespunzător, de către autorităţile ruse, deoarece el nu era cetăţean al Rusiei.
28. Instanţa de judecată a constatat că în toate declaraţiile făcute de către bănuiţi nu au existat fapte pe care procuratura nu le cunoştea deja înainte de interogare. Mai mult, plângerea lui G. că lui i s-a arătat înregistrarea video a declaraţiilor lui D.C., inclusiv cele făcute în timpul cercetării la faţa locului, a fost făcută în perioada în care el era încă martor şi nu avea dreptul de a avea acces la dosar; el nici nu putea să ştie despre existenţa înregistrării video. Instanţa de judecată a conchis că singurul mod ca G. să ştie despre înregistrare a fost ca el să fi văzut acea înregistrare, ceea ce a confirmat plângerea sa că lui i-a fost arătată înregistrarea video pentru a se asigura ca declaraţiile lui să coincidă cu cele ale lui D.C.
29. În baza tuturor probelor, instanţa de judecată a constatat că declaraţiile făcute de bănuiţi în timpul interogatoriului nu au fost făcute în mod voluntar, dar au fost luate de la ei, în mod ilegal, sub constrângere şi nu puteau constitui probe valabile.
(c) Declaraţiile martorilor
30. Ulterior, instanţa de judecată a examinat declaraţiile martorilor. Martorii au dat declaraţii cu privire la trei chestiuni: (i) cearta din bar; (ii) existenţa unor relaţii neprietenoase între acuzat şi D. (motivul crimei); şi (iii) evenimentele care au avut loc în jurul orei 4 dimineaţa în casa părinţilor fraţilor C. (alibiul lui G.).
(i) Declaraţiile martorilor cu privire la cearta din bar
31. Instanţa de judecată a audiat mai mulţi martori, ale căror declaraţii scrise, făcute la inspectoratul de poliţie, cu privire la evenimentele care au avut loc în bar, aparent, au confirmat că acuzatul a început cearta şi a fost agresiv faţă de D. Mai mulţi din acei martori au declarat în instanţa de judecată că ei au fost ameninţaţi sau forţaţi de către poliţie să semneze declaraţiile martorilor, deşi ei nu au fost martori la evenimentele descrise în declaraţii. Unul din acei martori, a fost C.E., care a declarat că, fiind presat de către poliţie, el a semnat o declaraţie falsă potrivit căreia el a văzut cum maşina acuzatului era condusă în jurul orei 3 dimineaţa la data la care a fost comisă crima în direcţia intersecţiei cu sens giratoriu.
32. Declaraţiile luate de către poliţie de la alţi şapte martori în anul 1995 au fost citite în instanţa de judecată, inclusiv cele ale lui M.E., care a fost împreună cu C.E. şi care a confirmat declaraţiile acestuia (a se vedea paragraful precedent). Ei s-au referit, în special, la evenimentele care au avut loc în bar. Deoarece aceşti martori nu au putut fi contactaţi, ei aflându-se în străinătate, iar acuzatul nu a putut să-i confrunte şi să le conteste declaraţiile, în mod corespunzător, şi având în vedere garanţiile prevăzute în articolul 6 al Convenţiei, instanţa de judecată nu a recunoscut declaraţiile acestora ca probe.
33. Un alt martor, un fost coleg al lui D., care a fost acuzat de către G. că l-ar fi bătut în anul 1995, şi-a confirmat declaraţiile sale iniţiale atribuind acuzatului declanşarea certei. El s-a dus împreună cu D. la inspectoratul de poliţie şi, nevorbind despre vreo revenire ulterioară pentru a se întâlni, ei s-au înţeles să se ducă acasă după vizitarea inspectoratului de poliţie. Martorul C.S. a declarat în instanţa de judecată că ea a văzut o parte din cearta care a avut loc în bar între acuzat şi D., dar că, mai târziu (în jurul orei 3:30 dimineaţa), când ea a fost dusă la serviciu de către acuzaţi cu maşina acestora, ei erau calmi şi nu au vorbit despre poliţişti.
34. Instanţa de judecată a constatat că niciun martor, inclusiv colegii lui D., nu au confirmat versiunea acuzării că D. şi bănuiţii s-au înţeles după incidentul din bar să se întâlnească mai târziu la intersecţia cu sens giratoriu pentru a continua cearta.
