Hauler împotriva României - Refuzul tribunalelor de a examina legalitatea unei hotărâri a Comisiei de aplicare a legii 18
(Cerere nr. 67703/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iulie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Hauler contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:
D-nii. B.M. ZUPANČIČ, preşedinte,
C. BÎRSAN,
D-nele E. FURA-SANDSTRÖM,
A. GYULUMYAN,
D-nii. E. MYJER,
DAVID THÓR BJÖRGVINSSON,
D-na I. ZIEMELE, judecători,
si dl. S. QUESADA, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 21 iunie 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 67703/01) îndreptată împotriva României, a cărei cetăţeană, d-na Magdalena Hauler (« reclamanta»), a sesizat Curtea la 27 septembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanta, căreia i s-a admis să beneficieze de asistenţa judiciara, este reprezentata de Maestrul K. Kapcza Mikolt, avocata la Cluj-Napoca. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de d-na Cristina Tarcea, Agenta a guvernului român pe lângă Curtea europeană a Drepturilor Omului, apoi de d-na Beatrice Ramaşcanu, care a înlocuit-o în această funcţie.
3. La 30 mai 2002, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea si temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1940 şi domiciliază la Carei.
5. În 1991, la o dată neprecizată, ea a sesizat Comisia administrativa competenta pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (în continuare « Comisia ») cu o cerere de atribuire în proprietate a unui teren de 3,30 ha care aparţinuse mătuşii sale, a cărei moştenitoare era.
6. Printr-o hotărâre a acestei comisii dată la 7 octombrie 1991, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeţei solicitate fără însă a fi « pusă în posesia » terenului menţionat (punere în posesie). De altfel, ea a depus numeroase memorii la primar pentru ca titlul său de proprietate sa îi fie eliberat si să se realizeze punerea sa în posesie.
7. Conform Guvernului, reclamanta ar fi acceptat să primească si ar fi cultivat un alt teren atribuit în schimbul celui ce aparţinuse mătuşii sale. Conform reclamantei, ea ar fi refuzat constant să fie pusă în posesia unui alt teren.
8. În perioada dintre 1991 si 1994, reclamanta a aderat, pe baza titlului celor 3,30 ha ale sale, care nu ar fi fost determinate din punct de vedere al amplasamentului lor, la o asociaţie agricola, societatea A., care exploata o mare suprafaţă de terenuri agricole ale unor particulari cărora li se recunoscuseră vechile drepturi de proprietate pierdute cu ocazia naţionalizării din anii 60.
9. La 5 ianuarie 1995, primăria a eliberat unui terţ un titlu de proprietate pe o parte a terenului revendicat de reclamanta si l-a pus în posesia acelui teren.
10. La 1 octombrie 1996, reclamanta a contestat această hotărâre în faţa judecătoriei din Marghita, cerând anularea titlului de proprietate al terţului si să fie pusă în posesia terenului în cauza. Ea se întemeia mai întâi pe faptul că terenul în cauză fusese proprietatea mătuşii sale, ca îl obţinuse pe calea moştenirii si că erau întrunite toate condiţiile pentru ca terenul sa îi fie atribuit în proprietate. Ea a mai invocat si articolul 16 din lege care îi da prioritate în atribuirea terenului, ţinând seama de apartenenţa sa la minoritatea germană.
11. Printr-o sentinţa din 12 octombrie 1998, judecătoria a admis acţiunea sa si a ordonat anularea parţială a titlului de proprietate contestat de reclamanta. În plus, ea a ordonat Comisiei judeţene să elibereze noi titluri de proprietate părţilor în conformitate cu hotărârea sa.
12. Comisia a făcut apel contra acestei sentinţe, susţinând că, în temeiul articolului 13 § 1 din lege, ea nu avea obligaţia de a recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor ce aparţineau mătuşii sale.
