Admisibilitatea pretentiilor - Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal
| Index |
|---|
| Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal |
| Admisibilitatea pretentiilor |
| Opinii separate |
Pagina 2 din 3
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
A. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei
89. Curtea consideră că reclamantul nu şi-a susţinut prin probe pretenţiile sale formulate în temeiul articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei. Ea notează că o urmărire penală a fost pornită cu privire la atacul din anul 1997, însă că aceasta a trebuit încetată pe motiv de lipsă a informaţiilor despre autorii atacului (a se vedea paragrafele 14 şi 16 de mai sus). După acel atac, nu au mai existat urmăriri sau ameninţări, sau orice altă informaţie cu privire la un atac iminent, sau o sursă concretă de pericol pentru G. O altă urmărire penală a fost efectuată în ceea ce priveşte omorul lui G. Reclamantul nu a prezentat probe care să dovedească că vreuna din cele două urmăriri penale a fost superficială sau ineficientă. În astfel de circumstanţe, autorităţile nu pot fi considerate responsabile pentru omisiunea de a-l proteja pe G. (a se compara, spre exemplu, cu Osman v. the United Kingdom, hotărâre din 28 octombrie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII).
Prin urmare, Curtea conchide că pretenţiile formulate în temeiul articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei sunt vădit nefondate, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei şi urmează a fi respinse în temeiul articolului 35 § 4 al Convenţiei.
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolului 6 al Convenţiei
90. Curtea mai notează că această cerere a fost depusă de către reclamant după moartea soţului ei (G.). Ea reaminteşte că o persoană, organizaţie neguvernamentală sau un grup de particulari trebuie, pentru a putea să depună o cerere în temeiul articolului 34, să pretindă „că este victimă a unei încălcări ... a drepturilor recunoscute în Convenţie ...”. Deşi este adevărat faptul că regulile cu privire la admisibilitate prevăzute de articolul 35 trebuie aplicate cu un anumit grad de flexibilitate şi fără un formalism excesiv, articolul 34 cere ca o persoană să pretindă că a fost efectiv afectată de violarea pretinsă (a se vedea Karner v. Austria, nr. 40016/98, § 25, ECHR 2003-IX şi Fairfield and others v. the United Kingdom (dec.), 24790/04, 8 martie 2005).
91. Curtea a respins, în mod sistematic, ca fiind inadmisibile ratione personae cererile depuse de rudele persoanelor decedate în ceea ce priveşte pretinsele violări ale altor drepturi decât cele protejate prin articolele 2 şi 3 ale Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, Fairfield, citată mai sus, şi Biç and Others v. Turkey, nr. 55955/00, § 24, 2 februarie 2006 şi cealaltă jurisprudenţă menţionată în acestea). În acest sens, ea a făcut distincţie între cererile continuate de către rudele reclamanţilor care au depus personal cererile şi care au decedat în timpul procedurilor în faţa Curţii (a se vedea Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, § 39, ECHR 1999-VI) şi cele depuse de către rude după moartea reclamanţilor.
92. Totuşi, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit, de asemenea, că „dreptul la o bună reputaţie şi dreptul ca o instanţă să hotărască asupra justificării atacurilor aduse unei astfel de reputaţii trebuie considerate drepturi cu caracter civil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei” (Werner v. Poland, nr. 26760/95, § 33, 15 noiembrie 2001; Kurzac v. Poland (dec.), nr. 31382/96, ECHR 2000-VI). Prin urmare, articolul 6 al Convenţiei poate fi aplicat sub aspectul său civil procedurilor care afectează reputaţia unei persoane, chiar dacă, după cum s-a întâmplat în cauza Kurzac, procedurile se referă la temeinicia unei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva unei alte persoane.
93. În astfel de situaţii, este important de a verifica dacă a existat o „contestare” a dreptului cu caracter civil invocat, despre care se poate spune, cel puţin în baza unor motive temeinice, că este recunoscut prin legislaţia naţională. Curtea trebuie, de asemenea, să verifice, dacă rezultatul procedurilor în cauză a fost direct decisiv pentru dreptul pretins (a se vedea, mutatis mutandis, Georgiadis v. Greece hotărâre din 29 mai 1997, Reports 1997-III, p. 958-59, § 30, şi Rolf Gustafson v. Sweden hotărâre din 1 iulie 1997, Reports 1997-IV, p. 1160, § 38).