35. Câţiva poliţişti au declarat că G.C. l-a ameninţat pe D. cu violenţa, din cauza dosarului administrativ deschis împotriva lui. Instanţa de judecată nu a examinat de ce în astfel de circumstanţe, după ce a fost aparent ameninţat în aceeaşi noapte de către bănuiţi, D. ar fi fost de acord să se întoarcă pentru a se certa, singur şi fără a preîntâmpina pe cineva, inclusiv pe poliţistul de serviciu de la inspectoratul de poliţie şi fără a-şi lua arma sa din safeu.
36. Colegul lui D., un poliţist care a fost prezent în timpul tuturor evenimentele din bar, nu şi-a informat superiorii săi despre o astfel de întâlnire, chiar dacă el era obligat să raporteze orice lucru care era suspect. Într-adevăr, după ce el şi-a sunat soţia de la inspectoratul de poliţie, el a ieşit afară ca să fie dus acasă de către D. cu maşina acestuia, însă el nu l-a văzut pe D. sau maşina de poliţie a acestuia. El a alergat în vale pe stradă cu speranţa de a-l vedea, însă, când a trecut pe lângă intersecţia cu sens giratoriu câteva minute mai târziu, el nu l-a văzut pe D. sau pe oricine altcineva acolo.
37. Concluzia instanţei de judecată a fost că incidentul din bar, în măsura în care el s-a întâmplat, s-a sfârşit acolo.
(ii) Declaraţiile martorilor cu privire la existenţa unor relaţii neprieteneşti între acuzat şi D. (motivul crimei)
38. Alte declaraţii ale martorilor se refereau la pretinsele motive ale crimei, spre exemplu, că relaţiile între bănuiţi şi D. erau ostile din cauza dosarului penal pornit împotriva lui G.C. şi că D. era îngrijorat de răzbunarea din partea acestora. Totuşi, instanţa de judecată nu a găsit o confirmare obiectivă a unor astfel de temeri. Dimpotrivă, D. a declarat în timpul interogatoriului în cauza în care G. l-a acuzat pe el de răpire în anul 1993 că el era în relaţii bune cu G.
39. Mai mult, deşi D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. la 16 iunie 1994, el nu a întreprins nicio măsură în legătură cu acesta, înainte de a transmite cauza unui alt anchetator la 1 iulie 1994. Nu au existat probe în dosar care să sugereze că G.C. a văzut materialele din dosar şi, astfel, a aflat despre implicarea lui D. în cauză, iar cauza a fost închisă de către un alt anchetator în luna decembrie 1994, după ce G.C. a recunoscut că a comis huliganismul. Astfel, instanţa de judecată nu a găsit niciun motiv rezonabil pentru răzbunarea lui G.C. pentru acea urmărire penală.
40. Alţi martori chemaţi de către acuzare nu numai că au negat declaraţia că G.C. le-a spus despre omorul lui D. în timp ce ei călătoreau în Rusia, însă ei au declarat că ei au văzut cum G.C. era bătut pentru a se obţine de la el recunoaşterea vinovăţiei. La fel, instanţa de judecată a respins declaraţiile unui fost poliţist de la inspectoratul de poliţie din Comrat, unde lucra D., potrivit cărora lui i s-a spus de către G.C. despre omor şi detaliile acestuia. Instanţa de judecată a constatat că martorul nu a fost imparţial.
(iii) Declaraţiile martorilor cu privire la evenimentele care au avut loc în jurul orei 4 dimineaţa în casa părinţilor fraţilor C. (alibiul lui G.)
41. Un alt grup de martori a dat declaraţii cu privire la evenimentele din casa părinţilor fraţilor C. Aceşti martori (nu doar părinţii) au declarat că ei au tăiat şi porţionat un porc timp de aproape două ore, iar, ulterior, au dus carnea la piaţă în jurul orei 5.30 dimineaţa. Doi dintre ei au declarat că ei au fost forţaţi să semneze declaraţii care nu corespundeau în întregime celor pe care ei le-au dat, în special, că au fost presaţi de către poliţie să indice că tăierea porcului a început la o altă oră şi să declare că G. nu a fost prezent. Un vânzător de carne de la piaţă a confirmat faptul că în jurul orei 5.30 dimineaţa el a primit carnea de la G.C. şi că, judecând după greutatea acesteia, tăierea şi porţionarea porcului au luat între o oră jumătate şi două ore.
