Hauschildt contra Danemarca - Impartialitatea judecatorilor
| Comentarii |
|
HAUSCHILDT versus DANEMARCA
Hotărârea Curţii din 24 mai 1989
[...] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând în plen, în conformitate cu articolul 50 al Regulamentului Curţii, compusă din judecătorii: R. Ryssdal, preşedinte, J. Cremona, T. Vilhjâlmsson, F. Golciiklii, F. Matscher, L.-E. Pettiti, B. Walsh, Sir Vincent Evans, R. Macdonald, C. Russo, R. Bernhardt, A. Spielmann, J. De Meyer, N. Valticos, S.K. Martens, E. Palm, B. Gomard, judecător ad-hoc, M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
[...] Adoptă următoarea hotărâre la [29 aprilie 1989]:
PROCEDURA
1. Cazul de faţă a fost trimis Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la 16 octombrie 1987, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Cazul se întemeiază pe o plângere (nr. 10486/83), formulată împotriva Danemarcei la data de 27 octombrie 1982, pe baza articolului 25, de Morgens Hauschildt, cetăţean danez.
[...] Scopul plângerii a fost obţinerea unei decizii care să stabilească dacă faptele prezentate constituie o încălcare a obligaţiilor asumate conform articolului 6 paragraful 1 de statul chemat în judecată.
2. -7. [Paragrafele 2-7 descriu participarea reclamantului la procedura desfăşurată în faţa Curţii, numirea avocatului reclamantului, constituirea Camerei, depunerea memoriilor, numele persoanelor care au reprezentat guvernul, Comisia şi reclamantul în faţa Curţii, pretenţiile reclamantului şi observaţiile aferente ale guvernului şi Comisiei.]
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE PARTICULARE ALE CAUZEI
8. Reclamantul, dl Morgens Hauschildt, cetăţean danez născut în 1941, locuieşte în prezent în Elveţia.
în 1974, el a înfiinţat o companie - Scandinavian Capital Exchange PLC (SCE) - care comercializa lingouri de metal preţios şi presta, de asemenea, servicii financiare. SCE a devenit cel mai mare comerciant de metale preţioase din Peninsula Scandinavă, asociindu-se cu companii din Suedia, Norvegia, Olanda, Marea Britanie şi Elveţia. Reclamantul a fost numit director executiv al companiei.
9. în decursul anilor, până la sfârşitul anului 1979, au apărut neînţelegeri între SCE şi Banca Naţională a Danemarcei, Serviciul Fiscal Intern şi Ministerul Comerţului privind transferul de fonduri către şi de la SCE şi companiile asociate din străinătate.
A. Procedurile penale împotriva reclamantului
1. Faza de investigaţii
10. La data de 30 ianuarie 1980, Serviciul Fiscal Intern a înaintat poliţiei o plângere în care se afirma că activităţile reclamantului şi ale SCE par să implice încălcări ale legislaţiei fiscale daneze şi ale Codului penal.
După obţinerea unui mandat eliberat de o instanţă, poliţia 1-a arestat pe reclamant, a confiscat toate documentele disponibile la sediul companiei şi, la 31 ianuarie 1980, a închis compania.
11. A doua zi, reclamantul a fost dus în faţa Curţii Municipale Copenhaga, fiind acuzat de fraudă şi evaziune fiscală. Curtea a dispus reţinerea în arest a reclamantului timp de trei perioade consecutive a câte 24 de ore; nu s-au ridicat obiecţii.
La data de 2 februarie 1980, după audierea reprezentanţilor acuzării şi apărării, instanţa municipală a hotărât că acuzaţiile nu sunt nefondate şi a dispus trimiterea reclamantului în arest preventiv în regim de izolare, în conformitate cu secţiunile 762 şi 770(3) din Legea privind administrarea Justiţiei (Legea; vezi paragrafele 33 şi 36).
Ca urmare a acestor decizii succesive, dintre care o parte au fost luate de judecătorul Claus Larsen, dl Hauschildt a fost ţinut în arest preventiv până la începerea procesului public în faţa instanţei municipale, la data de 27 aprilie 1981 (vezi paragrafele 19-21). El a petrecut o parte din acest timp în regim de izolare (în perioada 31 ianuarie-27 august 1980).
12. Pe parcursul investigaţiilor, poliţia a confiscat şi alte documente şi bunuri. S-au făcut cercetări şi în Marea Britanie, Olanda, Belgia, Elveţia, Liechtenstein şi Statele Unite ale Americii. Conform Convenţiei Europene pentru Asistenţă Reciprocă în Materie Penală din 20 aprilie 1959, judecătorul de la instanţa municipală a autorizat Parchetul, în câteva rânduri, să solicite colaborarea altor ţări europene în vederea obţinerii de documente şi cu privire la alte aspecte (vezi paragraful 22).
