Cauza Acatrinei contra Romaniei - Neexecutărea de către autoritatea administrativă competentă a unei sentinte
(cererea nr. 7114/02)
Hotărâre Strasbourg 26 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Acatrinei contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I.BERRO-LEFEVRE, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 5 octombrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 7114/02) îndreptată împotriva României prin care doi cetăţeni ai acestui stat, Domnul Vasile Acatrinei şi Doamna Elena Acatrinei (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 20 mai 2001 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii se plâng, din punct de vedere al articolului 6 al Convenţiei, de neexecutarea de către administraţie a sentinţelor judiciare definitive care ordonă punerea lor în posesia terenurilor şi eliberarea titlurilor de proprietate. Ei au văzut de asemenea, din acest motiv, o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor, din punct de vedere al articolului 1 al Protocolului nr. 1.
4. La data de 24 octombrie 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. Atât reclamanţii cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamanţii, mamă şi fiu, s-au născut în 1928 şi respectiv în 1948 şi locuiesc la Negritesti.
7. Prin două sentinţe definitive din 11 noiembrie 1993 tribunalul judeţean Neamţ a ordonat comisiei locale din Margineni pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală din Mărgineni) să pună reclamanta în posesia unui teren de 3,20 hectare situat la Mărgineni şi să pună reclamantul şi pe G.A. în posesia a două terenuri de 0,77 hectare şi respectiv 0,44 hectare situat la Mărgineni. La 28 martie 1994 aceste sentinţe au devenit executorii.
8. Printr-o sentinţă definitivă din 17 februarie 1994, tribunalul judeţean Neamţ a ordonat comisiei locale din Podoleni pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală din Podoleni”) să pună reclamanta în posesia celor două terenuri de 1,22 hectare şi respectiv 1,99 hectare în perimetrul comunei Podoleni, fără a identifica amplasamentul lor şi să redacteze un proces-verbal de punere în posesie.
1. Demersuri făcute de reclamanţi pentru a obţine executarea sentinţelor definitive din 11 noiembrie 1993
9. La 23 iunie 1994 reclamanţii au sesizat tribunalul judeţean Neamţ cu o acţiune împotriva comisiei locale din Mărgineni cu scopul de a o condamna pe aceasta din urmă la plata unei amenzi pentru neexecutarea sentinţelor definitive din 11 noiembrie 1993. Printr-o sentinţă din 20 septembrie 1994 tribunalul judeţean a dat câştig de cauză acţiunii lor şi a condamnat comisia locală din Margineni la plata unei amenzi de 5.000 lei româneşti (ROL) pe zi de întârziere pentru executarea respectivei cauze.
10. La 19 septembrie 1996 comisia locală din Mărgineni a redactat în favoarea reclamantei un proces-verbal de punere în posesie a unui teren de 5,27 hectare situat la mărgineni. În procesul-verbal se menţiona că aceasta echivala cu executarea sentinţei din 11 noiembrie 1993. Procesul-verbal a fost semnat de reclamantă.
11. La 14 februarie 1997 comisia locală din Mărgineni a redactat în favoarea reclamantului un proces-verbal de punere în posesia terenurilor de 0,77 ha şi 0,44 ha situate la Mărgineni. În acest proces-verbal, semnat de reclamant, era indicat că sentinţa din 11 noiembrie 1993 a fost executată.
2. Demersuri făcute de reclamantă pentru a obţine executarea sentinţei definitive din 17 februarie 1994.
12. La 23 iunie 1994 reclamanta a sesizat tribunalul judeţean Neamţ cu o acţiune împotriva comisiei locale din Podoleni pentru a fi condamnată la executarea sentinţei din 17 februarie 1994. Printr-o sentinţă din 6 septembrie 1994 tribunalul a dat câştig de cauză acţiunii sale şi a condamnat comisia locală din Podoleni la plata unei amenzi de 5.000 ROL pe zi de întârziere până la executarea sentinţei din 17 februarie 1994.
13. În urma cererii reclamantei, la 15 mai 1997, Prefectura Neamţ a ordonat comisiei locale din Podoleni să o pună în posesia unui teren de 3,21 ha în conformitate cu sentinţa din 17 februarie 1994.