42. Luând în consideraţie toate declaraţiile de mai sus ale martorilor, instanţa de judecată a constatat că în jurul orei 4.30 dimineaţa, ora la care potrivit acuzării a avut loc omorul, bănuiţii se aflau în casa părinţilor fraţilor C. şi că ei nu puteau fi în pădure pentru a comite crima, după cum se pretindea.
(d) Procesul-verbal de cercetare la faţa locului
43. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului, împreună cu o înregistrare video a cercetării, îi arăta pe fiecare din acuzaţi care arătau locul şi descriau modul în care ei, după cum se pretinde, au comis crima. Potrivit declaraţiilor unui poliţist care a participat, cercetarea a fost desfăşurată la 18 septembrie 1995.
44. Instanţa de judecată a constatat mai multe încălcări ale prevederilor codului de procedură penală în timpul cercetării la faţa locului. În special, procesul-verbal a fost semnat şi anexat la dosar la o etapă foarte târzie, deşi în conformitate cu legea, el trebuia semnat în timpul sau imediat după cercetare. Martorii care au participat la cercetarea la faţa locului au confirmat că ei au semnat procesul-verbal, însă că lor nu li s-a permis să se apropie de locul crimei şi că ei au văzut maşina arsă doar de la distanţă. Contrar cerinţelor legale, lor nu li s-au explicat drepturile şi obligaţiile lor în calitate de martori, ei nu au văzut ce a găsit poliţia la locul crimei şi ei nu au văzut înregistrarea video a evenimentelor înainte de a semna procesul-verbal şi schema.
45. Mai mult, deşi la locul crimei s-a găsit o urmă de la un cauciuc de maşină, nu a fost luată vreo mostră. Documentele lui D., care au fost găsite intacte şi „care se aflau, în mod evident,” în apropiere, nu au fost examinate pentru amprente, deşi ele aveau un înveliş din plastic, care putea să conţină amprente.
46. O bucată de stofă găsită pe un arbust a fost descrisă, însă nu a fost localizată pe schemă şi nu a fost supusă expertizei. Examinarea hainelor bănuiţilor, pe care aceştia le-au purtat în acea noapte, nu a dezvăluit vreun element care să sugereze că ei au fost la locul crimei.
O canistră de benzină găsită la faţa locului, de asemenea, nu a fost examinată de către experţi.
47. Acuzarea nu a prezentat instanţei judecătoreşti înregistrarea video a cercetării la faţa locului. Schema care a fost desenată nu a indicat exact poziţia mai multor elemente şi urme notate în procesul-verbal ca fiind găsite la locul crimei. Acest lucru a făcut să fie imposibil pentru instanţa de judecată să verifice dacă ceea ce a indicat acuzatul la locul crimei a coincis cu schema şi urmele găsite.
48. Procesul-verbal de cercetare a descris găsirea unui tub din plastic în luna septembrie 1995, însă nu au fost date detalii sau parametri. Abia la 28 februarie 1996, anchetatorul a prezentat ca probă un tub din plastic care, după cum se pretindea, a fost găsit la locul crimei şi a fost folosit pentru a lua benzină din automobilul lui D. pentru a da foc maşinii. Instanţa de judecată a respins acea probă împreună cu expertiza efectuată, care susţinea doar posibilitatea de a evacua benzină din rezervorul maşinii în acel mod.
49. În lumina acestor constatări, instanţa de judecată a exclus în întregime procesul-verbal de cercetare la faţa locului ca probă din cauza încălcărilor procedurale grave.
(e) Un indiciu alternativ care nu a fost explorat
50. Instanţa de judecată a examinat fapte suplimentare, care au fost stabilite în timpul urmăririi penale. Un martor a declarat că el a lucrat ca paznic într-o cafenea de lângă intersecţia cu sens giratoriu şi a văzut o maşină de poliţie şi o altă maşină care au oprit acolo, iar între pasagerii acestora a avut loc o încăierare. Ulterior, ei toţi s-au întors în maşinile lor şi s-au auzit împuşcături. O maşină a plecat, fiind urmată de maşina de poliţie, în direcţia oraşului Chişinău. El nu a văzut ca vreuna din cele două maşini să întoarcă în direcţia pădurii, unde a fost găsită mai târziu maşina arsă.
