Opinii separate - Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal
| Index |
|---|
| Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul procesului penal |
| Admisibilitatea pretentiilor |
| Opinii separate |
Pagina 3 din 3
OPINIA COMUNĂ CONCURENTĂ A JUDECĂTORILOR GARLICKI ŞI ŠIKUTA
Deşi, noi suntem de acord că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, în opinia noastră, violarea rezultă din însuşi faptul că rejudecarea cauzei lui G. a avut loc după moartea acestuia.
Noi putem accepta faptul că, în unele situaţii, ar putea fi necesară examinarea judiciară a acuzaţiilor penale chiar şi în ceea ce priveşte o persoană decedată. Acest lucru ar putea fi valabil, în special, în cazul aşa-numitelor proceduri de reabilitare, al cărei scop este de a corecta o condamnare eronată.
Se pare că legislaţia Republicii Moldova este conformă cu cele menţionate mai sus şi ea prevede în articolul 5 alin. 8 al Codului de procedură penală: „Procesul penal nu poate fi pornit, iar procesul pornit trebuie să înceteze: ... în privinţa unui decedat, cu excepţia cazurilor când procesul este necesar pentru reabilitarea decedatului...”.
Totuşi, noi considerăm că continuarea procedurilor penale în ceea ce-l priveşte pe G. în această cauză nu pot fi considerate ca fiind proceduri „de reabilitare”, din următoarele motive.
Mai întâi de toate, procedurile de reabilitare pot avea loc doar într-o situaţie în care a existat o condamnare anterioară. În absenţa unei astfel de condamnări anterioare se aplică prezumţia nevinovăţiei şi nu poate fi vorba despre vreo reabilitare. În această cauză, G. nu a fost condamnat de vreo instanţă de judecată până la moartea sa şi, prin urmare, prezumţia nevinovăţiei se aplică în cazul său.
În al doilea rând, reabilitare înseamnă restabilirea, repararea reputaţiei care a fost pătată. Procesele de reabilitare sunt procese separate de cele care au ca rezultat condamnarea unei persoane. Deseori, procesele de reabilitare se referă la situaţii unde sub un fost regim totalitar o persoană a fost condamnată în baza unor reguli nedemocratice. Astfel de proceduri de reabilitare au ca rezultat obţinerea unor verdicte prin care o persoană este reabilitată şi achitată de toate acuzaţiile aduse ei, iar reputaţia acesteia este restabilită, ea devenind o persoană fără antecedente penale. În această cauză, procedurile respective nu pot fi considerate proceduri de reabilitare. Mai degrabă, ele par să aibă scopul de a sfârşi acele proceduri penale, care au fost pornite împotriva lui G. înainte de moartea sa.
In fine, orice continuare a unui proces penal în privinţa unei persoane decedate comportă în sine riscuri inerente de inechitate, deoarece persoana acuzată nu poate să-şi exercite dreptul de a se apăra. Pe parcursul unui proces penal nu apar reînvieri. Astfel, atunci când un proces se sfârşeşte cu condamnarea unei persoane care – la momentul morţii sale – avea dreptul de a fi prezumat nevinovat este per se incompatibil cu ansamblul de garanţii acordate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
Este adevărat faptul că procesul lui G. a avut loc ca rezultat al unei dorinţe exprese a văduvei acestuia şi că o confirmare a achitării lui i-ar fi acordat acesteia dreptul la compensaţii. Însă, dacă singurul mod de a obţine un astfel de drept a fost de a judeca o persoană decedată, un astfel de proces nu poate fi legitim şi acest lucru, pur şi simplu, denotă deficienţa sistemului de recursuri interne.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BRATZA, LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PAVLOVSCHI
1. Eu regret faptul că nu pot fi de acord cu majoritatea Camerei că cererea este admisibilă şi că drepturile reclamantului garantate de articolul 6 au fost încălcate. În opinia mea, cauza trebuia declarată inadmisibilă, nu pe motiv că reclamantul nu putea pretinde că este victimă – o chestiune pe care, din motivele aduse mai jos, eu aş prefera s-o las deschisă – însă pe motiv că pretenţia vizează, în esenţă, „a patra instanţă”, reclamantul neputând să dovedească că soluţionarea acuzaţiei penale aduse soţului ei, G., a fost viciată de inechitate sau că, în baza materialelor de care dispune Curtea, condamnarea acestuia poate fi calificată drept arbitrară sau nerezonabilă.