La 4 februarie 1981, rechizitoriul, care conţinea 86 de pagini, a fost trimis dlui Hauschildt. El a fost învinuit de fraudă şi delapidare, în opt cazuri implicând aproximativ 45 de milioane de coroane daneze.
2. Procedurile judiciare în faţa primei instanţe
13. Procesul a început la data de 27 aprilie 1981 în faţa instanţei municipale din Copenhaga, formată dintr-un judecător profesionist, dl Larsen, şi doi asesori [judecători neprofesionişti]. Reclamantul susţine că 1-a contestat pe preşedintele completului, dar nu a depus o plângere scrisă. în cursul procesului, reclamantul a fost informat de avocaţii săi că secţiunea 60(2) a Legii exclude posibilitatea de a recuza un judecător pe baza hotărârilor luate de acesta în perioada premergătoare procesului (vezi paragrafele 20-22 şi 28).
14. Pe parcursul celor peste 130 de înfăţişări, instanţa municipală din Copenhaga 1-a audiat pe reclamant şi aproximativ 150 de martori şi a examinat un număr substanţial de documente. în plus, s-au luat în considerare opiniile unor experţi numiţi, în special contabili. De asemenea, instanţa a emis numeroase ordine privind menţinerea reclamantului în arest preventiv şi în regim de izolare, înfiinţarea unor comisii rogatorii şi alte chestiuni procedurale (vezi paragraful 24).
15. Instanţa municipală din Copenhaga, prezidată de judecătorul Larsen, a pronunţat sentinţa la data de 1 noiembrie 1982. Dl Hauschildt a fost găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare şi a fost condamnat la şapte ani închisoare.
3. Procedurile din apel
16. Reclamantul a făcut apel la înalta Curte a Danemarcei de Est. Această instanţă a fost compusă din trei judecători profesionişti şi trei asesori. Jurisdicţia acestei instanţe s-a extins atât asupra situaţiei de drept, cât şi a situaţiei de fapt şi a implicat un proces de novo.
Audierile au început la 15 august 1983. Anterior acestora, reclamantul a înaintat preşedintelui completului o obiecţie în legătură cu unul dintre judecători, invocând implicarea acestuia într-o decizie a instanţei municipale de confiscare a corespondenţei şi bunurilor sale. Avocatul apărării a refuzat însă susţinerea acestei cereri de recuzare, invocând secţiunea 60(2) a Legii, situaţie în care dl Hauschildt şi-a retras cererea.
17. La data de 2 martie 1984, înalta Curte 1-a declarat pe reclamant vinovat de şase din cele opt capete de acuzare şi 1-a condamnat la cinci ani închisoare. Amploarea fraudei a fost considerată circumstanţă agravantă. Pe de altă parte, instanţa a luat în considerare faptul că reclamantul s-a aflat în arest preventiv de la data de 31 ianuarie 1980 şi a considerat această detenţie mai severă decât pedeapsa obişnuită cu închisoarea. în aceeaşi zi, dl Hauschildt a fost pus în libertate.
18. La data de 4 mai 1984, Ministerul Justiţiei i-a respins cererea de a se adresa, cu recurs, Curţii Supreme de Justiţie.
B. Detenţia preventivă a dlui Hauschildt şi alte chestiuni procedurale
1. în faza investigaţiilor penale
19. După cum s-a menţionat deja (vezi paragraful 11 de mai sus), la data de 2 februarie 1980 instanţa din Copenhaga a decis ca inculpatul să fie menţinut în stare de arest şi în regim de izolare. în opinia judecătorului, existau motive să se creadă că, în lipsa acestor măsuri, dl Hauschild s-ar fi sustras cercetărilor sau le-ar fi obstrucţionat (secţiunea 762 (1) nr. 1 şi 3 şi secţiunea 770(3) din Lege; vezi paragrafele 33 şi 36). Argumentând necesitatea detenţiei, judecătorul a invocat următoarele elemente:
(1) reclamantul nu trăise în Danemarca până în anul 1976 şi la data arestării se pregătea
să se mute în Suedia;
(2) interesele sale economice în străinătate;
(3) importanţa cauzei;
(4) riscul ca reclamantul să obstrucţioneze cercetările prin exercitarea unor influenţe asupra
unor persoane din Danemarca şi din străinătate.
20. în conformitate cu secţiunea 767 a Legii, prelungirea arestării reclamantului a fost supusă unui control judiciar regulat, exercitat la intervale de maximum patru săptămâni. Motivele enumerate în decizia iniţială din 2 februarie 1980, adoptată de judecătorul Rasmunssen, au stat la baza detenţiei reclamantului până la data de 10 aprilie 1980.