51. Alţi martori au confirmat în instanţă că ei au auzit împuşcături în acea noapte, însă nu au putut confirma localizarea acestora.
52. Apărarea a pretins că, după o cercetare iniţială scurtă a împuşcăturilor, inclusiv a expertizei balistice, probele relevante au fost retrase şi examinate într-o nouă cauză penală, pentru a împiedica examinarea indiciilor alternative în cauza acuzatului. Instanţa de judecată nu a găsit probe cu privire la vreo expertiză balistică, însă a notat prezenţa înregistrărilor interogatoriilor martorilor care au auzit împuşcăturile. Mai mult, în maşina lui D. a fost găsită o geantă, originea căreia nu a fost explicată. Instanţa de judecată a conchis că iniţial a existat un alt indiciu în cauză, care nu a fost pe deplin cercetat.
53. Instanţa de judecată a mai examinat probele cu privire la identificarea rămăşiţelor umane găsite în maşină şi a decis că identitatea victimei nu a fost stabilită.
54. De asemenea, instanţa de judecată a constatat, în baza declaraţiilor mai multor martori, inclusiv poliţişti, că presupunerea că cei trei bănuiţi au comis crima a apărut imediat şi a rămas nu doar versiunea principală care a fost examinată, ci, de fapt, singura versiune examinată pe parcursul întregii urmăriri. În opinia instanţei de judecată, acest lucru a fost confirmat prin omisiunea de a examina în detaliu împuşcăturile – un fapt care a fost stabilit - care au avut loc în regiunea intersecţiei cu sens giratoriu.
55. De asemenea, instanţa de judecată a notat atitudinea generală a poliţiştilor din localitate faţă de bănuiţi, care a fost descrisă în scrisoarea acestora din 4 mai 1995 (a se vedea paragraful 9 de mai sus), care au determinat-o să conchidă că poliţia din localitate şi-a format o atitudine foarte negativă faţă de bănuiţi, chiar înainte de a fi comisă crima. Pe lângă aceasta a fost şi pierderea suferită de inspectoratul de poliţie, şi anume maşina de poliţie care a fost distrusă. Instanţa de judecată a conchis că acel inspectorat de poliţie nu trebuia să fi fost implicat deloc în investigarea crimei. Cu toate acestea, cele mai multe măsuri procesuale întreprinse la faza iniţială a investigării cauzei au fost efectuate de către poliţiştii de la acel inspectorat de poliţie.
(f) Expertizele
56. Instanţa de judecată a examinat expertizele cu privire la diferite elemente găsite în maşină şi în jurul acesteia. Ea a conchis că majoritatea acestor expertize a fost efectuată cu încălcări grave ale normelor de procedură penală (în special, identitatea prezumată a rămăşiţelor umane găsite în maşina arsă fusese deja scrisă în materialele prezentate experţilor, care au avut impresia că faptul respectiv fusese deja stabilit) sau au fost serios afectate de modalitatea necorespunzătoare în care au fost obţinute mostrele în timpul cercetării la faţa locului.
57. Instanţa a conchis că aceste expertize nu au confirmat şi nici nu au infirmat identitatea victimei. Obiectele găsite în maşină şi identificate ca bunuri ale pretinsei victime nu erau bunuri neseparabile de aceasta şi puteau fi puse acolo. Mai mult, acuzarea nu a dat explicaţii cu privire la faptul de ce cei care au comis crima, luând toate măsurile pentru a distruge urmele, au lăsat documentele personale ale lui D. neatinse şi într-un spaţiu deschis din apropiere, fiind „lăsate, în mod evident,” având fotografia acestuia anexată.
(g) Concluzia Tribunalului Chişinău
58. Instanţa de judecată a considerat că declaraţiile făcute de acuzaţi, precum că împotriva lor au fost folosite forme ilegale de constrângere, şi declaraţiile făcute de câţiva martori, precum că ei au fost forţaţi de către poliţie să dea declaraţii false, puteau fi considerate credibile.