13. Printr-o hotărâre din 16 septembrie 1999, tribunalul judeţean Bihor a admis apelul, sub motiv ca stabilirea amplasamentului si atribuirea efectiva a parcelelor nu intrau în competentele jurisdicţiei primei instanţe, dat fiind de asemenea ca anularea parţială a titlului de proprietate « ar implica o modificare a altor titluri deja atribuite si ar necesita modificări în parcela în cauza si că în consecinţă mai mulţi proprietari cărora le fuseseră deja atribuite parcele în acel loc ar fi afectaţi ». Tribunalul mai reţinea şi că reclamantei i se reconstituise într-adevăr dreptul de proprietate asupra totalităţii terenului la care avea dreptul, căci chiar înainte de introducerea acţiunii în anulare a titlului de proprietate, ea încheiase un contract de arendă a terenului în cauza cu societatea A.
14. Reclamanta a sesizat Curtea de Apel din Oradea printr-un recurs contra hotărârii tribunalului. Ea susţinea ca tribunalul judeţean nu interpretase corect probele si nu aplicase dispoziţiile legale privitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi că judecătoria se pronunţase corect asupra atribuirii terenului care aparţinuse mătuşii sale. Ea critica hotărârea pronunţată în apel considerând de asemenea că tribunalul judeţean îşi întemeiase hotărârea sa pe elemente străine obiectului litigiului, anume pe contractul pe care ea îl încheiase cu societatea A.
15. Printr-o hotărâre din 5 aprilie 2000, Curtea de Apel din Oradea a confirmat hotărârea tribunalului judeţean şi a respins recursul reclamantei, sub motiv ca identificarea parcelelor nu aparţinea competenţei tribunalelor. Considerentele acestei hotărâri erau următoarele, în partea lor pertinenta:
« Dispoziţiile Legii nr. 18/1991, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 169/1997, prevăd posibilitatea ca atribuirea terenurilor în proprietate să nu se facă obligatoriu cu respectarea vechilor amplasamente. De altfel, delimitarea parcelelor ţine de competenţa comisiilor de aplicare a legii fondului funciar si nu de aceea a tribunalelor.
Numai pentru terenurile situate intra muros legea prevede ca acestea ar trebui atribuite vechilor lor proprietari si numai în aceste cazuri determinarea de către tribunale a terenurilor învecinate nu depăşeşte limitele atribuţiilor puterii judiciare. »
16. Reclamanta a depus o contestaţie în anulare, motivată prin omisiunea jurisdicţiei de recurs de a se pronunţa cu privire la două din motivele recursului pe care le prezentase. Conform ei, tribunalul se pronunţase aplicând dispoziţii care nu mai erau în vigoare la data sentinţei, în speţă extinderea competentei jurisdicţiilor pentru a controla hotărârile Comisiei; în plus, motivaţia hotărârii sale era contradictorie.
17. Curtea de Apel Oradea a respins contestaţia în anulare printr-o hotărâre din 4 septembrie 2000, apreciind ca ar fi trebuit ca eroarea materială constatată să fie o eroare gravă, evidentă, a cărei verificare să nu necesite o reexaminare a fondului sau o apreciere a probelor. Ea a considerat pe de alta parte că, în motivarea sa, tribunalul răspunsese global argumentelor reclamantei.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
18. Fiind vorba de competenţa tribunalelor în examinarea hotărârilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea legii nr. 18/1991, esenţa reglementării interne pertinente, cuprinse în legea nr. 18/1991 cu privire la fondul funciar, publicată în Monitorul Oficial din 20 februarie 1991 si republicată în Monitorul Oficial din 5 ianuarie 1998, după modificările ce îi fuseseră aduse de legea nr. 169/1997, este descrisa în hotărârea Glod contra României, nr. 41134/98, 16 septembrie 2003, §§ 22-24.
19. Examinarea jurisprudenţei interne relative la competenta tribunalelor în a stabili legalitatea amplasamentului terenului stabilit de Comisia administrativa nu permite să se conchidă că această chestiune a fost tranşată în mod definitiv.
20. Astfel, în hotărârea nr. 947 din 15 mai 1996, Curtea Supremă de Justiţie a judecat că:
«_ În speţă, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente era posibilă, si ca urmare Comisia locala de aplicare a legii nr. 18/1991 avea obligaţia de a pune în posesie reclamanţii, astfel cum rezulta din expertiza efectuată. »
21. Pe de altă parte, în hotărârea nr. I/1997 din 30 iunie 1997, pronunţată în şedinţa plenara ca urmare a unui recurs pentru aplicarea uniforma a legii (recurs în interesul legii), Curtea supremă de Justiţie s-a pronunţat după cum urmează:
« 4. În ceea ce priveşte competenţa tribunalelor în a stabili amplasamentul terenului atribuit în proprietate, au fost pronunţate soluţii divergente.