La 10 aprilie, dl Larsen, care urma să prezideze completul care a judecat cauza referitoare la reclamant, (vezi paragraful 13), şi-a întemeiat decizia de menţinere a detenţiei preventive tot pe dispoziţiile secţiunii 762(1) nr. 2 (pericolul de a comite noi infracţiuni; vezi paragraful 33). Motivul determinant în luarea acestei decizii a constat în faptul că reclamantul, în timp ce se afla în arest preventiv, a comunicat în secret cu soţia sa, căreia i-a cerut să scoată bani din anumite conturi bancare, ca şi anumite bunuri personale. La 30 aprilie, acelaşi judecător a dispus arestarea preventivă a soţiei dlui Hauschildt şi interceptarea unei scrisori a soţului ei către aceasta.
într-o etapă ulterioară, când s-a pronunţat într-un apel formulat împotriva deciziei de menţinere a arestării preventive - la data de 5 septembrie 1980 - înalta Curte s-a referit şi la subsecţiunea 2 a secţiunii 762 (vezi paragraful 33), întrucât investigaţiile poliţiei din acel moment indicau un prejudiciu de aproximativ 19.500.000 de coroane daneze. începând cu data de 24 septembrie 1980, judecătorul a invocat, suplimentar, şi aceste dispoziţii legale.
Menţinerea în stare de arest preventiv a reclamantului s-a întemeiat pe fiecare din cele trei paragrafe ale subsecţiunilor (1) şi (2) din secţiunea 762 (vezi paragraful 33), până la data de 17 august 1982, când paragraful 3 al subsecţiunii (1) nu a mai fost invocat.
21.-23. [Judecătorul Larsen de la instanţa municipală din Copenhaga a adoptat în perioada arestului preventiv (31 ianuarie 1980-27 august 1981) numeroase decizii privind: menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv, detenţia în regim de izolare (care a încetat la 27 august 1980), cooperarea cu alte ţări, confiscarea bunurilor şi documentelor reclamantului, contactele acestuia cu presa, accesul la rapoartele poliţiei, vizitele în închisoare, plata avocatului apărării, interceptarea unor scrisori, accesul la anumite părţi din dosarele poliţiei etc. Dl Hauschildt a contestat în faţa înaltei Curţi multe dintre deciziile instanţei municipale, inclusiv pe cele referitoare la prelungirea arestării sale preventive. Nici unul dintre judecătorii înaltei Curţi, implicaţi în luarea acestor decizii, nu a participat apoi la dezbaterile din apel privind condamnarea reclamantului şi pedeapsa aplicată.]
2. în faza procedurilor judiciare din prima instanţă
24.-25. [Pe parcursul procesului dlui Hauschildt, în perioada 27 aprilie 1981-1 noiembrie 1982 (vezi paragrafele 13-15), instanţa din Copenhaga, prezidată de judecătorul Larsen, a decis într-o serie de chestiuni procedurale, ca de exemplu prelungirea arestării preventive şi a regimului de izolare. în unele ocazii, judecătorul Larsen a dispus şi a luat hotărâri singur, iar în alte cazuri împreună cu cei doi asesori. Nici unul dintre judecătorii de la înalta Curte care au fost solicitaţi să ia o decizie în apelurile formulate de reclamant nu a fost apoi implicat în audierea apelului reclamantului. Cu toate acestea însă, într-un singur caz, unul din cei trei judecători de la înalta Curte care au menţinut deciziile de continuare a detenţiei reclamantului în regim de izolare a făcut parte din completul care a audiat apelul reclamantului împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.]
3. în faza procedurilor de apel
26. Potrivit legislaţiei daneze, în perioada judecării apelului, reclamantul s-a aflat în stare de arest preventiv (vezi paragrafele 16-17). Prin urmare, înalta Curte a revizuit detenţia preventivă cel puţin o dată la patru săpămâni. Din cele nouăsprezece decizii de prelungire a arestării preventive, zece au fost luate înainte de începerea cercetării judecătoreşti, iar restul de nouă în timpul procesului. Cu puţine excepţii, toate deciziile privind arestarea preventivă au fost luate de aceiaşi judecători care au participat la procedurile de apel. în perioada audierilor din apel (15 august 1983-2 martie 1984), judecătorilor profesionişti li s-au alăturat trei asesori.
Deciziile de mai sus ale înaltei Curţi au fost luate pe baza secţiunilor 762(1) nr. 1 şi 762(2) ale Legii (vezi paragraful 33). Instanţa a acordat o importanţă deosebită gravităţii acuzaţiilor şi împrejurării că reclamantul a locuit în străinătate şi avea încă interese economice substanţiale în străinătate.