59. De asemenea, instanţa a constatat că urmărirea penală împotriva bănuiţilor a fost efectuată în mod unilateral şi părtinitor. Ea a constatat că nu a fost dovedit faptul că rămăşiţele din maşina arsă aparţineau pretinsei victime. Deşi s-a dovedit faptul că a fost comisă o crimă prin arderea maşinii şi a unei persoane neidentificate din aceasta, nu existau probe care să dovedească că bănuiţii erau autorii crimei. Majoritatea probelor adunate nu era credibilă din cauza încălcărilor codului de procedură penală şi nu puteau fi puse la baza unei condamnări. În baza constatărilor sale, instanţa de judecată i-a achitat pe toţi cei trei bănuiţi.
3. Decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova (31 ianuarie 2000)
60. La 31 ianuarie 2000, Curtea de Apel a casat hotărârea Tribunalului Chişinău şi a pronunţat o nouă hotărâre prin care i-a condamnat pe D.C., G.C. şi pe G. Ea nu l-a sancţionat pe G. din cauza decesului acestuia în anul 1999.
61. Instanţa de judecată a reexaminat în detaliu cronologia evenimentelor, după cum acestea au fost prezentate de către acuzare. Ulterior, ea a examinat argumentele părţilor şi materialele din dosar şi a audiat un martor (Dr. P.O.). Instanţa a notat conţinutul interogatoriilor fiecărui acuzat în timpul urmăririi penale (ale lui G.C. din 1 şi 7 noiembrie 1995, ale lui D.C. din 17 şi 20 septembrie, 9 octombrie şi 10 noiembrie 1995 şi ale lui G., fără a specifica date specifice în cazul acestuia, ci doar a declarat că el şi-a recunoscut cu adevărat vina „în timpul urmăririi penale”).
62. Ea a constatat că cei trei bănuiţi, de mai multe ori, şi-au recunoscut vina în prezenţa avocaţilor lor şi că G.C. şi-a recunoscut el însuşi, în scris, vinovăţia sa. Recunoaşterea de către D.C. a vinovăţiei sale la 19 şi 20 septembrie 1995 a fost filmată.
63. Instanţa a considerat că cele menţionate mai sus au exclus posibilitatea maltratării şi că recunoaşterea vinovăţiei de către bănuiţi a fost incorect exclusă ca probă de către prima instanţă. Bănuiţii şi-au schimbat depoziţiile lor la sfârşitul urmăririi penale, doar pentru a evita răspunderea penală.
64. În opinia instanţei, nu au existat probe cu privire la maltratarea acuzaţilor. Poliţiştii interogaţi cu privire la acest fapt au negat toţi că ar fi aplicat un astfel de tratament şi că fişa medicală personală a lui G., întocmită în timpul tratamentului său în spital, în luna octombrie 1995, nu conţinea vreo probă cu privire la maltratare. Dr. P.O. nu a confirmat maltratarea.
65. Poliţistul care l-a interogat pe G.C. după ce l-a reţinut în Rusia a declarat faptul că G.C. a fost interogat în conformitate cu legea şi că acesta nu a fost supus vreunei forme de maltratare. Deoarece G.C. avea în paşaportul său aplicat permis de şedere în Rusia în anul 1995, organele de urmărire penală ruse l-au tratat ca pe un cetăţean rus şi, astfel, nu a fost necesară vreo cerere specială în acest sens din partea unei autorităţi moldoveneşti.
66. Instanţa a notat că toţi cei trei bănuiţi au dat declaraţii similare, care se deosebeau doar în ceea ce priveşte rolurile lor respective în săvârşirea crimei. Instanţa a considerat că negarea ulterioară de către aceştia că ei ar fi comis crima şi deosebirile nesemnificative în versiunile lor cu privire la evenimente au constituit o încercare de a evita răspunderea penală.
67. Cercetarea la faţa locului s-a desfăşurat în prezenţa martorilor şi a avocatului lui G. şi a fost filmată. Atât D.C. cât şi G. au putut să indice, în mod clar, locul şi modul în care a fost omorât D.
68. Soţia lui D. a identificat obiectele găsite în maşina arsă şi a declarat că acuzatul deseori l-a ameninţat pe soţul ei şi pe familia lor din cauza unei urmăriri penale pornite de către soţul ei împotriva lui G.C. La 17 septembrie 1995, poliţia din localitate a sunat-o pentru a o informa că corpul soţului ei a fost găsit ars în pădure, împreună cu cheile şi documentele acestuia. Instanţa a constatat că D. într-adevăr a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C. la 16 iunie 1994.