94. De asemenea, Curtea reiterează constatarea sa din hotărârea Nölkenbockhoff v. Germany (nr. 10300/83, 25 august 1987, § 33) că:
„principiul prezumţiei nevinovăţiei are scopul de a proteja „orice persoană acuzată de o infracţiune” de un verdict de vinovăţie pronunţat împotriva sa până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Totuşi, acest lucru nu înseamnă că o decizie prin care nevinovăţia unui bărbat „acuzat de o infracţiune” care este pusă în discuţie după moartea acestuia nu poate fi contestată de văduva acestuia în temeiul articolului 25. Ea ar putea să aibă atât un interes material legitim în calitatea sa de moştenitor al defunctului, cât şi un interes moral în nume propriu şi al familiei sale de a obţine absolvirea soţului ei defunct de orice constatare a vinovăţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Deweer, 27 februarie 1980, Seria A nr. 35, pp. 19-20, § 37)”.
95. Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea notează că G., soţul defunct al reclamantului, a decedat înainte ca să fie trimisă spre rejudecare cauza sa şi înainte ca hotărârile în noile proceduri să fie pronunţate. Deşi G. a decedat, el a fost găsit vinovat de faptele de care a fost acuzat. Curtea consideră că această cauză se aseamănă cu cauza Nölkenbockhoff, citată mai sus, în ceea ce priveşte statutul de victimă al reclamantului, deoarece condamnarea post-mortem a lui G. a afectat direct reclamantul. În acest sens, Curtea notează că singurul temei pentru continuarea de către instanţele judecătoreşti a examinării acuzaţiilor aduse lui G. a fost dorinţa expresă a văduvei acestuia de a dovedi că soţul ei defunct nu a comis vreo infracţiune. În observaţiile sale suplimentare, din 10 septembrie 2007, Guvernul a confirmat acest lucru prin faptul că a declarat că scopul principal al procedurilor pornite împotriva lui G. după moartea acestuia a fost de a stabili adevărul şi că, dacă s-ar fi stabilit în acele proceduri nevinovăţia lui G., el ar fi fost pe deplin reabilitat, ceea ce ar fi avut consecinţe importante pentru orice pretenţii de drept privat.
96. Curtea trebuie să verifice dacă legislaţia naţională acorda reclamantului drepturi concrete care puteau fi considerate „cu caracter civil”, în sensul articolului 6 al Convenţiei. Ea notează că legislaţia Republicii Moldova (a se vedea articolul 5 alin. 8 al Codului de procedură penală („CPP”), paragraful 84 de mai sus) interzicea pornirea sau continuarea urmăririi penale împotriva unei persoane decedate, cu excepţia cazului când acest lucru era necesar pentru reabilitarea acesteia. Acesta, se pare, a fost cazul lui G. (a se vedea paragraful precedent).
97. Mai mult, Legea nr. 1545 (a se vedea paragraful 85 de mai sus) permitea reclamantului, dacă el reuşea să dovedească nevinovăţia soţului său defunct, să pretindă compensaţii şi scuze oficiale de la procuratură pentru detenţia şi condamnarea ilicite ale lui G. Ambele aceste drepturi cad sub incidenţa conceptului de „drepturi cu caracter civil”, în sensul articolului 6 al Convenţiei.
98. Prin urmare, rezultă că legislaţia naţională a acordat reclamantului drepturi distincte în nume propriu, atunci când ei i s-a permis să intervină în proceduri după moartea soţului său.
99. De asemenea, Curtea reaminteşte că interpretarea legislaţiei naţionale nu constituie sarcina sa primară. Ea notează că instanţele judecătoreşti naţionale nu s-au opus statutului de victimă al reclamantului şi i-au permis acestuia să intervină în proceduri, recunoscându-i mai multe drepturi procedurale, cum ar fi: dreptul de a contesta hotărârea judecătorească, de a prezenta probe şi de a formula pretenţii de drept privat. O astfel de recunoaştere a drepturilor reclamantului de către instanţele judecătoreşti creează prima facie prezumţia că el într-adevăr a avut drepturile relevante şi că, deoarece legislaţia naţională i-a permis acestuia să obţină examinarea cauzei de către instanţele judecătoreşti, articolul 6 al Convenţiei este aplicabil (cf. mutatis mutandis, Vilho Eskelinen and Others v. Finland [GC], nr. 63235/00, § 57, ECHR 2007-...).
100. Având în vedere prevederile legale clare, aşa cum acestea au fost interpretate de către instanţele judecătoreşti naţionale, în temeiul cărora reclamantul a putut să-şi exercite drepturile sale cu caracter civil în cadrul procedurilor penale pornite împotriva lui G., Curtea conchide că reclamantul putea să se bazeze pe articolul 6 al Convenţiei sub aspectul său civil (a se vedea Kurzac, citată mai sus).