27. Reclamantul a obţinut de două ori autorizaţia Ministerului Justiţiei pentru a contesta în faţa Curţii Supreme menţinerea arestării preventive. La data de 26 ianuarie 1983, Curtea Supremă a menţinut decizia înaltei Curţi, considerând că detenţia trebuie să se bazeze şi pe secţiunea 762(1) nr. 2 (vezi paragraful 33). De fapt, o parte din infracţiunile pentru care reclamantul a fost condamnat de instanţa municipală au fost comise în timp ce reclamantul se afla în stare de arest preventiv. La 9 decembrie 1983, Curtea Supremă a dispus continuarea detenţiei, dar numai în temeiul secţiunii 762(1) nr. 1 şi 2 (vezi paragraful 33). Majoritatea completului de judecată a considerat că menţinerea detenţiei preventive nu se mai justifică pe motivul interesului public prevăzut în secţiunea 762(2).
II. LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ RELEVANTĂ
28. [Paragraful 28 descrie legislaţia daneză referitoare la recuzarea şi obţinerea judecătorilor (secţiunile 60-63 ale Legii). Secţiunea 60(1) şi (5) a Legii daneze privind administrarea Justiţiei prevede că o persoană care „s-a ocupat de o cauză, ca judecător, într-o instanţă inferioară sau, în cauzele penale, ca membru al juriului sau ca asesor" nu poate acţiona în calitate de judecător în acea cauză. Secţiunea 60(2) prevede: „ împrejurarea că un judecător s-a ocupat anterior de o cauză ca urmare a faptului că a deţinut mai multe funcţii oficiale nu îl poate descalifica dacă nu există motive de a bănui că are anume interese în modul de rezolvare a cauzei respective". Secţiunea 62(1) stipulează: „Părţile au dreptul să recuze un judecător nu numai în cazurile prevăzute în secţiunea 60, dar şi când alte circumstanţe îi pun sub semnul întrebării imparţialitatea. In astfel de cazuri, judecătorul însuşi se poate abţine, chiar în absenţa unei cereri în acest sens, dacă are temeri că părţile nu au încredere deplină în el".
29. în opinia guvernului, la data când cauza reclamantului s-a aflat pe rolul instanţelor daneze nu exista încă o jurisprudenţă a Curţii Supreme cu privire la secţiunea 60(2). Cu toate acestea, printr-o decizie din 12 martie 1987, Curtea Supremă a decis că un judecător care a dispus arestarea preventivă a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni nu va fi descalificat, numai datorită acelei împrejurări, de la participarea în completul de judecată care va efectua cercetarea judecătorească şi va pronunţa o sentinţă în acea cauză.
30. Secţiunea 60 a fost modificată de Parlamentul danez la 10 iunie 1987, extinzându-se sfera de aplicare a secţiunii 762(2) (vezi paragraful 35). în noua formulare, subsecţiunea (2) prevede: „nimeni nu poate lua parte la un proces în calitate de judecător dacă, într-o etapă anterioară a procedurii judiciare, a dispus arestarea preventivă a unei persoane numai pe baza secţiunii 762(2), cu excepţia situaţiei în care cauza se judecă potrivit procedurilor în care persoana acuzată recunoaşte învinuirile ce-i sunt aduse".
Acest amendament a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.
31. -32. [Paragrafele 31 şi 32 descriu sistemul de investigare penală (secţiunile 742 şi 743 ale Legii) - care în Danemarca nu este efectuată de organe ale puterii judecătoreşti - şi rolul instanţelor (secţiunea 746).]
33. [Paragraful 33 începe cu citarea secţiunii 760, care prevede obligaţia de a prezenta persoana arestată în faţa unui judecător, în termen de 24 de ore de la arestare. Este citată apoi secţiunea 762(1), care enumeră condiţiile arestării preventive:
- un motiv întemeiat pentru a bănui că acea persoană a comis o infracţiune pentru care trimiterea în judecată este în competenţa Parchetului şi dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune este de minimum un an şi şase luni ;
- riscul sustragerii de la cercetări sau de la executarea pedepsei;
- comiterea unei noi infracţiuni de aceeaşi natură ca cea descrisă mai sus;
- obstrucţionarea cercetărilor, în special prin ascunderea probelor sau prin atenţionarea ori influenţarea altor persoane. In continuare, secţiunea 762 prevede următoarele: ]
„(2)Un suspect poate fi, de asemenea, ţinut în arest preventiv atunci când există «bănuieli confirmate în mare măsură» [traducerea expresiei daneze saerlig bestyrket mistanke furnizată de Guvern] că ar fi comis o infracţiune pentru care trimiterea în judecată este de competenţa Parchetului şi pentru care legea prevede o pedeapsă de minimum şase ani de închisoare şi atunci când, potrivit datelor referitoare la gravitatea cauzei, interesul public cere ca acea persoană să nu fie pusă în libertate. (3) Arestarea preventivă nu poate fi dispusă dacă infracţiunea respectivă se pedepseşte cu amendă sau cu o pedeapsă cu închisoarea scurtă ori dacă privarea de libertate este disproporţionată în raport cu situaţia suspectului, importanţa cazului şi rezultatul previzibil în măsura în care se constată vinovăţia persoanei respective".