Astfel, anumite tribunale si-au stabilit competenţa în a delimita terenul atribuit în proprietate, considerând ca procedând astfel, ele nu îşi depăşeau atribuţiile din punct de vedere judiciar, deoarece expresia « extinderea suprafeţei terenului » ar putea face obiectul controlului tribunalelor, la care făcea referire articolul 11, par. 7 din legea nr. 18/1991, se extindea de asemenea asupra amplasamentului, inclusiv precizând terenurile învecinate. Aceasta pentru a îndeplini voinţa legiuitorului de a atribui fiecărei persoane, în măsura posibilului, terenul care aparţinuse autorilor săi.
Dimpotrivă, alte tribunale au decis că nu erau competente spre a stabili amplasamentul terenurilor care trebuiau atribuite în proprietate, în temeiul articolului 11, par. 7 din legea nr. 18/1991.
Acestea din urmă s-au pronunţat corect. »
ÎN DREPT
I. ASUPRA EXCEPŢIILOR PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
22. Guvernul invocă mai întâi inadmisibilitatea cererii sub motivul incompatibilităţii sale rationae materiae cu dispoziţiile din Convenţie.
23. Invocând cauza Bugarski si von Vuchetich contra Sloveniei (dec.), nr. 44142/98, 3 iulie 2001, Guvernul pretinde că în virtutea legii nr. 18/1991, reclamanta nu ar avea un drept de a i se atribui în proprietate un teren pe amplasamentul terenului care aparţinuse mătuşii sale si că, drept urmare, ea nu ar avea un drept civil de invocat, conform legislaţiei române. Ca urmare, articolul 6 nu şi-ar găsi aplicare.
24. Pe de altă parte, Guvernul susţine că reclamanta ar fi acceptat să ia în posesie si ar fi exploatat un alt teren propus de primărie, cu aceleaşi dimensiuni si valoare ca acela care aparţinuse mătuşii sale, astfel încât ea nu ar mai avea calitatea de victima.
25. Reclamanta se opune acestor argumente.
26. Curtea reaminteşte că în hotărârea sa Glod mai sus citata, ea a considerat că articolul 6 era aplicabil unei proceduri similare celei din speţă (cf. hotărârea Glod mai sus citată, § 34). În această privinţă, Curtea observă că procedura litigioasă în anularea titlului de proprietate al unui terţ se referea de asemenea la legalitatea unei hotărâri a Comisiei administrative referitoare la dreptul reclamantei, decurgând din legea fondului funciar, de a i se restitui un bun imobiliar, drept care are, incontestabil, un caracter civil, în sensul primului paragraf din articolul 6 mai sus citat, care este, aşadar, aplicabil în speţă.
27. De asemenea, Curtea a respins deja o excepţie preliminară a guvernului, întemeiată pe lipsa calităţii de victimă a reclamantei, similară cu aceea invocată în speţă. În această privinţă, ea observă că cererile reclamantei nu se limitează la ingerinţa autorităţilor în dreptul său de proprietate, ci se referă de asemenea la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie. Or, în absenta oricărei recunoaşteri, explicită sau substanţială, apoi a unei reparaţii, din partea autorităţilor, a unei astfel de încălcări a Convenţiei, reclamanta poate în mod incontestabil să se pretindă victima constatării tribunalelor conform căreia acestea nu erau competente spre a examina o hotărâre administrativă a Comisiei, cum a fost cazul în speţă (cf. hotărârea Glod mai sus citata, § 25-28 si mutatis mutandis, Crişan contra României, nr. 42930/98, §§ 27-30, 27 mai 2003).