(i)
Statutul de victimă
2. La momentul morţii sale în luna iunie 1999, G. şi ceilalţi doi co-inculpaţi (D.C. şi G.C.) fuseseră achitaţi de omorul lui D. de către Tribunalul Chişinău, iar această achitare a fost menţinută de către Curtea de Apel. În luna ianuarie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârile instanţelor judecătoreşti inferioare şi a dispus rejudecarea cauzei. Moartea lui G. ar fi însemnat, în principiu că procedurile împotriva lui urmau să fie încetate în temeiul articolului 5 alin. 8 al Codului de procedură penală. Totuşi, aparent la insistenţa văduvei sale (reclamantul), cauza lui G. a fost rejudecată împreună cu cea a celor doi fraţi C. Se pare că reclamantul a fost recunoscut de către Tribunalul Chişinău ca „reprezentant legal” al lui G. în procedurile penale şi că ei i s-a permis să prezinte argumente în faţa diferitelor instanţe judecătoreşti care au examinat cauza, suplimentar celor aduse de către avocatul pe care ea l-a angajat.
3. După ce în urma rejudecării cauzei el a fost achitat în prima instanţă de către Tribunalul Chişinău, G. a fost găsit vinovat de către Curtea de Apel la 31 ianuarie 2000 şi această constatare a fost menţinută de către Curtea Supremă de Justiţie la 30 mai 2000. În decizia sa, Curtea de Apel după ce l-a găsit vinovat pe G. de comiterea infracţiunilor de care el a fost condamnat, a încetat procedurile împotriva acestuia în temeiul articolului 5 alin. 8 al Codului de procedură penală din cauza morţii acestuia.
4. Anume în ceea ce priveşte procedurile în faţa celor două instanţe superioare, reclamantul pretinde că acestea au fost inechitabile şi i-au încălcat drepturile sale garantate de articolul 6 al Convenţiei. Chestiunea principală în cauză este dacă ea poate pretinde că este „victimă a unei încălcări” a drepturilor sale în sensul articolului 34 al Convenţiei, adică, dacă ea poate pretinde că a fost personal afectată de pretinsa lipsă de echitate a procedurilor penale pornite împotriva soţului ei decedat.
5. Deşi a avut statutul de „reprezentant legal” al soţului ei în procedurile naţionale, reclamantul însuşi nu a fost la nicio etapă a procedurilor subiect al „unei acuzaţii în materie penală” în sensul articolului 6 şi nu poate pretinde că ar fi fost direct afectată de vreo pretinsă inechitate a procedurilor penale. De asemenea, deoarece G. a decedat înainte ca vreo cerere să fie depusă la Curte, reclamantul nu poate pretinde că continuă în numele soţului ei procedurile începute deja de către acesta. După cum este notat în hotărâre (§ 91), Curtea a făcut în acest sens o distincţie între cauzele în care rudele cer continuarea examinării unei cereri depuse, în mod corespunzător, de către un reclamant care a decedat în timpul procedurilor în faţa Curţii (aşa cum a fost în cauza Dalban v. Romania [GC], nr. 28114/95, ECHR 1999-VI) şi cele în care cererea în sine a fost depusă de către rude după moartea pretinsei victime (cum a fost în cauzele Biç and Others v. Turkey, nr. 55955/00 şi Fairfield and Others v. the United Kingdom (dec.) 24790/04, 8 martie 2005). În prima cauză, Curtea a dat curs, în mod normal, unei cereri din partea rudelor de a continua procedurile în faţa Curţii, în cea de-a doua, cu excepţia cauzelor în care se invocă pretinse violări ale articolelor 2 şi 3 ale Convenţiei, practica constantă a Curţii a fost de a respinge cererea ca fiind inadmisibilă ratione personae, chiar şi într-o cauză precum este şi această cauză unde rudelor le-a fost dat dreptul în faţa instanţelor naţionale de a acţiona în numele pretinsei victime (a se vedea, spre exemplu, cauza Fairfield and Others, citată mai sus).