34.-36. [Paragrafele 34-36 descriu în continuare modalitatea de aplicare a secţiunii 762(2), care s-a extins, începând cu 1987, la cazurile în care - în formularea Ministerului Justiţiei - „există un grad ridicat de claritate în ceea ce priveşte vinovăţia suspectului pentru ca aceste dispoziţii să fie aplicate "; sunt prezentate, de asemenea, prevederile legale care reglementează regimul de izolare.]
PROCEDURA ÎN FATA COMISIEI
37. Dl Hauschildt [(?( întemeiază plângerea pe articolele 3, 5, 6, 7 şi 10 ale Convenţiei şi articolul 1 al Protocolului nr. 4. Referitor la articolul 6, el a reclamat faptul că nu a beneficiat de un proces corect, condus de un tribunal imparţial într-un termen rezonabil; reclamantul a subliniat, inter alia, faptul că preşedintele completului de la instanţa municipală din Copenhaga şi judecătorii de la înalta Curte, care l-au condamnat şi, respectiv, au judecat apelul, luaseră înainte şi în timpul procesului numeroase decizii privind detenţia sa preventivă şi alte chestiuni procedurale.
38. La data de 9 octombrie 1986, Comisia a declarat plângerea admisibilă sub aspectul acestei din urmă chestiuni şi inadmisibilă cu privire la restul susţinerilor.
în raportul din 16 iulie 1987, Comisia a exprimat opinia (cu nouă voturi la şapte) că nu s-a încălcat articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei.
ÎN DREPT
I. OBIECŢIILE PRELIMINARE PRIVIND NEEPUIZAREA REMEDIILOR NAŢIONALE
39. Guvernul a susţinut în faţa Curţii - după cum a făcut-o, fără succes, şi în faţa Comisiei - că plângerea este inadmisibilă întrucât nu au fost epuizate toate căile de recurs interne (articolul 26 al Convenţiei). în sprijinul acestei teze, guvernul a susţinut că, dacă dl Hauschildt s-a temut că judecătorul Larsen şi judecătorii de la înalta Curte nu sunt imparţiali ca urmare a faptului că luaseră câteva decizii în cauză anterior procesului, el ar fi avut posibilitatea contestării acestora în conformitate cu secţiunile 60(2) şi 62 ale Legii (vezi paragraful 28), ceea ce însă nu a făcut.
40. în replică, dl Hauschildt a explicat că avocatul îl informase că o astfel de acţiune nu este permisă de lege. Acest sfat juridic s-a bazat pe interpretarea secţiunii 62 a Legii, coroborată cu secţiunea 60(2), deducându-se că pentru a recuza un judecător sub motivul că acesta a adoptat decizii în perioada anterioară procesului - adică a acţionat într-o altă calitate decât cea de judecător la proces - este necesar să se dovedească că acesta a avut „un interes personal în rezolvarea cazului" (secţiunea 60(2)). în opinia avocatului, un astfel de motiv era inexplicabil în cauză.
Guvernul a caracterizat această interpretare a secţiunilor de lege menţionate ca „evident greşită". în interpretarea guvernului, reclamantul ar fi avut dreptul să îi recuze atât pe judecătorul Larsen, cât şi pe judecătorii de la înalta Curte, arătând că rolul lor în adoptarea unor decizii anterior procesului crea dubii în privinţa totalei lor imparţialităţi. în sprijinul acestei afirmaţii, guvernul s-a referit la decizia Curţii Supreme daneze din 12 martie 1987, conform căreia un judecător care a luat decizii cu privire la arestarea preventivă anterior procesului nu constituie, în sine, un motiv care să-1 descalifice a face parte din completul care judecă procesul (vezi paragraful 29).
41. Guvernului îi revine sarcina de a convinge Curtea că remediul în discuţie a fost efectiv şi la dispoziţia dlui Hauschildt în acel moment - respectiv, la începutul procesului în fond (27 aprilie 1981) şi al recursului (15 august 1983).
Curtea nu împărtăşeşte opinia guvernului potrivit căreia interpretarea dată de avocatul apărării secţiunilor 60(2) şi 62 ale Legii era greşită în mod evident.