28. Pornind de aici, se cuvine a fi respinse excepţiile preliminare ale Guvernului.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
29. Reclamanta se plânge mai întâi de refuzul tribunalelor de a examina legalitatea unei hotărâri a Comisiei. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea pertinenta:
« Orice persoană are dreptul să îi fie judecată cauza_ într-un termen rezonabil, de un tribunal_ , care va decide_ cu privire la contestaţiile legate de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »
30. Reclamanta subliniază că în lumina schimbărilor legislative aduse de legea nr. 169/1997, jurisdicţiile române au considerat în mod eronat că ele nu se bucurau, în temeiul articolului 11 din legea nr. 18/1991, de o plenitudine de jurisdicţie în materie de reconstituire a dreptului de proprietate. O astfel de situaţie a făcut jurisdicţiile sesizate prin contestaţia sa să nu examineze legalitatea reconstituirii dreptului său de proprietate în ceea ce priveşte amplasamentul acestui teren.
31. Guvernul se opune acestei teze.
32. Curtea reaminteşte că, fiind vorba de hotărâri cu privire la drepturi si obligaţii cu caracter civil, articolul 6 § 1 din Convenţie ordonă supunerea hotărârilor luate de autorităţi administrative care nu îndeplinesc ele însele exigentele acestei dispoziţii, controlului ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină (cf. Glod mai sus citat, § 35 ; Crişan, mai sus citat, § 24; Stallinger si Kuso contra Austriei, hotărâre din 23 aprilie 1997, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-II, pag. 679–680, § 51).
33. Curtea reaminteşte că în cauza Glod, ea s-a pronunţat în sensul că Comisia administrativă numită prin ordin al prefectului si condusă de acesta, cu aplicarea articolului 11 din lege, care s-a pronunţat cu privire la restituirea unui teren în detrimentul reclamantei, nu răspundea exigenţei de independenţă cu privire la executiv, şi nu ar putea, aşadar, constitui un « tribunal », în sensul articolului 6 § 1 mai sus citat (cf. Glod mai sus citat, § 36). Rezultă de aici că, pentru ca exigenţele articolului 6 § 1 din Convenţie să fie îndeplinite, cel interesat trebuie să poată supune hotărârile luate de autoritatea administrativă în cauză controlului ulterior al unui organ judiciar cu deplină jurisdicţie.
34. Curtea observă în această privinţă că tribunalele, care au fost sesizate de reclamantă spre a controla legalitatea unei hotărâri prin care Comisia acordase unui terţ terenul ce aparţinuse mătuşii sale, teren în posesia căruia ea cerea să fie pusă în temeiul unei alte hotărâri administrative care îi recunoştea dreptul de proprietate asupra a 3,30 ha de teren (a se vedea paragraful 6, mai sus), s-au declarat incompetente spre a se pronunţa asupra legalităţii amplasamentului terenului, aşa cum a fost stabilită de Comisia administrativă.
35. Deşi în cauza Glod mai sus citată, Curtea luase act cu interes de schimbarea legislativ adusă de legea nr. 169/1997, cu privire la extinderea, de acum nelimitată, a competenţei jurisdicţiilor chemate să se pronunţe asupra legalităţii hotărârilor administrative ale Comisiei (cf. Glod mai sus citat, § 38), ea observă că în speţă, Curtea de Apel din Oradea s-a declarat incompetentă, în hotărârea sa din 5 aprilie 2000, de a examina dacă reclamanta avea legal dreptul la un teren în acelaşi loc cu cel care aparţinuse mătuşii sale. Astfel, reclamanta nu a putut supune hotărârea luată de o autoritate administrativă care nu îndeplinea ea însăşi exigentele unui « tribunal », în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie, controlului ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină.
36. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciază că imposibilitatea reclamantei de a supune examinării tribunalelor chestiunea dacă ea îndeplineşte exigentele prevăzute de lege pentru a i se restitui un teren pe vechiul amplasament, în cadrul contestaţiei sale a unei hotărâri administrative care statua asupra drepturilor sale civile, aduce atingere substanţei însăşi a dreptului său de acces la un tribunal (cf. Glod mai sus citat, § 39).