6. Atunci când a conchis în această cauză că reclamantul poate pretinde că este o victimă a violării articolului 6, majoritatea Camerei s-a bazat mai degrabă pe aspectul civil al articolului 6 decât pe cel penal. În primul rând, s-a declarat faptul că dreptul de a se bucura de o reputaţie bună este un drept cu caracter civil şi că articolul 6 ar putea să se aplice sub aspectul său civil faţă de procedurile care afectează reputaţia unui reclamant, chiar dacă acele proceduri implică o acuzaţie în materie penală împotriva unei alte persoane, în această cauză soţul reclamantului. În al doilea rând, accentul s-a pus pe faptul că reclamantul, în calitate de văduvă a lui G., a avut un interes legitim, moral şi material în procedurile împotriva lui G., şi că dacă G. ar fi fost găsit nevinovat, el ar fi fost reabilitat, ceea ce ar fi avut consecinţe importante pentru orice pretenţii de drept privat, în special, pretenţia de a obţine compensaţii şi scuze oficiale pentru detenţia şi condamnarea ilicite ale lui G. În sprijinul motivării majorităţii, sunt invocate, în principal, două precedente – decizia Curţii prin care cauza Kurzac v. Poland ((dec.), nr. 31382/96, ECHR 2000-VI) a fost declarată admisibilă şi hotărârea Curţii în cauza Nölkenbockhoff v. Germany (hotărâre din 25 august 1987, Seria A nr. 123).
7. În pofida valorii importante a acestor hotărâri, eu am dubii serioase că acestea oferă o bază suficient de puternică pentru constatarea statutului de victimă al reclamantului în această cauză.
Cauza Kurzac se referă la prevederile speciale ale unei legi poloneze care acorda, în mod expres, dreptul rudelor apropiate ale unei victime decedate a represiunilor politice de a cere o revizuire a condamnării penale a acesteia în numele acesteia şi în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru victima însăşi. După cum Curtea a observat, legea „recunoştea şi proteja un drept de a obţine, retroactiv, achitarea unui membru decedat al unei familii dacă condamnarea nu a fost, de fapt, rezultatul unei constatări legale că el a fost vinovat de comiterea unei infracţiuni, ci o formă de persecutare din partea statului pentru activităţi împotriva sistemului totalitar”. Este adevărat faptul că Curtea a declarat că, deşi reclamantul, în calitate de rudă apropiată a victimei decedate, nu avea dreptul la vreo reparaţie financiară ca rezultat al achitării, drepturile sale cu caracter civil au fost afectate, deoarece o achitare i-ar fi permis acestuia „să reabiliteze numele fratelui său” şi „să restabilească onoarea şi reputaţia familiei sale”, care au fost timp îndelungat, în mod inevitabil, pătate şi plasate în dizgraţie prin condamnarea eronată a fratelui lui”. Totuşi, eu consider că această declaraţie trebuie citită în contextul specific în care ea a fost făcută, care a implicat intentarea unor proceduri cu scopul specific de a reabilita victimele represiunilor politice. În opinia mea, declaraţia Curţii nu poate fi aplicată în mod general astfel încât să ofere statutul de victimă unei văduve care pretinde că soţul ei decedat a fost condamnat pentru comiterea unei infracţiuni în urma unui proces inechitabil, după cum este în această cauză, unde, la momentul morţii sale, G. nu fusese condamnat pentru comiterea vreunei infracţiuni.
8. Se pare că majoritatea a considerat procedurile de rejudecare în această cauză ca fiind proceduri de reabilitare (§ 96) şi, în acest sens, au găsit sprijin în declaraţiile guvernului pârât, unde s-a afirmat faptul că scopul principal al procedurilor împotriva lui G. după moartea acestuia a fost de a stabili adevărul şi că, „dacă s-ar fi stabilit în acele proceduri nevinovăţia lui G., el ar fi fost pe deplin reabilitat, ceea ce ar fi avut consecinţe importante pentru orice pretenţii de drept privat (§ 95)”. Eu împărtăşesc îndoielile Judecătorilor Garlicki şi Šikuta din opinia lor comună concurentă în ceea priveşte faptul dacă procedurile pornite împotriva lui G. pot, în orice caz, fi considerate ca proceduri de reabilitare, proceduri care, după cum ei au notat în mod corect, se aplică doar în cazul în care a existat o condamnare anterioară. Mai mult, în hotărârile judecătoreşti ale instanţelor naţionale nu există nimic care să sugereze că procedurile împotriva lui G. erau considerate proceduri de reabilitare, iar faptul că Curtea de Apel a invocat articolul 5 alin. 8 al Codului de procedură penală pentru a înceta procedurile împotriva lui G., pe motiv că el a decedat, sugerează, într-adevăr, contrariul. Prin urmare, eu nu consider că decizia Kurzac oferă un suport real acestei cauze.
