Schrepler contra Romaniei - Neexecutarea hotararilor judecatoresti
(Plângerea nr. 22626/02)
HOTĂRÂRE
STRASBURG
15 martie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolele 44 § 2 din Convenţie. I se pot aduce doar modificări de formă.
În cauza Schrepler împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia III), constituită în Camera formată din următorii judecători:
Domnii J. HEDIGAN, preşedinte,
C. BÎRSAN,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THÓR BJÖRGVINSSON,
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFÈVRE, judecător,
şi Domnul S. QUESADA, grefier al secţiei,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu în data de 20 februarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află plângerea (no 22626/02) formulată împotriva României de către domnul M. Andreas Schrepler, cetăţean german (« reclamantul »), care a sesizat Curtea în data de 15 noiembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul M. Gheorghe Cozma, inginer din Satu Mare. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de reprezentanta sa, doamna Beatrice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. În data de 5 ianuarie 2004, Curtea a decis să comunice plângerea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3 din Convenţie, ea a decis să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. În baza articolului 44 § 1 a) din Regulamentul Curţii, ea a comunicat de asemenea o copie a plângerii guvernului german care nu a dorit să-şi prezinte punctul de vedere în această cauză.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1951 şi locuieşte la Stuttgart.
6. Prin hotărârea definitivă din 9 noiembrie 1998, judecătoria din Satu Mare i-a condamnat în solidar pe V.G., V.M., S.Ş. şi G.M. să-i plătească reclamantului, cu titlu de reparaţie pentru prejudiciul material cauzat autovehiculului reclamantului.
7. La 8 decembrie 1998, numita hotărâre a fost investită cu formula executorie şi, la 21 decembrie 1998, titlul executoriu a fost transmis reclamantului. La 8 februarie 19i99, reclamantul a solicitat biroului de executori judecătoreşti de pe lângă judecătoria din Negreşti Oaş să dispună executarea hotărârii datată 9 noiembrie 1998.
8. La 11 februarie 1999, executorul judecătoresc a transmis dispoziţia debitorilor de a executa numita hotărâre într-un termen de douăzeci şi patru de ore de la primirea notificării. Ca urmare a neexecutării de către debitori, executorul judecătoresc le-a transmis la 5 noiembrie 1999 un nou ordin de plată cu un termen de douăzeci şi patru de ore.
9. La 12 noiembrie 1999 şi la 17 aprilie 2000, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul debitorilor şi a întocmit procese-verbale în care constata că debitorii S.Ş. şi G.M. nu aveau bunuri mobile în patrimoniul lor. În aceleaşi procese-verbale, el arată că tatăl debitorului S.S. a declarat că acesta din urmă era plecat în străinătate şi că era de acord să plătească partea din datorie care corespundea responsabilităţii fiului său. Tatăl debitorului G.M. a declarat că fiul său deţinea acţiuni în societatea comercială M.
10. Prin procesul-verbal din 17 aprilie 2000, executorul judecătoresc a constatat că debitorul V.M. era plecat în străinătate dar că, în conformitate cu declaraţia mamei sale, el era proprietarul unui imobil. În aceeaşi zi, executorul judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui V.G. unde a pus sub sechestru bunurile mobile care îi aparţineau. Aceasta a fost constatat prin procesul-verbal întocmit cu acea ocazie. La 5 iunie 2000, executorul a publicat anunţul de vânzare la licitaţie a bunurilor lui V.G. pentru data de 26 iunie 2000.
11. La 19 aprilie 2000, ca urmare a unei plângeri depuse de reclamant împotriva procedurii de executare, tribunalul judeţean din Satu Mare l-a informat că executarea silită mobiliară era în curs şi că el putea să solicite executarea silită imobiliară împotriva lui V.M. dacă el considera necesar.
12. Reclamantul a depus o nouă plângere la tribunalul judeţean în care denunţa tergiversarea procedurii de executare silită. La 23 iunie 2000, tribunalul l-a informat că procedura de executare era în curs de desfăşurare, că trei debitori erau insolvabili şi că doar V.G. avea bunuri mobiliare care puteau fi sechestrate. El a mai fost informat că, dacă era nemulţumit de conţinutul procesului-verbal de sechestru, putea să depună o plângere penală pentru fals intelectual.