14. La 25 iulie 2001, comisia locală din Podoleni a măsurat parcelele de teren pentru a pune reclamanta în posesia unui teren de 3,21 ha. Reclamantul, care o reprezenta pe reclamantă cu ocazia acestei proceduri, a ezitat să accepte terenurile propuse. El a susţinut că terenurile propuse aşa cum erau identificate de comisie i se păreau acceptabile în principiu, dar că după câte cunoaşte el, o parte din aceste terenuri era folosită de alte persoane. Comisia locală din Podoleni i-a cerut atunci să găsească o altă soluţie sau să-i indice alte terenuri pentru punerea în posesie, ceea ce reclamantul nu a făcut. În aceste condiţii, comisia locală din Podoleni a redactat un proces-verbal indicând terenurile acceptate în principiu de reclamant şi a amânat punerea efectivă în posesie “toamna, după seceriş”. Reclamantul a refuzat să semneze acest proces-verbal.
15. La 13 decembrie 2001 comisia locală din Podoleni a redactat un proces-verbal de punere în posesie în favoarea reclamantei pentru 3,21 ha de teren în conformitate cu sentinţa din 17 februarie 1994 aşa cum a fost identificat în procesul-verbal din 25 iulie 2001. Semnătura reclamantei nu figurează pe acest proces-verbal. La 11 februarie 2002 comisia locală a redactat un titlu de proprietate în favoarea reclamantei pentru terenul de 3,21 ha.
16. În 2003 reclamanţii au adresat mai multe scrisori comisiei locale din Podoleni pentru a contesta punerea în posesie informând-o asupra imposibilităţii de a folosi efectiv terenurile, asupra faptului că nişte terţi aveau şi ei titluri de proprietate asupra unei părţi din aceste terenuri.
17. Din actele dosarului reiese totuşi că reclamanta este singura titulară a unui drept de proprietate asupra terenurilor respective şi că niciunei alte persoane nu i s-a acordat un titlu de proprietate, nici nu a fost pusă în posesia acestor terenuri.
18. Prin scrisoarea din 26 ianuarie 2004 comisia judeţeană Neamţ a informat reclamanţii că fuseseră puşi în posesia terenurilor în conformitate cu sentinţa din 17 februarie 1994. De asemenea, i-a informat că în măsura în care nu erau satisfăcuţi de punerea în posesie, le era îngăduit să sesizeze instanţele naţionale cu o acţiune în anulare sau de modificare a titlului lor de proprietate în conformitate cu dispoziţiile legii nr. 18/1991.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
19. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele din legile nr. 19/1991 asupra domeniului funciar, 169/1997 de modificare a legii nr. 18/1991 şi 29/1990 asupra contencioaselor administrative, precum şi extrasele din codul civil şi din codul de procedură civilă, este descrisă în cauzele Sabin Popescu contra României (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004) şi Roman şi Hogea contra României ((decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004).
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI
20. Reclamanţii se plâng că refuzul autorităţilor competente de a se conforma la sentinţele din 11 noiembrie 1993 şi 17 februarie 1994 ale tribunalului judeţean Neamţ le-a încălcat dreptul lor de acces la un tribunal. Ei invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei care prevede în partea sa pertinentă următoarele:
“Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale_ de către un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
1. Excepţia Guvernului reieşită din nerespectarea termenului de şase luni
21. Guvernul afirmă că partea din cerere privind neexecutarea sentinţelor din 11 noiembrie 1993 favorabile reclamanţilor este inadmisibilă din cauza nerespectării termenului de şase luni. El se sprijină pe faptul că, conform jurisprudenţei Curţii în materie de încălcare continuă, termenul de şase luni începe să decurgă din momentul în care se pune capăt situaţiei continue (Skowronski contra Poloniei (decizie) nr. 37609/97, 19 martie 2002, Paar contra Ungariei (decizie), nr. 40867/98, 20 septembrie 2001 şi Malama contra Greciei, nr. 43622/98, 1 martie 2001, § 34). Ori în cazul în speţă cele două sentinţe din 11 noiembrie 1993 au fost executate la 19 septembrie 1996 şi respectiv 17 februarie 1997, adică la mai mult de şase luni mai înainte la reclamanţii să sesizeze curtea cu această plângere, adică 20 mai 2001.
22. Reclamanţii nu prezintă în mod expres observaţii asupra acestei excepţii, ci ei afirmă că deşi au fost puşi în posesia terenurilor în conformitate cu sentinţele citate anterior, şi alte persoane au obţinut titluri de proprietate asupra aceloraşi terenuri.
23. Curtea aminteşte că în temeiul articolului 35 § 1 al Convenţiei, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi într-un termen de şase luni începând de la data deciziei interne definitive. Ori, atunci când încălcarea invocată constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni nu începe să decurgă decât din momentul în care această situaţie continuă se încheie (a se vedea, mutatis mutandis, Hornsby contra Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 508, § 35, şi Marinakos contra Greciei (decizie), nr. 49282/99, 29 martie 2000).