9. Acelaşi lucru se referă şi la o hotărâre mai recentă a Curţii adoptată în cauza Brudnicka and Others v. Poland (nr. 54723/00, ECHR 2005-II), care, în mod similar, a ridicat o chestiune cu privire la statutul de victimă al părţilor reclamante în cadrul unei proceduri speciale. Reclamanţii erau succesorii membrilor unui echipaj care au decedat în urma unui naufragiu, iar procedurile în cauză au avut loc în faţa colegiilor maritime, instituţii administrative ale căror funcţie era, inter alia, de a stabili cauza accidentului. Reclamanţii au participat în procedurile în care membrii echipajului au fost criticaţi de către colegiile maritime, constatându-se faptul că ei au fost parţial vinovaţi de accident. În calitate de succesori ai membrilor decedaţi ai echipajului, reclamanţilor le-a fost recunoscut de către Curte statutul de victimă pentru ca, în temeiul articolului 6, să pretindă că colegiile maritime nu au fost instanţe independente şi imparţiale. Deşi, atunci când a ajuns la această concluzie, Curtea s-a bazat din nou pe dreptul civil al reclamanţilor de a-şi apăra reputaţia lor şi pe cea a rudelor lor decedate, eu nu consider că motivarea Curţii poate fi extinsă dincolo de contextul specific, pentru a acoperi procedurile penale, care au ca rezultat condamnarea rudei reclamantului.
10. La prima vedere, se pare că hotărârea Nölkenbockhoff este de o relevanţă mai mare pentru reclamant, deoarece ea se referă la dreptul unei văduve de a se plânge de procedurile penale pornite împotriva soţului ei. În pasajul cotat în paragraful 94 al acestei hotărâri dreptul reclamantului, în calitate de văduvă, de a sesiza Curtea se bazează pe două temeiuri – „interesul material legitim” al văduvei, în calitatea sa de succesor al defunctului, şi „interesul moral în nume propriu şi al familiei ei de a-l exonera pe soţul ei decedat de orice constatare a vinovăţiei”. Totuşi, acest pasaj al hotărârii Curţii trebuie, de asemenea, examinat în contextul factologic al acelei cauze.
Soţul decedat al reclamantului a fost găsit vinovat de comiterea câtorva infracţiuni de înşelăciune, insolvabilitate criminală şi fraudă, fiindu-i aplicată o pedeapsă privativă de libertate. El a contestat sentinţa, însă a decedat înainte ca vreo decizie să fi fost pronunţată pe marginea cererii sale. Văduva sa s-a adresat tribunalului regional pentru o încheiere ca trezoreria să suporte costurile angajate de către soţul ei în legătură cu procedurile care au avut ca rezultat condamnarea acestuia şi ca, în mod alternativ, o decizie cu privire la cererea sa să fie amânată până când va fi dată o hotărâre cu privire la apelul depus de către unul din co-inculpaţii în cauza soţului ei. Tribunalul regional a respins cererea ei şi, în hotărârea sa, a notat că „dacă soţul ei nu ar fi decedat, el ar fi fost aproape sigur condamnat sau condamnarea acestuia ar fi fost aproape sigur menţinută”. Reclamantul a contestat decizia la Curtea de Apel, plângându-se că constatarea tribunalului regional făcută înainte ca hotărârea pronunţată împotriva soţului ei să devină irevocabilă a încălcat legea fundamentală şi prezumţia nevinovăţiei. Curtea de Apel a respins cererea ei, iar Curtea Constituţională a refuzat să examineze plângerea constituţională a reclamantului.
11. În procedurile de la Strasbourg reclamantul în cauza Nölkenbockhoff s-a plâns de mai multe violări ale Convenţiei. Acestea au inclus o pretenţie că procedurile penale împotriva soţului ei au fost inechitabile şi nerezonabil de lungi, ceea ce constituia o violare a articolului 6 § 1, şi că refuzul de a rambursa costurile şi cheltuielile soţului ei a încălcat principiul prezumţiei nevinovăţiei, garantat de articolul 6 § 2, deoarece acestea s-au bazat pe motivarea că soţul ei ar fi fost sau ar fi rămas condamnat. Primele pretenţii au fost declarate inadmisibile, Comisia susţinând, inter alia, că „... aceste pretenţii sunt strâns legate de soţul decedat al reclamantei personal şi că reclamantul ... însuşi ... nu are un interes legitim suficient pentru a justifica examinarea acestora în numele ei.” (DR 50, pagina 187).
Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 § 2 a fost declarată admisibilă de către Comisie pe motiv că „... rudele apropiate ale unei persoane acuzate, în special, soţul şi copiii acesteia, au un interes propriu ca principiul prezumţiei nevinovăţiei să fie respectat în cazul în care persoana acuzată decedează până la o condamnare irevocabilă, deoarece orice declaraţii care încalcă acest principiu afectează nu doar reputaţia persoanei acuzate ci şi, într-o anumită măsură, pe cea a familiei acesteia.” (ibid.).
Anume această ultimă pretenţie a fost examinată de către Curte atunci când a recunoscut statutul de victimă al reclamantului în pasajul cotat.
12. În pofida similitudinii superficiale între aceste două cauze, eu nu sunt convins că motivarea Curţii din cauza Nölkenbockhoff are o aplicabilitate directă în această cauză. Deşi hotărârea Camerei în această cauză pare să le asimileze pe cele două aspecte, prin declararea că reclamantul dorea să protejeze bunul nume al soţului său „conform prezumţiei nevinovăţiei” (§ 101), articolul 6 § 2 nu a fost invocat în această cauză. Pretenţia reclamantului nu este că prezumţia nevinovăţiei lui G. a fost încălcată, fără ca vinovăţia sa să fi fost stabilită, ci, dimpotrivă, că vinovăţia lui a fost stabilită în cadrul unui proces care nu a fost echitabil, o pretenţie care a fost declarată inadmisibilă chiar în cauza Nölkenbockhoff. Eu am îndoieli asemănătoare referitor la faptul că majoritatea s-a bazat pe „interesul material legitim al reclamantului”, în calitatea sa de succesor al lui G., pentru a dovedi nevinovăţia soţului ei, argumentul fiind că, într-un astfel de caz, ea ar fi avut dreptul să pretindă compensaţii de la procuratură pentru detenţia şi condamnarea ilicite ale lui G. Deşi, aşa cum s-a notat mai sus, se pare că Guvernul a declarat că, dacă G. ar fi fost achitat acest lucru ar fi avut „consecinţe importante pentru orice pretenţie de drept privat”, eu rămân sceptic dacă acest lucru este chiar aşa. În cauza Nölkenbockhoff, achitarea irevocabilă a soţului reclamantului ar fi acordat acesteia dreptul de a recupera costurile şi cheltuielile angajate de către soţul ei în proceduri; în această cauză mie nu-mi este deloc clar dacă achitarea lui G. în urma rejudecării cauzei sale i-ar fi acordat acestuia sau succesorilor acestuia dreptul de a obţine compensarea prejudiciului material sau moral în temeiul Legii nr. 1545, o astfel de compensaţie fiind acordată în cauzele unde detenţia sau condamnarea au fost „ilicite”.
13. Caracterul speculativ al oricărui interes pecuniar pe care l-ar putea avea reclamantul faţă de rezultatul rejudecării cauzei soţului ei distinge această cauză şi de cauza Ressegatti v. Switzerland (nr. 17671/02, hotărâre din 13 iulie 2006), în care o Cameră a constatat că succesorii unui reclamant, care a decedat după ce a pretins fără succes o cotă-parte din profiturile obţinute în urma exploatării unui vas maritim, în cadrul unor proceduri juridice, au putut pretinde că sunt victime ale unei violări a articolului 6 pe motiv că procedurile au avut un efect direct asupra drepturilor lor succesorale, dat fiind faptul că ei erau limitaţi printr-o hotărâre judecătorească şi nu puteau, în virtutea principiului res judicata să ceară obţinerea unui rezultat diferit.
14. Din aceste motive, eu am mari dubii dacă, în pofida caracteristicilor neobişnuite ale procedurii urmate în această cauză, circumstanţele sunt astfel încât să justifice Curtea de a se abate de la jurisprudenţa sa constantă prin care a respins cereri depuse de către rudele pretinselor victime ale unei violări a articolului 6 care au decedat. Totuşi, eu notez că Guvernul nu numai că nu a ridicat vreo obiecţie cu privire la statutul de victimă al reclamantului, ci, se pare, chiar a încurajat Curtea să accepte faptul că reclamantul are un astfel de statut. Acestea fiind spuse, eu aş prefera la sfârşit să las chestiunea deschisă şi să bazez decizia mea, în ceea ce priveşte admisibilitatea pretenţiei, pe chestiuni ce ţin de fondul cauzei.