13. Cu ocazia vânzării la licitaţie din data de 26 iunie 2000, nu s-a prezentat nici un cumpărător. Reclamantul a făcut o cerere de executare silită imobiliară asupra imobilului care îi aparţinea lui V.M. Executorul judecătoresc a închis executarea silită mobiliară şi a adresat o notificare primăriei din Bixad pentru a-i transmite informaţii asupra bunurilor mobiliare şi imobiliare ale debitorilor.
14. Prin adresa din 29 iunie 2000, care răspundea unei cereri a reclamantului, judecătoria l-a informat că executorul judecătoresc solicitase primăriei informaţii referitoare la bunurile debitorilor. În măsura în care nu era reclamantul nu era satisfăcut de activitatea executorului, el putea sesiza instanţele naţionale cu o contestaţie la executare în temeiul articolului 399 din Codul de procedură civilă.
15. La 30 iunie 2000, primăria l-a informat pe executor că V.G. era proprietarul unui imobil format dintr-o casă şi un teren şi că ceilalţi trei debitori nu figurau înregistraţi la primărie ca fiind proprietari de bunuri.
16. La 25 octombrie 2000, reclamantul a solicitat judecătoriei informaţii despre situaţia procedurii de executare. La 6 noiembrie 2000, tribunalul i-a răspuns că, la 30 iunie 2000, primăria i-a transmis executorului informaţiile solicitate.
17. La 24 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat judecătoriei vânzarea bunurilor lui V.G. pentru a obţine reparaţia dispusă de tribunal la 9 noiembrie 1998.. La 19 martie 2001, reclamantul a adresat din nou tribunalului o cerere prin care solicita să se dispună executarea silită imobiliară împotriva lui V.G.
18. Rezultă din actele depuse la dosar că vânzarea bunurilor lui V.G. nu a avut loc niciodată. Hotărârea din 9 noiembrie 1998 rămâne neexecutată.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
19. Esenţa regulamentului intern pertinent, şi anume, extrasele din codul de procedură civilă în redactările sale anterioare şi posterioare modificării sale din 2 mai 2001 şi din legea din 2 mai 2001 şi legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătoreşti (în vigoare începând din 10 noiembrie 2000) este descrisă în cauzele Roman şi Hogea împotriva României ((dec.), nr. 62959/00, 31 august 2004) şi Topciov împotriva României ((dec.), nr. 17369/02, 15 iunie 2006).
20. Înainte de modificările legislative aduse de legea nr. 188/2000, activitatea executărilor judecătoreşti era reglementată de legea nr., 92/1992 asupra organizării judiciare. În temeiul articolului 110 din legea nr. 92/1992 ante-menţionată, executorii judecătoreşti îşi exercitau activitatea pe lângă tribunalele judeţene şi erau subordonaţi preşedintelui tribunalului, care avea rol de consiliere şi control asupra activităţii lor. Ei erau numiţi de ministrul justiţiei iar atribuţiile lor erau stabilite prin regulamentul asupra activităţii executorilor judecătoreşti, aprobat de acest minister.
21. La 10 noiembrie 2000, legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătoreşti («legea nr. 188/2000 ») a intrat în vigoare. Executorii judecătoreşti sunt în prezent membri ai Uniunii naţionale a executorilor judecătoreşti şi îşi exercită activitatea în birouri individuale. Ei sunt investiţi pentru a presta un serviciu de interes public. Executorii judecătoreşti şi-au început activitatea în birouri la şase luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 188/2000, şi anume, la 10 mai 2001. La aceeaşi dată, birourile executorilor judecătoreşti care existau pe lângă tribunale şi-au încetat activitatea.