24. În cazul în speţă, Curtea constată că reclamanţii se plâng de refuzul autorităţii competente de a-i pune în posesia terenurilor în conformitate cu sentinţele din 11 noiembrie 1993. Acest refuz este analizat într-o situaţie continuă. Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că cele două sentinţe au fost executate la 19 septembrie 1996 şi respectiv 17 februarie 1997, aşa cum reiese din procesele-verbale redactate de autorităţile competente cu aceste ocazii. În consecinţă, s-a pus capăt situaţiei continue de peste şase luni înainte de 20 mai 2001, data introducerii cererii în faţa curţii. Între altele, în măsura în care reclamanţii intenţionau să se plângă de o execuţie ineficientă a sentinţelor în cauză şi având în vedere că nu erau obligaţi să epuizeze căile de atac interne (Mihai-Iulian Popescu contra României, nr.2911/02, § 43, 29 septembrie 2005 şi Metaxas contra Greciei, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004), ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu această plângere în termen de şase luni începând de la data pretinsei încălcări a Convenţiei.
25. Reiese că această parte a cererii este tardivă şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
2. Excepţia Guvernului reieşită din lipsa calităţii de victimă
26. Guvernul menţionează că reclamanta nu mai poate invoca o încălcare a drepturilor sale ce decurg din Convenţie, din moment ce sentinţa din 17 februarie 1994 a fost executată. El indică faptul că la 13 decembrie 2001 reclamanta a fost pusă în posesie, în conformitate cu sentinţa citată anterior şi că în acest scop a fost redactat un proces-verbal.
27. Guvernul afirmă că această excepţie poate fi ridicată în toate fazele procedurii (Burdov contra Rusiei, nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). El subliniază de asemenea că în măsura în care reclamantei i s-a reparat prejudiciul de către instanţele interne, ea şi-a pierdut calitatea de victimă (Popov contra Ucrainei (decizie), nr. 13243/02, 8 iulie 2003).
28. Reclamanta contestă excepţia Guvernului. Ea afirmă că sentinţa din 17 februarie 1994 nu a fost executată cu promptitudine şi în mod efectiv de către autorităţile naţionale, ţinând cont de faptul că alte persoane folosesc aceste terenuri.
29. Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei constante, prin “victimă” articolul 34 al Convenţiei desemnează persoana direct interesată de act sau omisiunea în litigiu, existenţa unei încălcări a cerinţelor Convenţiei acordându-se chiar şi în lipsa unui prejudiciu. Aşadar, o decizie sau o măsură favorabilă reclamanţilor nu este de ajuns în principiu pentru a le retrage calitatea de “victimă” decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit şi în substanţă, apoi au reparat încălcarea Convenţiei (a se vedea, între altele, Lüdi contra Elveţiei, hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag. 18, § 34, şi Dalban contra României, [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI).
30. Curtea constată că decizia din 17 februarie 1994 nu a fost deci executată decât la 13 decembrie 2001. Cu toate acestea, în măsura în care nicio hotărâre judiciară nu a recunoscut o eventuală încălcare nici nu a reparat prejudiciul invocat de reclamantă din cauza duratei executării, ea constată că condiţiile impuse de jurisprudenţă pentru a pierde calitatea de “victimă” nu erau reunite în cazul în speţă (Stubenko versus Ucraina (decizie), nr. 41152/98, 6 aprilie 2004, şi Shmalko versus Ucraina, nr. 60750/00, § 37, 20 iulie 2004). În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta nu se poate pretinde victima unei încălcări a drepturilor sale protejate de Convenţie.
31. Aşadar excepţia va fi respinsă.
3. Asupra temeiniciei plângerii
32. În privinţa plângerii reclamantei referitoare la neexecutarea de către autorităţile naţionale a sentinţei definitive din 17 februarie 1994, favorabilă reclamantei, Curtea constată că nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
33. Guvernul aminteşte jurisprudenţa Curţii conform căreia executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei (Hornsby citat anterior, § 40). Între altele, el subliniază că pentru a aprecia durata rezonabilă a unei proceduri, trebuie să se ţină cont de circumstanţele deosebite ale speţei şi mai ales de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi al autorităţilor (Zappia contra Italiei, hotărârea din 26 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1412, § 23).
34. Guvernul admite că în cazul în speţă autorităţile competente au executat hotărârea din 17 februarie 1994 cu o oarecare întârziere, şi anume la 13 decembrie 2001. Cu toate acestea, el constată că perioada de luat în considerare începe de la 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia (Antonetto contra Italiei, nr. 15918/89, § 29, 20 iulie 2000). În consecinţă, sentinţa în cauză a fost executată într-un termen de şapte ani şi şase luni care nu poate fi totuşi reproşat autorităţilor competente. În această privinţă, Guvernul observă că, deşi reclamanta a fost invitată de mai multe ori să meargă la primărie pentru a clarifica situaţia terenului, ea nu s-a prezentat niciodată şi a refuzat să semneze procesul-verbal de punere în posesie.
35. Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut cere executarea forţată a deciziei şi să înainteze acţiuni la instanţe, fie pentru a obţine executarea prin echivalenţă, fie pentru a constrânge autorităţile să execute decizia şi a le condamna la plata obligaţiilor sau unei amenzi civile.
36. Reclamanta contestă teza Guvernului. Ea menţionează că a cooperat cu autorităţile administrative pentru a asigura punerea lor în posesie. Ea justifică refuzul de a semna procesul-verbal din 25 iulie 2001 prin faptul că terenul oferit de comisie se află în posesia unor terţi. În consecinţă, punerea sa în posesie formală nu echivalează cu o execuţie efectivă a sentinţei din 17 februarie 1994.
37. Curtea aminteşte că, conform unei jurisprudenţe constante, executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent cărei instanţe îi aparţine, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inactivă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
38. Curtea admite, la fel ca Guvernul, că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga un stat să execute fiecare sentinţă cu caracter civil indiferent care ar fi aceasta şi care ar fi circumstanţele (Sanglier contra Franţei, nr.) 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Cu toate acestea, ea constată că dacă administraţia refuză sau omite să se execute sau întârzie chiar să o facă, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul etapei judiciare a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby citat anterior, § 41).
39. Curtea constată că la 13 decembrie 2001 comisia locală din Podoleni a pus reclamanta în posesia terenurilor în conformitate cu sentinţa din 17 februarie 1994. Cu toate acestea, reclamanta invocă faptul că ea nu a semnat procesul-verbal de punere în posesie, pe motiv că unii terţi folosesc o parte din terenuri, fără a face totuşi dovada afirmaţiilor sale. Ori, Curtea observă că din dosar reiese că situaţia juridică a terenurilor în cauză este clară şi că reclamanta este singura titulară a unui drept de proprietate asupra terenurilor, nicio altă persoană nu a primit un titlu de proprietate nici o punere în posesia acestor terenuri. În consecinţă, autoritatea administrativă competentă s-a conformat obligaţiei ce i-a fost impusă de sentinţa citată anterior.
40. Cu toate acestea, Curtea aminteşte că a considerat deja că omisiunea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate implica o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, mai ales atunci când obligaţia de a executa respectiva hotărâre revine unei autorităţi administrative (a se vedea, mutatis mutandis, Metaxas, citat anterior, § 26, Burdov citat anterior, §§ 36-38, Timofeyev contra Rusiei, nr. 58263/00, §§ 41-42, 23 octombrie 2003, şi Dubenko contra Ucrainei, nr. 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005).
41. În cazul în speţă, comisia locală a executat sentinţa din 17 februarie 1994 numai pe 31 decembrie 2001 şi asta în ciuda atitudinii ezitante a reclamanţilor (paragraful 14 de mai sus). În aceste condiţii, Curtea este de părere că comisia locală din Podoleni ar fi putut să ia mai devreme iniţiativa de a executa sentinţa în cauză, aşa cum a făcut în 2001 (paragraful 15 de mai sus). Asta cu atât mai mult cu cât sentinţa în cauză nu stabilea amplasamentul terenurilor de acordat reclamantei şi era singura autoritate competentă să identifice terenurile libere şi să formuleze ofertele concrete. În consecinţă, Curtea nu este de părere că întârzierea în executare este atribuibilă reclamanţilor.
42. De altfel, Curtea a firmat deja că ceea ce a sugerat Guvernul drept căi de atac, şi anume cererea de amenzi sau de daune-interese, sunt mijloace indirecte de a executa hotărârea definitivă şi nu sunt deci de natură să remedieze direct încălcarea invocată (Roman şi Hogea contra României (decizie), nr. 62959/00, 31 august 2004). Reclamanta nu putea deci fi obligată să le folosească pentru a fi executate hotărârile judiciare pronunţate în cazul în speţă. În consecinţă, niciun demers în privinţa executării forţate a hotărârilor definitive care ordonă punerea în posesie nu a fost cerut reclamantei.
43. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a executa cu rapiditate hotărârea judiciară favorabilă reclamantei.
44. În consecinţă, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
45. Reclamanta denunţă o atingere adusă dreptului ei de proprietate din cauza neexecutării de către autoritatea administrativă competentă a sentinţei din 17 februarie 1994 pronunţată în favoarea sa de instanţele interne. Ea invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza utilităţii publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune
în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuţii sau amenzi.”