(ii) Echitatea procedurilor
15. Eu aş vrea să spun de la început că eu am o oarecare simpatie faţă de opinia Judecătorilor Garlicki şi Šikuta exprimată în opinia lor comună concurentă că procesul penal împotriva unei persoane care a decedat este, prin însăşi natura sa, inechitabil şi contrar articolului 6 al Convenţiei. Totuşi, eu nu pot să urmez abordarea lor în această cauză, deoarece aceasta nu reprezintă esenţa pretenţiei reclamantului; şi nici nu putea fi, deoarece în urma insistenţei proprii a reclamantului, cauza soţului ei a fost rejudecată.
16. Atunci când au conchis că articolul 6 a fost violat, ceilalţi membri ai Camerei, care au constituit majoritatea, s-au bazat pe insuficienţa motivelor aduse de instanţele de apel şi recurs pentru a-l condamna pe G., care a avut drept rezultat, în opinia lor, faptul că procedurile nu au întrunit cerinţele echităţii.
17. Eu sunt de acord cu expunerea principiilor generale, cu privire la motivarea hotărârilor, care se conţine în paragrafele 107 şi 108 ale hotărârii. În special, eu accept că articolul 6 § 1 a fost interpretat ca obligând instanţele judecătoreşti să aducă motive pentru deciziile lor. Totuşi, după cum este corect subliniat în hotărâre, articolul nu poate fi înţeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. Tot atât de important este şi faptul că modul în care obligaţia de a aduce motive, în mod inevitabil, va varia în funcţie de natura deciziei în cauză şi de circumstanţele specifice ale cauzei. Mai mult, deşi echitatea cere ca o instanţă să efectueze o examinare corespunzătoare a argumentelor şi probelor prezentate ei, este sarcina instanţei să aprecieze măsura în care acestea sunt relevante pentru decizia sa, iar Curtea, în principiu, intervine doar în cazul în care acea apreciere este vădit arbitrară sau nerezonabilă.
18. Atunci când s-a conchis faptul că au fost aduse motive insuficiente pentru condamnarea lui G., majoritatea s-a bazat, în principal, pe patru caracteristici ale deciziilor instanţelor de apel şi recurs: omisiunea acestor instanţe judecătoreşti de a contesta constatările tribunalului, care nu au fost contrazise, potrivit cărora G. a fost reţinut în baza „unei contravenţii administrative fabricate” şi a făcut declaraţii auto-incriminatorii în lipsa garanţiilor procedurale şi că lui, în mod ilegal, i-a fost arătată înregistrarea video a declaraţiei lui D.C. făcute la locul crimei; omisiunea instanţelor de a examina constatarea tribunalului că G. a avut un alibi în timpul în care se presupune că s-a comis infracţiunea şi pretinsa lipsă de credibilitate a rapoartelor de expertiză; lipsa comentariilor cu privire la constatarea instanţei inferioare că unele din declaraţiile martorilor au fost fabricate; şi omisiunea de a comenta asupra „mai multor violări grave ale legislaţiei notate de către instanţa inferioară”.
19. Deşi nu a fost satisfăcut de rezultatul procedurilor în apel şi recurs, reclamantul nu s-a plâns de inechitatea procedurilor în faţa Curţii de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie. Toţi inculpaţii au fost reprezentaţi judiciar în ambele instanţe şi nu se sugerează faptul că a avut loc vreo încălcare a principiului egalităţii armelor, sau că reclamantul nu a putut să prezinte astfel de argumente şi probe prin intermediul avocatului său, aşa cum a dorit ea.
20. Din decizia Curţii de Apel nu este clar care a fost importanţa, dacă aceasta a existat, acordată de către inculpaţi diferitelor constatări ale tribunalului, la care s-a făcut referire în paragraful 18 de mai sus. Ceea ce este clar din decizie este faptul că principala atenţie acordată de acea instanţă în apel, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, a fost asupra declaraţiilor făcute de fiecare dintre reclamanţi, prin care ei au recunoscut implicarea lor în omorul lui D., care au fost considerate de către Curtea de Apel ca fiind „probe decisive în această cauză”. În acele declaraţii, inculpaţii au enumerat în detaliu evenimentele din noaptea de 15 spre 16 septembrie 1995 – cearta cu D., care a avut loc în barul din Comrat, înţelegerea avută cu D. de a se întâlni din nou mai târziu în acea noapte; reţinerea forţată a lui D. de către inculpaţi la intersecţia cu sens giratoriu şi ducerea acestuia cu automobilul poliţiei în pădurea din Ferapontievca; bătaia lui D. şi incendierea maşinii acestuia în pădure.