101. Mai mult, Curtea consideră că exercitarea drepturilor reclamantului, precum şi protecţia bunului nume al soţului defunct al reclamantului, împreună cu prezumţia nevinovăţiei (la fel ca şi în cauza Nölkenbockhoff, citată mai sus), au depins numai de rezultatul procedurilor penale pornite împotriva lui G. Constatarea vinovăţiei lui G. în acele proceduri a împiedicat formularea oricărei pretenţii civile, deoarece toate aceste pretenţii erau condiţionate de dovedirea faptului că detenţia sau condamnarea lui G. au fost ilicite (a se vedea paragraful 85 de mai sus), o chestiune care a devenit res judicata atunci când G. a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin urmare, Curtea consideră că orice carenţe din proceduri, care puteau să împiedice examinarea echitabilă a cauzei pornite împotriva soţului defunct al reclamantului şi să aibă ca rezultat o condamnare inechitabilă, ar atrage după sine numaidecât şi încălcări ale drepturilor sale cu caracter civil, deoarece toate pretenţiile sale erau condiţionate de constatarea vinovăţiei sau nevinovăţiei lui G.
102. În continuare, Curtea notează că Guvernul Republicii Moldova nu a ridicat vreo obiecţie cu privire la statutul de victimă al reclamantului sau lipsa acestuia.
103. În concluzie, Curtea consideră că, din motivele expuse mai sus şi în circumstanţele excepţionale ale acestei cauze, reclamantul are dreptul de a depune această cerere.
104. Curtea consideră că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului lor. Niciun temei pentru declararea ei inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestei pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
105. Reclamantul a pretins că procedurile penale pornite împotriva soţului său nu au fost echitabile. Ea a pretins că, pe parcursul urmăririi penale şi a judecării cauzei, au fost încălcate peste o sută de prevederi legale diferite, după cum a fost pe deplin confirmat de către Tribunalul Chişinău.
106. Guvernul a susţinut că instanţele judecătoreşti naţionale au pronunţat hotărâri motivate adoptate în urma examinării tuturor probelor din dosar şi a aprecierii depline a circumstanţelor cauzei. În opinia lui, Curtea nu poate să ia locul instanţelor judecătoreşti naţionale prin reexaminarea probelor. Instanţele judecătoreşti naţionale care au examinat cauza lui G. au fost „independente şi imparţiale” în conformitate cu cerinţele articolului 6 şi au asigurat „egalitatea armelor” şi alte garanţii procedurale pentru reprezentanţii lui G.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
107. Curtea reiterează că efectul articolului 6 § 1 este inter alia de a impune unei instanţe obligaţia de a efectua o examinare adecvată a argumentelor şi probelor, fără a prejudicia aprecierea dată de instanţă acestora sau relevanţa acestora pentru decizia acesteia, având în vedere că nu este sarcina Curţii să examineze dacă argumentele au fost, în mod adecvat, examinate (a se vedea Perez v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR 2004-I, şi Buzescu v. Romania, nr. 61302/00, § 63, 24 mai 2005). Totuşi, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele judecătoreşti să aducă motive pentru deciziile lor, acest lucru nu poate fi înţeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, hotărâre din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 20, §§ 59 şi 61, şi Burg v. France (dec.), nr. 34763/02, ECHR 2003-II). Modul în care obligaţia de a aduce motive se aplică poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie stabilit în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain şi Hiro Balani v. Spain, hotărâri din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A şi 303-B, p. 12, § 29, şi, respectiv, pp. 29-30, § 27, şi Helle v. Finland, hotărâre din 19 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII, § 55).
108. Spre exemplu, în cauza Ruiz Torija v. Spain (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A, §§ 29 şi 30) Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti naţionale de a examina argumentul reclamantului că acţiunea judiciară împotriva lui era prescrisă a constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei. Omisiuni similare de a aduce motive suficiente au avut ca rezultat constatări ale violărilor articolului 6 al Convenţiei în hotărârile Hiro Balani (citată mai sus, §§ 27 şi 28), Suominen v. Finland (nr. 37801/97, §§ 34-38, 1 iulie 2003), Salov v. Ukraine (nr. 65518/01, § 92, ECHR 2005-... (extracts), Popov v. Moldova (no. 2), (nr. 19960/04, §§ 49-54, 6 decembrie 2005), Melnic v. Moldova (nr. 6923/03, §§ 39-44, 14 noiembrie 2006) şi în alte cauze similare.
2. Aplicarea acestor principii în această cauză
109. În această cauză, deşi G. a decedat înainte de reexaminarea cauzei pornite împotriva sa, el a fost găsit vinovat de comiterea crimei de care a fost acuzat. Curtea are rezerve serioase faţă de un sistem de drept care permite judecarea şi condamnarea persoanelor decedate, având în vedere imposibilitatea evidentă a unor astfel de persoane de a se apăra. Totuşi, circumstanţele speciale ale acestei cauze vizează o cerere depusă de reclamant în calitate de rudă a persoanei decedate şi de reprezentant legal de a continua procedurile pentru a dovedi nevinovăţia acesteia. Având în vedere această cerere şi constatările sale de mai jos, Curtea nu consideră necesar de a decide dacă condamnarea lui G. după moartea acestuia a constituit în sine o violare a articolului 6 al Convenţiei în această cauză.