Guvernul nu a prezentat elemente controlabile - de jurisprudenţă sau doctrină, de exemplu - care să-i fi creat avocatului apărării dubii cu privire la interpretarea Legii. Dimpotrivă, guvernul nu a negat faptul că vreme de câţiva ani nici un judecător participant la judecarea unei cauze nu a fost contestat pe motiv că a luat decizii în perioada anterioară procesului. Aceasta sugerează că sistemul sau cel puţin interpretarea pe care s-a bazat avocatul apărării au fost general acceptate. Decizia Curţii Supreme din 12 martie 1987, indiferent de relevanţa sa în cazul de faţă, nu modifică situaţia existentă în momentul procesului dlui Hauschildt (vezi mai ales, mutatis mutandis, decizia Curţii în cazul Campbell şi Fell...).
în plus, este semnificativ faptul că atât dl judecător Larsen, cât şi preşedintele înaltei Curţi, deşi conştienţi de neliniştea şi stânjeneala dlui Hauschildt (vezi paragrafele 13 şi 16), nu au considerat necesar să acţioneze din proprie iniţiativă, în ciuda dispoziţiilor din secţiunile 61 şi 62 (vezi paragraful 28).
în aceste condiţii, în acel moment, avocatul apărării a putut să considere în mod rezonabil că orice obiecţie referitoare la faptul că un anumit judecător a luat decizii în perioada anterioară procesului era sortită eşecului.
42. în concluzie, Curtea consideră că guvernul nu a demonstrat că legislaţia daneză prevedea în acel moment căi de recurs eficiente la îndemâna reclamantului.
II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 6 PARAGRAFUL 1
43. Dl Hauschildt s-a plâns că nu a beneficiat, cu ocazia judecării cauzei sale, de un „tribunal imparţial" în sensul articolului 6 paragraful 1, conform căruia
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil,_ de către o instanţă imparţială_ care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa_ ".
Fără a contesta în principiu un sistem de tipul celui existent în Danemarca, unde judecătorului i se conferă un rol de control în faza de cercetare penală (vezi paragrafele 32-33), reclamantul 1-a criticat în măsura în care se presupune că acelaşi judecător poate apoi, lipsit de orice prejudecăţi, să conducă procesul. Reclamantul nu a pretins că un judecător aflat într-o asemenea situaţie ar fi părtinitor, dar a argumentat că genul de decizii pe care acesta este chemat să le ia în perioada anterioară procesului îl obligă, potrivit legii, să evalueze temeinicia probelor şi persoana acuzatului, ceea ce va influenţa, în mod inevitabil, modul în care acel judecător va aprecia probele şi punctele în litigiu în cursul procesului. în opinia reclamantului, orice inculpat este îndreptăţit să se prezinte la proces suficient de încrezător în imparţialitatea completului de judecată care va dezbate cauza sa. Reclamantul a susţinut că orice observator de nivel mediu va considera că judecătorul - membru al completului de judecată în fond - care a exercitat anterior procesului o funcţie de control în cauză îi va produce inculpatului o stare de nelinişte şi stinghereală. Aceleaşi argumente sunt aplicabile, în principiu, şi judecătorilor din instanţele care au decis anterior, în apel, cu privire la detenţie ori la alte chestiuni procedurale în cauză.
In ceea ce priveşte propria cauză, dl Hauschildt a insistat asupra faptului că judecătorul Larsen, preşedintele completului de judecată din cadrul Curţii Municipale Copenhaga, a luat numeroase decizii cu privire la detenţia preventivă şi la alte chestiuni de procedură, îndeosebi în etapa anterioară procesului. Reclamantul s-a referit în mod special la aplicarea secţiunii 762(2) a Legii (vezi paragrafele 20 şi 33). Obiecţii similare au fost ridicate de reclamant şi cu privire la judecătorii de la înalta Curte, invocând rolul dual al acestora în cursul procedurilor de apel (vezi paragraful 26), şi, de asemenea, intervenţia acestora în faza judecării fondului cauzei (vezi paragrafele 16 şi 25).
44. Guvernul şi majoritatea membrilor Comisiei au considerat că imparţialitatea unui judecător de la instanţa de fond sau de apel nu poate fi pusă la îndoială - în mod rezonabil - numai pentru simplul fapt că acesta a decis anterior menţinerea în arest preventiv a reclamantului ori a luat alte diferite decizii procedurale, iar în această cauză nu s-au identificat alte motive care să pună la îndoială imparţialitatea instanţei municipale şi a înaltei Curţi.
în acelaşi timp însă, minoritatea membrilor Comisiei a exprimat opinia potrivit căreia, în circumstanţele date ale cauzei, dl Hauschildt era îndreptăţit să fie îngrijorat de prezenţa judecătorului Larsen ca preşedinte al completului de judecată al instanţei de fond.