21. Tribunalul a constatat că declaraţiile inculpaţilor nu au fost date în mod voluntar, ci au fost luate prin constrângere şi că au fost inadmisibile ca probe. Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie au respins această constatare şi au conchis, în baza probelor prezentate lor, că cei trei inculpaţi au dat, de câteva ori, declaraţii adevărate şi consecvente obţinute legal prin care aceştia şi-au recunoscut vina. Atunci când au ajuns la această concluzie, instanţele de apel şi recurs s-au bazat, în special, pe mai mulţi factori:
(i) G. şi D.C. au dat mai întâi declaraţii prin care şi-au recunoscut vina la 19 şi 20 septembrie 1995, declaraţiile lui D.C. fiind filmate. Ei şi-au recunoscut din nou vina în declaraţiile lor făcute în prezenţa avocaţilor lor la 9 octombrie 1995. G.C., care a fost reţinut în Rusia, de asemenea, şi-a recunoscut vina în declaraţiile făcute la 1 şi 7 noiembrie 1995, în prezenţa unui avocat, şi a scris singur una din declaraţii.
(ii) Nu au existat probe cu privire la vreo maltratare a inculpaţilor. Cei şapte poliţişti care i-au interogat pe G. şi D.C. şi care au dat depoziţii în judecată şi ale căror depoziţii au fost excluse de către tribunal, pe motiv că ei erau persoane interesate, au negat cu toţii aplicarea unui astfel de tratament. Mai mult, fişa medicală a lui G., după internarea lui în spital, nu conţinea vreo probă cu privire la maltratare. Acuzaţiile reclamantului cu privire la maltratare nu au fost confirmate de către dr. P.O., care a fost chemat să dea depoziţii în mod repetat în faţa Curţii de Apel. Abia la 6 martie 1996 inculpaţii au cerut pentru prima dată retragerea declaraţiilor lor, pe motiv că acestea au fost obţinute prin maltratare.
(iii) Declaraţiile inculpaţilor, în ceea ce priveşte încăierarea din bar, au fost confirmate prin declaraţiile câtorva martori; alţi martori au dat declaraţii potrivit cărora ei i-au văzut pe inculpaţi conducând maşina în direcţia intersecţiei cu sens giratoriu în jurul orei 3 dimineaţa, că D., după ce s-a întors de la bar la inspectoratul de poliţie, a plecat din nou cu maşina la scurt timp după ora 3 dimineaţa.
(iv) Cercetarea la faţa locului a fost efectuată în prezenţa martorilor şi a avocatului lui G. şi a fost filmată. D.C. şi G. au putut să indice clar locul şi modul de omorâre a lui D.
(v) Declaraţiile soţiei lui D. au confirmat că inculpaţii l-au ameninţat deseori pe soţul ei şi pe familia lor din cauza unei urmăriri penale care a fost pornită de către soţul ei împotriva lui G.C. Curtea de Apel a confirmat că D. a pornit o astfel de urmărire în luna iunie 1994.
22. În baza materialelor prezentate Curţii, concluzia unanimă a instanţelor de apel şi de recurs că recunoaşterea de către G. că a comis infracţiunea a fost adevărată şi făcută în mod benevol nu poate, în opinia mea, fi considerată arbitrară sau nerezonabilă. Mai mult, contrar opiniei majorităţii Camerei, motivele aduse de către instanţa de apel au fost, în opinia mea, suficiente pentru a justifica condamnarea lui G. Deşi este adevărat faptul că Curtea Supremă de Justiţie nu s-a referit în mod expres la fiecare din plângerile făcute de către avocaţii inculpaţilor şi, deşi ar fi fost de dorit ca ea să fi făcut acest lucru, eu nu sunt convins că această omisiune a constituit o violare a articolului 6. Deoarece instanţele de apel şi recurs au explicat de ce ele au acceptat validitatea declaraţiilor făcute de inculpaţi, contrar opiniei tribunalului, în opinia mea nu a fost necesar de a examina fiecare din celelalte chestiuni pe care s-a bazat tribunalul şi au fost invocate de către inculpaţi în procedurile de apel şi recurs.
OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PAVLOVSCHI
Regret foarte mult faptul că nu pot să împărtăşesc constatarea majorităţii că, în această cauză, a avut loc o violare a articolului 6.
Sunt pe deplin de acord cu poziţia Judecătorului Bratza exprimată în opinia lui disidentă, la care m-am alăturat.
În acelaşi timp, eu consider necesar să adaug câteva cuvinte proprii cu privire la caracterul celei de-a patra instanţe a acestei cereri.