22. În temeiul articolului 68 din legea nr. 188/2000, dosarele de executare care se aflau în derulare pe lângă tribunale au fost repartizate între birourile constituite de către un judecător delegat de fiecare instanţă. O copie a dosarului era păstrată sau trimisă, după caz, de către judecătorul delegat la tribunalul competent în vederea executării. Conform articolului 112 din regulamentul de aplicare a legii nr. 188/2000, transmiterea dosarelor de executare era consemnată într-un proces-verbal semnat de executorul judecătoresc şi de judecătorul delegat.
DE DREPT
I. CU PRIVIRE A PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
23. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii din 9 noiembrie 1998 a judecătoriei din Satu Mare care a condamnat diverse persoane să-i plătească o sumă de bani.El invocă articolul 6 § 1 din Convenţie care are următorul conţinut în partea sa aplicabilă:
« Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată_ de un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »
A. Asupra admisibilităţii
24. Curtea constată că cererea nu este evident neîntemeiată în sensul 35 § 3 din Convenţie. În plus, Curtea subliniază că cererea nu este lovită de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Referitor la fond
25. Guvernul susţine că, deşi executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 § 1 din Convenţie (Cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-II, paragraful 41), există circumstanţe care justifică neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecutarea să constituie încălcarea acestui articol. El subliniază că în prezenta cauză, debitorul era o persoană fizică şi că autorităţile naţionale sesizate cu executarea l-au ajutat pe reclamant în demersurile sale pentru a obţine punerea în executare a hotărârii în cauză. Guvernul consideră că, în speţă, neexecutarea numitei hotărâri este imputabilă lipsei de diligenţă a reclamantului şi a reprezentantului său.
26. Guvernul subliniază că, după intrarea în vigoare a ordonanţei guvernamentale nr. 138/2000 asupra modificării codului de procedură civilă, toate cererile de executare silită trebuiau să fie adresate unui executor judecătoresc şi nu judecătoriei conform articolului 3731 din codul menţionat mai sus. Executorul judecătoresc era unicul competent pentru executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti definitive. De altfel, în temeiul articolului 68 din legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătoreşti, activitatea acestora din urmă era desfăşurată în cadrul birourilor independente începând cu data de 10 mai 2001. Astfel, după această dată, reprezentantul reclamantului ar fi trebuit să solicite judecătoriei atribuirea dosarului de executare unui executor judecătoresc, măsură pe care tribunalul n-o putea lua în lipsa unei astfel de cereri. În lipsa unei astfel de cereri, dosarul de executare a fost arhivat de judecătoria din Negreşti Oaş la 22 aprilie 2002.
27. Guvernul subliniază că, având în vedere lipsa de diligenţă a reclamantului şi a reprezentantului său în procedura de executare, aceasta este în prezent perimată şi creanţa prescrisă. Guvernul consideră că reclamantul trebuia să angajeze responsabilitatea contractuală a reprezentantului său în cadrul unor proceduri interne. El notează că în orice caz, hotărârea în cauză n-ar fi putut să fie executată ca urmare a insolvabilităţii debitorilor, fapt care nu poate fi imputat Statului (Cauza Mihailescu împotriva României (dec.), nr. 47748/99, 26 august 2003 şi Cauza Shestakov împotriva Rusiei (dec.), nr. 48757/99, 18 iunie 2002).
28. Reclamantul contestă teza Guvernului. El consideră că neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1998 este datorată lipsei de diligenţă a executorului judecătoresc care, de altfel, a fost întemniţat provizoriu pentru corupţie pasivă într-o altă cauză. El afirmă că a solicitat altor executori judecătoreşti să continue executarea, dar că aceştia din urmă au refuzat.
29. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa conform căreia articolul 6 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are, drept consecinţă imediată, dreptul la executarea hotărârilor judiciare definitive (Cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 40). Acest drept nu poate totuşi să oblige un Stat să dispună executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil indiferent care ar fi acesta şi indiferent de circumstanţe; el trebuie, în schimb, să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive care îi revin. Unica sarcina a Curţii este de a evalua dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Cauza Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003), deoarece, atunci când acestea trebuie să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi nu fac aceasta, această inerţie angajează responsabilitatea Statului în temeiul articolului 6 paragraful 1 din Convenţie (Cauza Scollo împotriva Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr., 315-C, paragraful 44).