46. Guvernul menţionează că sentinţele interne definitive n-au făcut să apară în patrimoniul reclamantei un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, în măsura în care instanţele naţionale au condamnat comisiile locale doar să o pună în posesia terenurilor şi nu au stabilit amplasamentul terenurilor de acordat. Între altele, în opinia sa, prezenta cauză se distinge de cauza Jasiuniene contra Lituaniei (nr.41510/98, 6 martie 2003, § 44) din cauza faptului că obligaţia impusă comisiilor locale de a pune reclamanta în posesia terenurilor nu era alternativă cu obligaţia de a-i plăti o despăgubire în cazul în care punerea în posesie nu mai era posibilă (Burdov citat anterior, § 35).
47. În orice caz, Guvernul subliniază că chiar precupunând că reclamanta putea pretinde că are un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, întârzierea în executarea sentinţei în cauză nu era atribuibilă autorităţilor.
48. Reclamanta contestă ipoteza Guvernului.
49. Pentru a stabili dacă reclamanta dispunea de un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea trebuie să descopere dacă sentinţa din 17 februarie 1994 a condus la apariţia unei creanţe suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă (a se vedea Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-B, pag. 84, § 59).
50. Curtea aminteşte că noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, pe baza cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). În cazul în speţă, sentinţa din 17 februarie 1994 a creat în beneficiul reclamantei “speranţa legitimă” de a fi efectiv pusă în posesia unui teren în perimetrul Podoleni şi de a obţine, ulterior, titlul administrativ de proprietate. În aceste condiţii, “creanţa” sa este suficient de bine stabilită pentru a constitui o “valoare patrimonială” care implică aplicarea garanţiilor articolului 1 al Protocolului nr. 1.
51. Cu toate acestea, Curtea constată că în cazul în speţă sentinţa de acordare reclamantei a terenurilor nu a fost executată în termene rezonabile, ceea ce este atribuibil în exclusivitate autorităţilor administrative competente. Reiese că imposibilitatea din partea ei de a obţine executarea imediată şi completă a acestei sentinţe se traduce printr-o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care ţine de prima frază a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr.1.
52. Dacă este adevărat că în prezent reclamanta a fost pusă în posesia terenurilor la care avea dreptul, Curtea consideră că din cauza întârzierii în executare atribuibilă autorităţilor, ea a suferit un prejudiciu ce decurge din nebeneficierea de bunul său timp de numeroşi ani (Sabin Popescu citat anterior, §§ 80-81).
53. Curtea observă că Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii judiciare pronunţată în speţă; era deci arbitrară şi implica încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie scuteşte Curtea de a descoperi dacă a fost menţinut un echilibru just între cerinţele de interes general şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas citat anterior, § 31).
54. În consecinţă, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
55. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
56. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material şi moral, suma de 1.000.000 euro (EUR).
57. Guvernul constată că reclamanta nu calculează separat suma pentru dauna materială şi morală. În orice caz, el consideră că suma cerută cu titlu de reparaţie este excesivă, mai exact, ţinând cont de faptul că hotărârile interne definitive au fost executate de autorităţile competente. Între altele, Guvernul aminteşte că în cauza Sabin Popescu citată anterior, după ce a constatat o încălcare a articolului 6 al Convenţiei, Curtea a acordat reclamantului suma de 1.500 euro pentru nebeneficierea de un teren timp de mai mulţi ani.
58. Curtea relevă că singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în cazul în speţă în posesia terenurilor în temeiul unei sentinţe definitive din 17 februarie 1994. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamanta nu mai poate invoca un prejudiciu material oarecare în acest capăt de acuzare, în măsura în care a primit titlul de proprietate al terenurilor în cauză (paragraful 15 de mai sus).
59. Curtea consideră, totuşi, că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de întârzierea în executarea sentinţei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de o constatare a încălcării.
60. În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente aflata în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantei 3.200 euro pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli şi taxe
61. Reclamanţii nu cer cheltuieli şi taxe pe motiv că nu au păstrat actele doveditoare.
62. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil al valorii lor. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea nu acordă nimic cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerilor reclamantei inspirate din articolele 6 § 1 al Convenţiei şi 1 al Protocolului nr. 1 legate de neexecutarea sentinţei definitive din 17 februarie 1994 şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
4. Decide
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 3.200 euro (trei mii două sute euro) pentru dauna morală, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, de transformat în lei la cursul de schimb din ziua efectuării plăţii;
b) că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
5. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Cauza Acatrinei contra Romaniei - Neexecutărea de către autoritatea administrativă a sentintei