69. Maşina găsită la locul crimei aparţinea inspectoratului de poliţie din localitate. Mostrele de sânge din jurul maşinii coincideau cu grupa de sânge a lui D. Mai mult, în perioada relevantă, în regiune nu au fost raportate alte dispariţii. În opinia Curţii de Apel, nu exista vreo îndoială că cadavrul găsit în maşină era al lui D.
70. Instanţa a susţinut, fără a da alte detalii, că mai mulţi martori au „indicat în mod direct şi indirect că acuzaţii aveau legătură cu crima”. Declaraţiile altor doi martori, care au fost excluse ca probe de către prima instanţă, au fost declarate admisibile de către Curtea de Apel, deşi aceasta nu a specificat din ce motiv sau ce anume conţineau acele declaraţii.
71. Mai mult, declaraţiile martorilor M.F. şi S.P. au fost citite în instanţă, însă au fost excluse ilegal ca probe de către prima instanţă.
72. De asemenea, instanţa a constatat că prima instanţă nu a adus motive pentru decizia sa de a exclude din dosar câteva probe. Instanţa a respins ca nesusţinute, fără a da vreo explicaţie, toate celelalte probe, care au fost luate în consideraţie de către prima instanţă la achitarea acuzaţilor. Ea a găsit fiecare acuzat, inclusiv pe G., vinovat de acuzaţiile aduse şi a decis să înceteze procedurile împotriva lui G. din cauza decesului acestuia.
4. Decizia Curţii Supreme de Justiţie (30 mai 2000)
73. La 30 mai 2000, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia Curţii de Apel.
74. Mai întâi de toate, instanţa de judecată a reexaminat în detaliu versiunea acuzării cu privire la evenimente, constatările instanţelor judecătoreşti inferioare în cauză şi argumentele invocate de către apărare, inclusiv un alibi al acuzaţilor.
75. Instanţa a declarat că ea a acceptat doar probele obţinute legal ca bază pentru decizia sa, probe pe care ea le-a considerat „suficiente pentru a confirma vinovăţia acuzaţilor [G.C.], [D.C.] şi [G.] în comiterea acţiunilor de care ei au fost acuzaţi”. Ea s-a referit la conţinutul declaraţiilor auto-incriminatorii făcute de către acuzaţi la 9 octombrie şi 7 noiembrie 1995 şi a notat că aceste declaraţii au fost făcute în prezenţa avocaţilor acestora. Ea a confirmat admiterea de către Curtea de Apel a declaraţiilor auto-incriminatorii ca „probe decisive” pentru cauză. Acuzaţii au dat declaraţii similare; discrepanţele cu privire la rolul fiecăruia în comiterea crimei erau rezultatul încercării lor de a transfera vina către ceilalţi.
76. Instanţa a mai constatat că acuzaţii nu şi-au retras declaraţiile lor până la 6 martie 1996, când ei au declarat că au fost maltrataţi. Prima instanţă:
„a considerat credibile declaraţiile acuzaţilor, chiar dacă acestea nu au fost probate, deşi a decis, fără vreun temei, că martorii care au declarat că nu a existat maltratare au fost persoane interesate şi, din acest motiv, a exclus declaraţiile lor.”
77. De asemenea, instanţa a notat declaraţiile câtorva martori, care au confirmat că cearta din bar a avut loc, că acuzaţii au declanşat-o şi că ei au plecat la spital, iar D. a plecat la inspectoratul de poliţie după ora 3 dimineaţa. În ceea ce priveşte timpul şi cronologia evenimentelor, declaraţiile coincideau mult cu declaraţiile iniţiale ale acuzaţilor.
78. Martorul C.S. a confirmat că acuzaţii au dus-o la spital cu maşina după ora 3 dimineaţa şi a confirmat cearta din bar. Declaraţiile ei coincideau mult cu cele date de D.C. la 17 septembrie 1995. Martorii C.E. şi M.E. au declarat că ei i-au văzut pe acuzaţi în maşina lor şi maşina poliţiei, conducând spre intersecţia cu sens giratoriu la scurt timp după ora 3 dimineaţa.
79. Poliţistul care, în acea noapte, era de gardă la inspectoratul de poliţie a notat că D. şi colegul acestuia, M., au venit la inspectorat în jurul orei 3.22 dimineaţa şi că cu câteva minute mai târziu D. a plecat spre maşină.