45. Sarcina Curţii nu constă în revizuirea legilor cauzei ori a practicii judiciare in abstracto, ci în a stabili dacă modalitatea în care acestea au fost aplicate în cazul reclamantului ori în care l-au afectat a condus la încălcarea articolului 6 paragraful 1.
46. Existenţa imparţialităţii, în sensul conferit de articolul 6 paragraful 1, se determină prin aplicarea unui test subiectiv, constând în examinarea convingerilor personale ale unui judecător anume într-o cauză dată şi, în acelaşi timp, pe baza unui test obiectiv, al cărui scop este de a stabili dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim în cauza respectivă (vezi, între altele, hotărârea Curţii în cazul De Cubber...).
47. în ceea ce priveşte testul subiectiv, reclamantul nu a susţinut nici în faţa Comisiei şi nici a Curţii că judecătorii respectivi au acţionat pe baza unui interes personal. Imparţialitatea unui judecător se prezumă până la proba contrară, iar în acest caz nu s-a adus o astfel de probă.
Urmează să aplicăm testul obiectiv.
48. în contextul testului obiectiv, Curtea trebuie să stabilească dacă au existat elemente de fapt verificabile apte de a ridica dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal. Din acest punct de vedere, chiar şi aparenţele pot fi importante. Ceea ce este important este încrederea pe care instanţele de judecată trebuie să o inspire publicului într-o societate democratică şi, în cauzele penale, încrederea pe care trebuie să o inspire acuzatului. în consecinţă, orice judecător cu privire la care există un motiv legitim care să îndreptăţească temerea că ar putea să nu fie imparţial trebuie să se retragă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea în cazul De Cubber, citat mai sus).
Rezultă de aici că punctul de vedere al acuzatului este important, dar nu decisiv pentru a hotărî dacă există motive legitime care să justifice temerea lipsei de imparţialitate a unui judecător anume într-o cauză dată (vezi hotărârea în cazul Piersack...). Ceea ce este decisiv este dacă această temere poate fi justificată în mod obiectiv.
49. în cauza de faţă, temerea lipsei de imparţialitate s-a întemeiat pe faptul că judecătorul de la instanţa municipală care a condus procesul şi judecătorii de la înalta Curte care au participat la luarea deciziei în apel intraseră anterior în contact cu această cauză şi adoptaseră, într-o etapă premergătoare procesului, diferite decizii cu privire la reclamant (vezi paragrafele 20-22 şi 26).
Astfel de situaţii îi pot crea acuzatului dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului, dubii care sunt de înţeles, dar care nu pot fi considerate, în mod obligatoriu, ca fiind justificate şi obiective. Circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte sunt determinante pentru a stabili dacă dubiile respective sunt justificate în mod obiectiv.
50. în Danemarca, aşa cum rezultă din secţiunile 742 şi 743 ale Legii (vezi paragraful 31), cercetarea penală şi trimiterea în judecată revin în exclusivitate poliţiei şi Parchetului. Funcţiile judecătorului pe exercitarea cărora se întemeiază temerile reclamantului cu privire la lipsa de imparţialitate a acestuia sunt cele ale unui judecător independent, care nu este responsabil pentru pregătirea cauzei în vederea procesului şi nici pentru decizia trimiterii în judecată a acuzatului (secţiunile 746, 760, 762 şi 770 - vezi paragrafele 32, 33 şi 36). Aceasta are valabilitate şi cu privire la deciziile invocate de reclamant, inclusiv cele referitoare la continuarea detenţiei preventive şi la regimul de izolare. Toate acele decizii au fost
luate la cererea poliţiei, în condiţiile în care acele cereri au fost ori au putut fi contestate de reclamant cu asistenţa avocatului său (vezi paragrafele 23 şi 24). Dezbaterea acestei chestiuni este publică, de regulă. într-adevăr, acest caz diferă de cazurile Piersack şi De Cubber (citate mai sus) şi de cazul Ben Yacoub (hotărârea Curţii...) în ceea ce priveşte natura funcţiilor pe care judecătorii le-au exercitat înainte de a lua parte la judecarea cauzei.
în plus, întrebările la care judecătorul a fost chemat să răspundă când a luat decizii anterioare procesului nu sunt aceleaşi cu cele care au un caracter decisiv pentru hotărârea finală. în luarea unei decizii referitoare la arestarea preventivă sau a altor decizii de acest fel premergătoare procesului, judecătorul evaluează sumar datele disponibile pentru a aprecia dacă poliţia deţine prima facie probe pentru a-1 suspecta pe acuzat; la finalul procesului, când pronunţă sentinţa, judecătorul este chemat să evalueze dacă probele administrate şi dezbătute în instanţa de judecată sunt suficiente pentru a constata vinovăţia celui acuzat. Existenţa unei suspiciuni şi constatarea formală a vinovăţiei nu trebuie tratate în mod egal (vezi, de exemplu, hotărârea Curţii în cazul Lutz-..).