30. În cauza de faţă, era vorba despre executarea unei hotărâri care dispune o obligaţie de plată către persoane particulare. În acest sens, Statul trebuia să pună la dispoziţia reclamantului un sistem care să-i permită să obţină de la debitor plata sumelor alocate de instanţe (v., mutatis mutandis, Cauza Dachar împotriva Franţei (dec.), nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Nu putem totuşi să deducem că el trebuie să fie considerat responsabil de neplata unei creanţe executorii datorită insolvabilităţii unui debitor « privat » (v., mutatis mutandis, Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).
31. În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a lua măsurile adecvate de a executa hotărârea din 9 noiembrie 1998, Curtea ia notă că aceasta a fost investită cu formula executorie la 2 februarie 1999. Reclamantul a solicitat executarea acesteia judecătoriei în raza căreia îşi desfăşurau activitatea executorii judecătoreşti, singurele organisme competente so-l sprijine pe reclamant în procedura de executare.
32. Executorul judecătoresc i-a somat pe debitori să se conformeze cu hotărârea menţionată mai sus înainte de data de 11 februarie 1999. Deşi debitorii nu s-au conformat cu această somaţie în termenul legal de douăzeci şi patru de ore, executorul a aşteptat mai mult de nouă luni, adică, 5 noiembrie 1999, pentru a trimite o nouă dispoziţie debitorilor de a executa numita hotărâre. O tentativă de executare a avut loc la 17 aprilie 2000, adică, la cinci luni de la cea de-a doua dispoziţie transmisă debitorilor şi a fost organizată o licitaţie la 26 iunie 2000. Ori, Curtea consideră că aceste termene erau prea lungi, în speţă, ţinând cont, în special, de obligaţia de diligenţă care îi revine organului de executare pentru a nu-i favoriza pe debitori în a-şi organiza insolvabilitatea.
33. În pofida faptului că, la 30 iunie 2000, executorul a fost informat despre posibilitatea de a pune în operă o procedură de executare silită imobiliară împotriva unuia dintre debitori, nici un act de executare nu a fost realizat după această dată.
34. De altfel, nu s-ar putea reproşa reclamantului că nu a acţionat cu diligenţă. În acest sens, Curtea constată că reclamantul a depus mai multe plângeri la judecătorie pentru a denunţa tergiversarea procedurii de executare. Ori, tribunalul s-a limitat în fiecare răspuns să-i dea informaţii referitoare la stadiul procedurii de executare. Tribunalul i-a recomandat în special reclamantului să depună o plângere penală împotriva procesului-verbal de sechestru, necontestând conţinutul. Ci doar lipsa de diligenţă a executorului judecătoresc. De altfel, după eşecul executării silite mobiliare, reclamantul a depus trei cereri de executare silită imobiliară la tribunal. Fără nici un rezultat.
35. Curtea constată împreună cu Guvernul că, drept urmare a modificărilor legislative aduse de ordonanţa guvernamentală nr. 138/2000 şi a legii nr. 188/2000, executorii judecătoreşti îşi exercită activitatea în birouri independente începând din data de 10 mai 2001. Cu toate acestea, Curtea constată că nici articolul 68 din legea nr. 188/2000 nici regulamentul său de aplicare nu impun unui creditor o obligaţie expresă de a solicita transferul dosarului său la un executor judecătoresc. Conform acestui text de lege, judecătorul delegat este cel care trebuie să distribuie dosarele de executare aflate în derulare executorilor judecătoreşti, întocmind cu această ocazie un proces-verbal semnat de el însuşi şi de executorul judecătoresc.
36. Ori, Curtea reţine că ultima cerere de executare adresată de reclamant tribunalului la 19 martie 2001, adică, după intrarea în vigoare a legii nr. 188/2000, dar înainte ca executorii judecătoreşti să-şi exercite să-şi înceteze activitatea pe lângă tribunale, a rămas fără răspuns. Astfel, tribunalul ar fi putut în acel moment să-l informeze pe reclamant despre lipsa sa de competenţă sau despre o eventuală obligaţie care-i revenea de a solicita transferul dosarului la un eventual birou individual. Ori, tribunalul s-a mărginit să arhiveze dosarul de executare al reclamantului la 22 aprilie 2002.