80. Poliţistul M. (a se vedea paragraful 8 de mai sus) şi-a amintit că unul din acuzaţi a strigat în limba găgăuză „eu te voi arde”. Poliţistul nu vorbea acea limbă, însă şi-a amintit cuvântul şi, mai târziu, a aflat semnificaţia acestuia.
81. Instanţa a notat că D. a pornit o urmărire penală împotriva lui G.C., ceea ce putea constitui un motiv pentru răzbunare.
82. Instanţa a examinat mai multe probe care, în opinia ei, au dovedit că rămăşiţele umane găsite la locul crimei erau ale lui D.: o expertiză a constatat că, cel mai probabil, cadavrul era al unui bărbat; urmele de sânge găsite coincideau cu grupa de sânge a lui D.; obiectele găsite în şi în jurul maşinii, precum cheile şi documentele, aparţineau lui D. şi au fost recunoscute de către soţia acestuia.
83. In fine, instanţa a declarat că cele constatate mai sus şi „alte probe luate în consideraţie de către Curtea de Apel” dovedeau vinovăţia acuzaţilor. Nu au fost aduse alte detalii.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
84. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:
„Articolul 5
Procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit trebuie să înceteze:
…
8) în privinţa unui decedat, cu excepţia cazurilor, cînd procesul este necesar pentru reabilitarea decedatului… .
Articolul 55 …
Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri judecătoreşti şi documente procesuale.
Articolul 59
… Martorul, care refuză sau se sustrage de a face depoziţii, poartă răspundere, conform articolului 197 din Codul penal, iar pentru darea cu bună ştiinţă a unor mărturii false, - conform articolului 196 din Codul penal.
Articolul 62
… Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa unui apărător, ales sau numit din oficiu.
Articolul 115/1
Procesul-verbal privind un act de urmărire se întocmeşte în timpul efectuării acestui act sau imediat după terminarea lui… .
După terminarea interogatoriului înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se reproduc în întregime în faţa persoanei interogate. … Înregistrarea sonoră şi înregistrarea video se încheie cu declaraţia persoanei interogate, care confirmă justeţea lor.
Articolul 365
…
Cerere de revizuire poate introduce:
…
b) soţul şi alte rude apropiate ale condamnatului, chiar şi după decesul acestuia.”
85. Prevederile relevante ale Legii privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătoreşti (nr. 1545(1998)) sunt următoarele:
„Articolul 3
(1) În conformitate cu prevederile prezentei legi, este reparabil prejudiciul material şi moral cauzat persoanei fizice sau juridice în urma:
a) reţinerii ilegale …;
b) condamnării ilegale …;
…
d) supunerii ilegale la arest administrativ, reţinerii administrative ilegale … .
Articolul 7
(1) Odată cu notificarea clasării dosarului … ori în baza copiei sentinţei de achitare …, persoanei fizice (iar în cazul decesului acesteia - moştenitorilor ei) … i se remite un aviz perfectat de formă tipizată, prin care i se stabileşte dreptul şi modul de reparare a prejudiciului.
Articolul 12
(1) Procurorul care a condus sau a exercitat urmărirea penală ori procurorul ierarhic superior aduce scuze oficiale în numele statului persoanei care a fost supusă neîntemeiat urmăririi penale.
(2) Scuzele oficiale ale procurorului se aduc în cazul:
…
c) devenirii definitive şi irevocabile a sentinţei de achitare.
(3) Procurorul prezintă scuzele oficiale, în formă scrisă, victimei acţiunilor ilicite sau rudelor apropiate ale acesteia.”
ÎN DREPT
86. Reclamantul a pretins că statul era responsabil de omisiunea de a-l proteja pe soţul ei G. de atac, în pofida plângerilor acestuia împotriva poliţiei din localitate, ceea ce era contrar articolului 2 al Convenţiei, primul paragraf al căruia prevede următoarele:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.”
87. De asemenea, ea s-a plâns de inechitatea procedurilor pornite împotriva lui G., pretinzând o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanţă ... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.”
88. De asemenea, ea a considerat că omisiunea autorităţilor de a-l proteja pe soţul ei a constituit o violare a articolului 18 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„Restrângerile care, în termenii [prezentei] Convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.”