Este general acceptat faptul că standardul de probaţiune aplicabil în procedurile penale, atunci când o persoană este găsită vinovată, este „în afara unui dubiu rezonabil”. Acesta este standardul pe care judecătorii trebuie să-l aplice după ce vor efectua o examinare judiciară corespunzătoare a cauzei.
Nu ţine de sarcina judecătorilor internaţionali să dea o nouă apreciere faptelor şi dreptului în locul instanţelor judecătoreşti naţionale, deoarece judecătorii internaţionali nu au posibilitatea de a examina pe deplin acuzaţiile aduse unei persoane bănuite, deoarece ei nu cunosc suficient limba statului membru sau legislaţia naţională a acestuia şi aplicarea practică a acesteia. Examinarea acestei chestiuni in abstracto ar fi, în opinia mea, contrară principiilor fundamentale ale justiţiei.
În măsura în care pretenţia reclamantului poate fi percepută ca vizând evaluarea probelor şi a rezultatului procedurilor din instanţele judecătoreşti naţionale, este necesar de a reitera că, potrivit articolului 19 al Convenţiei, datoria Curţii este de a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din Convenţie. În special, nu ţine de funcţia acesteia să examineze erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de către o instanţă judecătorească naţională, decât dacă şi în măsura în care acestea au încălcat drepturile şi libertăţile protejate prin Convenţie. Mai mult, deşi articolul 6 al Convenţiei garantează dreptul la un proces echitabil, el nu instituie reguli cu privire la admisibilitatea probelor sau modul în care acestea trebuie evaluate, ceea ce, prin urmare, reprezintă chestiuni care trebuie, în primul rând, să fie reglementate de legislaţia naţională şi de instanţele judecătoreşti naţionale (a se vedea García Ruiz v. Spain [GC], nr. 30544/96, § 28, ECHR 1999-I).
Iată de ce nu este întâmplător faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat, în mod constant, să acţioneze ca o „a patra instanţă”.
Aceeaşi chestiune apare în faţa noastră încă o dată în cauza Grădinar v. Moldova.
În esenţă, reclamantul s-a plâns în principal de aprecierea probelor şi de rezultatul procedurilor din instanţele judecătoreşti naţionale. Această Curte a susţinut deja de multe ori că nu ţine de sarcina ei să acţioneze ca o „a patra instanţă”, punând la îndoială rezultatul procedurilor naţionale. Instanţele judecătoreşti naţionale sunt cel mai bine plasate pentru a aprecia credibilitatea martorilor şi relevanţa probelor pentru cauză şi a interpreta şi aplica normele de drept material şi procedural (a se vedea, printre multe altele, Vidal v. Belgium, hotărâre din 22 aprilie 1992, Seria A nr. 235-B, pp. 32-33, § 33).
În timpul procedurilor naţionale, reclamantul a avut parte de un proces contradictoriu. Ea a fost reprezentată judiciar pe parcursul procesului şi a putut să-şi prezinte poziţia sa şi să cheme martori în susţinerea cauzei sale. Ea nu a prezentat nici măcar o singură probă că autorităţile judiciare naţionale i-au restrâns în vreun fel drepturile sale sau că au acţionat arbitrar în orice alt mod.
Instanţele judecătoreşti naţionale au avut şedinţe cu privire la fondul cauzei, au audiat declaraţii de la toţi martorii necesari şi de la acuzat şi au examinat şi apreciat toate probele de care dispuneau. Mai mult, motivele de fapt şi de drept pentru constatările instanţelor judecătoreşti naţionale au fost descrise pe larg atât în decizia Curţii de Apel din 31 ianuarie 2000, cât şi în cea a Curţii Supreme de Justiţie din 30 mai 2000. În hotărârile lor, autorităţile judiciare naţionale au dat o analiză foarte convingătoare şi detaliată tuturor circumstanţelor relevante ale cauzei. Constatările lor nu pot fi, în niciun caz, considerate „arbitrare sau nerezonabile”.
Mai mult, chiar şi majoritatea, în constatarea cu privire la o violare în această cauză, nu pretinde că condamnarea lui G. a fost „arbitrară sau nerezonabilă”.
În măsura în care deciziile naţionale relevante nu relevă vreo motivare vădit arbitrară, eu consider că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 6 § 1 este vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, sau, alternativ, să nu fie constatată o violare în această cauză.
| ← Holomiov contra Moldovei - Arestare preventivă nejustificată.... | Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei - Jurisdicţia în... → |
|---|