37. Aceste elemente sunt suficiente Curţii spre a conchide că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
III. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII PRETINSE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
38. Reclamanta se plânge ca din cauza soluţiei date contestaţiei sale de jurisdicţiile naţionale, ea a suferit o atingere a dreptului său la respectarea bunurilor sale, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
39. Guvernul contestă această teză.
40. Curtea reţine că acest capăt de cerere este legat de cel examinat mai sus si trebuie deci să fie de asemenea declarat admisibil.
41. Ţinând seama de constatarea cu privire la articolul 6 (paragraful 37 de mai sus), Curtea apreciază ca nu este cazul să se examineze separat dacă a avut loc, în speţă, o încălcare a acestei dispoziţii (a se vedea, printre altele, Glod mai sus citat, § 46 şi mutatis mutandis hotărârile Laino contra Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I ; Biserica catolica din Hania contra Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
42. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
43. Reclamanta reclamă cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, restituirea în natură a terenului de 3,30 ha situat pe vechiul său amplasament sau, în subsidiar, o sumă corespunzând valorii bunului imobiliar amintit, pe care o apreciază la 165 000 euro (EUR). Ea cere în plus, 5 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de refuzul autorităţilor, timp de aproape şaisprezece ani, de a o pune în posesia terenului său pe vechiul amplasament, ceea ce i-a cauzat suferinţe psihice si a generat un sentiment de nedreptate si o tensiune permanentă.
44. Guvernul se opune acordării sumelor cerute de reclamantă. El susţine că valoarea terenului agricol în zona în care se găseşte acela al reclamantei este inferioară celei pretinse de aceasta din urmă şi atrage atenţia că ea ar fi primit în fiecare an un profit din exploatarea terenului echivalent pe care ea l-ar fi acceptat implicit în locul terenului reclamat (a se vedea paragrafele 7-8 de mai sus). Legat de prejudiciul moral, Guvernul este de părere că nu se poate stabili nici o legătură de cauzalitate între suferinţele sale si încălcările pretinse ale drepturilor convenţionale.
45. Curtea subliniază că unicul temei de a acorda o satisfacţie echitabil rezidă în speţă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de accesul la un tribunal pentru a contesta hotărârile Comisiei care se pronunţau cu privire la drepturile sale cu caracter civil. Curtea nu ar putea desigur, specula asupra a ceea ce ar fi fost rezultatul procesului în cazul contrar, dar nu apreciază ca iraţional să considere că partea interesat a suferit o pierdere de şansă reală (cf. Pelissier si Sassi contra Franţei [GC], nr. 25444/94, § 80, CEDO 1999-II ; Crişan, mai sus citat, § 36 ; Glod mai sus citat, § 50). Pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere articolul 41, ea îi alocă 4 000 EUR pentru toate prejudiciile contopite.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
46. Reclamanta cere de asemenea 2 000 EUR pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa jurisdicţiilor interne.
47. Guvernul consideră că reclamanta nu poate revendica decât rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale necesare si justificate.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale decât în măsura în care se constată realitatea lor, necesitatea si caracterul rezonabil al nivelului lor. În speţă şi ţinând seama de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile sus-menţionate, Curtea apreciază ca rezonabilă suma de 500 EUR cu titlu de costuri si cheltuieli de judecată în procedura naţională şi o acordă reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
49. Curtea judecă adecvat să îşi bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilităţii de împrumut marginal de la Banca centrală europeană, la care se adaugă trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Afirmă ca avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Afirmă ca nu este cazul să fie examinat motivul întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Afirmă
a) că Statul acuzat trebuie să achite reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare:
i) 4 000 EUR (patru mii euro) ca daune materiale şi morale;
ii) 500 EUR (cinci sute euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată;
b) că sumele se va converti în moneda Statului acuzat la rata aplicabil la data plăţii şi că se cuvine să se adauge la acestea orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) că începând cu expirarea termenului menţionat şi până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă având o rată egală cu acea a facilităţii de împrumut marginal de la Banca centrală europeană aplicabilă pe această perioadă, la care se adaugă trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 iulie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Santiago QUESADA Boštjan M. ZUPANČIČ
Grefier Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Hauler împotriva României - Refuzul tribunalelor de a examina legalitatea unei hotărâri a Comisiei