110. Curtea notează că, în argumentele sale, reclamantul s-a bazat pe constatările Tribunalului Chişinău, care a confirmat pretinsele încălcări ale dreptului procedural naţional în timpul urmăririi penale. Prin urmare, ea va examina dacă procedura în întregime, inclusiv modul în care instanţele judecătoreşti superioare au examinat constatările concrete ale instanţei inferioare, a fost conformă articolului 6 § 1 al Convenţiei.
111. Curtea notează că mai multe constatări ale Tribunalului Chişinău nu au fost contrazise de constatările instanţelor judecătoreşti superioare şi că, prin urmare, ele trebuie considerate ca fapte stabilite (a se vedea Bimer S.A. v. Moldova, nr. 15084/03, §§ 57-59, 10 iulie 2007). Acestea au inclus faptul că G. şi ceilalţi acuzaţi au fost reţinuţi şi deţinuţi în baza unei contravenţii administrative fabricate, perioadă de detenţie în cursul căreia ei au fost interogaţi şi au dat declaraţii auto-incriminatorii în lipsa oricăror garanţii procedurale (a se vedea paragrafele 18-22 de mai sus). Nu a existat un răspuns la constatarea că lui G. i s-a arătat, în mod ilegal, înregistrarea video a declaraţiei lui D.C. dată la locul crimei (a se vedea paragraful 28 de mai sus) pentru a obţine declaraţii consecvente de la toţi acuzaţii.
112. În continuare, Curtea notează că instanţele judecătoreşti superioare nu au examinat constatarea instanţei inferioare că G. şi celălalt co-acuzat au avut un alibi pentru presupusul timp al crimei (a se vedea paragrafele 41-42 de mai sus) şi că mai multe încălcări procedurale grave au făcut majoritatea rapoartelor de expertiză necredibile (a se vedea paragrafele 56-57 de mai sus).
113. De asemenea, în cazul lui G. instanţele judecătoreşti superioare s-au bazat pe multe declaraţii ale martorilor. Totuşi, Curtea observă că nu a fost comentată constatarea instanţei inferioare că unele din acele declaraţii au fost fabricate de poliţie (a se vedea paragrafele 31 şi 41 de mai sus).
114. Curtea conchide că, deşi au admis ca „probe decisive” (a se vedea paragraful 75 de mai sus) declaraţiile auto-incriminatorii făcute de acuzaţi, instanţele judecătoreşti naţionale au ales, pur şi simplu, să păstreze tăcerea în ceea ce priveşte mai multe încălcări grave ale legii notate de către instanţa inferioară şi unele chestiuni fundamentale cum ar fi faptul că acuzaţii au avut un alibi pentru presupusul timp al omorului. Curtea nu a putut găsi vreo explicaţie unei astfel de omisiuni din hotărârile instanţelor judecătoreşti şi nici Guvernul nu a oferit vreo clarificare în acest sens.
115. În lumina observaţiilor de mai sus şi luând în consideraţie procedura în întregime, Curtea consideră că instanţele judecătoreşti naţionale nu au adus motive suficiente pentru condamnarea lui G. şi, astfel, nu au respectat cerinţele cu privire la echitate, după cum o cere articolul 6 al Convenţiei.
116. Curtea reaminteşte constatarea sa că procedurile împotriva lui G. vizau, în mod direct, propriile drepturi ale reclamantului (a se vedea paragraful 101 de mai sus). Ea conchide că condamnarea lui G. fără motive suficiente a încălcat, în mod necesar, dreptul reclamantului la un proces echitabil.
117. Prin urmare, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
118. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
119. Fiind invitat de către Curte să prezinte pretenţii cu titlu de satisfacţie echitabilă în temeiul articolului 41 al Convenţiei, reclamantul nu a prezentat astfel de pretenţii. Prin urmare, Curtea nu acordă nimic cu acest titlu.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară în unanimitate inadmisibile pretenţiile formulate în temeiul articolelor 2 şi 18 ale Convenţiei;
2. Declară cu cinci voturi pro şi două împotrivă admisibilă pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
3. Hotărăşte cu cinci voturi pro şi două împotrivă că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 8 aprilie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această hotărâre:
(a)
opinia comună concurentă a judecătorilor Garlicki şi Šikuta;
(b)
opinia disidentă a judecătorului Bratza, la care s-a alăturat judecătorul Pavlovschi;
(c)
opinia disidentă a judecătorului Pavlovschi.
N.B.
T.L.E