37. Este adevărat că după 19 martie 2001, reclamantul nu a folosit noul mecanism juridic pus la dispoziţia sa de către Stat pentru a obţine executarea numitei hotărâri. Dar Curtea nu se poate împiedica să observe că în momentul în care modificările legislative au intrat în vigoare, şi anume, în mai 2001, procedura de executare se afla pe rol de aproximativ doi ani şi trei luni şi că doar cinci acte de executare au fost întocmite de executorul judecătoresc care îşi exercita activitatea sub controlul tribunalului.
38. Curtea constată că, în conformitate cu legea internă. Termenul pentru a solicita executarea silită a hotărârii este expirat în speţă. Curtea aminteşte că nu trebuie să examineze temeinicia mijlocului obţinut din prescriere, o astfel de sarcină revenind instanţelor naţionale (Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303 A, p. 12, paragraful 30). Ea se mărgineşte să constate că, chiar dacă reclamantul nu a obţinut plata sumei de bani, dl nu-i mai putea constrânge pe debitori să execute această creanţă.
39. De altfel, Curtea nu poate reţine argumentul Guvernului conform căruia orice act de executare ar fi fost inutil ca urmare a insolvabilităţii debitorilor. Ea constată că hotărârea din 9 noiembrie 1998 i-a condamnat în solidar pe cei patru debitori să-i plătească reclamantului o sumă de bani. Mai rezultă din documentul emis la 30 iunie 2000 de primărie executorului judecătoresc că cel puţin unul din debitori era solvabil. Rezultă deci că reclamantul ar fi putut obţine recuperarea creanţei sale dacă executarea silită ar fi fost îndreptată împotriva acestui debitor.
40. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a conchide, în speţă, că autorităţile naţionale nu l-au sprijinit pe reclamant în demersurile sale pentru a obţine executarea hotărârii din 9 noiembrie 1998.
41. Rezultă deci că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
42. Conform articolului 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daune
43. Reclamantul solicită ca autorităţile române să fie condamnate să execute hotărârea definitivă din 9 noiembrie 1998. El indică în mod expres că nu pretinde nici o sumă ca reparaţie cu titlul de prejudiciu material sau moral pe care îl va fi suportat.
44. Guvernul subliniază că neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1998 se datorează lipsei de diligenţă a reclamantului şi a reprezentantului său, ca şi insolvabilităţii celor trei debitori.
45. În ceea ce priveşte reparaţia în natură solicitată de reclamant, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura de executare silită împotriva unor persoane fizice ar fi ajuns dacă infracţiunea la Convenţie nu ar fi avut loc (mutatis mutandis, Cauza Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegerea 1997 I, p. 284, paragraful 85 şi Cauza Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, paragraful 52, 26 ianuarie 2006). Din această cauză, această cerere a reclamantului nu poate fi reţinută de Curte.
46. De altfel, deşi reclamantul nu solicită repararea prin echivalentul prejudiciului său material sau a unui eventual prejudiciu moral, având în vedere ansamblul elementelor care se află în posesia sa, constatarea încălcării articolului 6 paragraful 1 din Convenţie şi statuând în echitate, Curtea ăi atribuie reclamantului 2 000 Euro (EUR).
B. Onorarii şi cheltuieli
47. Reclamantul nu solicită rambursarea onorariilor şi cheltuielilor.
48. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul nu poate obţine rambursarea onorariilor şi cheltuielilor sale decât în măsura în care le-a solicitat. În consecinţă, în cauză, Curtea nu-i atribuie reclamantului nici o sumă cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că:
a) Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform 44 alin. 2 din Convenţie, 2 000 euro (două mii de euro) cu titlul de daune suportate, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlul de impozite, care urmează să fie plătiţi în lei, conform cursului de schimb aplicabil la data plăţii;
b) această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la data plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 procente;
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 15 martie 2007 în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QUESADA John HEDIGAN
Grefier Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Schrepler contra Romaniei - Neexecutarea hotararilor judecatoresti