De aceea, în opinia Curţii, într-un sistem ca cel danez, simplul fapt că un judecător din instanţa de fond sau de apel a luat decizii şi în perioada premergătoare procesului, inclusiv privind arestarea preventivă, nu justifică în sine temerile privind imparţialitatea acestuia.
51. Cu toatea acestea, circumstanţele particulare pot conduce, într-o cauză dată, la o concluzie diferită. în acest caz, Curtea acordă o importanţă aparte faptului că, în nouă dintre deciziile prin care s-a hotărât continuarea detenţiei preventive a dlui Hauschildt, judecătorul Larsen s-a bazat explicit pe secţiunea 762(2) a Legii (vezi paragraful 20). în mod similar, judecătorii care ulterior au participat la judecarea apelului au decis în mai multe ocazii prelungirea arestării preventive în faza premergătoare procesului pe baza aceloraşi prevederi legale (vezi paragrafele 26-27).
52. Pentru ca secţiunea 762(2) a Legii să fie aplicabilă, este necesar, între altele, ca judecătorul să se asigure că există „o suspiciune confirmată în mod deosebit" că persoana acuzată a comis infracţiunea (infracţiunile) de care este acuzată. Explicaţia oficială oferită acestei formulări a constat în convingerea judecătorului cu privire la existenţa unui „grad ridicat de claritate" în raport cu vinovăţia persoanei respective (vezi paragrafele 34-35). în aceste condiţii, diferenţa între chestiunea pe care judecătorul trebuie să o decidă când aplică dispoziţiile acestei secţiuni şi chestiunea pe care trebuie să o decidă când pronunţă sentinţa în cauză devine infimă.
De aceea, Curtea consideră că în circumstanţele particulare ale cauzei imparţialitatea instanţelor de judecată în discuţie poate fi pusă sub semnul întrebării, iar temerile reclamantului pot fi considerate ca justificate în mod obiectiv.
53. în concluzie, Curtea decide că articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei a fost încălcat.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 50
54. Conform articolului 50 al Convenţiei,
[textul articolului 50 din Convenţie]
Reclamantul a solicitat ca, în măsura în care Curtea va decide în sensul încălcării articolului 6, să îi fie desfiinţată condamnarea şi ridicate restricţiile aplicate. Curtea nu este însă mandatată, potrivit Convenţiei, să desfiinţeze o hotărâre judecătorească ori să dispună cu privire la celelalte chestiuni menţionate (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Curţii în cazul Gillow...).
Reclamantul a cerut, de asemenea, compensarea daunelor şi rambursarea costurilor de judecată.
A. Despăgubiri
55. în opinia dlui Hauschildt, constatarea încălcării articolului 6 ridică dubii cu privire la condamnarea sa, fapt ce aduce în discuţie legalitatea fiecăreia din cele 1.492 de zile de arest preventiv. Prin urmare, reclamantul a cerut despăgubiri materiale comparabile cu cele la care ar fi avut dreptul dacă instanţa daneză l-ar fi declarat nevinovat, baza de calcul fiind 500/1000 de coroane daneze pe zi.
Reclamantul a susţinut, de asemenea, că sănătatea sa a avut de suferit ca urmare a celor 309 zile petrecute în regim de izolare, că reputaţia i-a fost grav atinsă şi că detenţia preventivă prelungită i-a produs importante pierderi materiale.
56. în observaţiile sale din 10 octombrie 1988 şi 23 ianuarie 1989, guvernul a semnalat existenţa unui remediu la nivel naţional constând în posibilitatea de a cere Curţii Speciale de Revizuire, în conformitate cu secţiunea 977(3) a Legii, să retrimită cauza instanţei municipale din Copenhaga dacă exista un grad ridicat de probabilitate ca dovezile să nu fi fost evaluate corect.
Curtea observă că încălcarea articolului 6 în cauză (vezi paragraful 53) se referă la compoziţia instanţelor şi nu la felul în care acestea au evaluat probele.
Prin urmare, remediul în discuţie nu permite remedierea, în sensul articolului 50, a consecinţelor violării produse (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Curţii în cazul De Cubber...).
57. Referitor la judecătorii în chestiune, Curtea reaminteşte că a exclus posibilitatea unei atitudini părtinitoare (vezi paragraful 47). Ceea ce s-a constatat în cauză este că, în circumstanţele particulare ale cauzei, imparţialitatea instanţelor implicate putea fi pusă sub semnul întrebării, iar temerile reclamantului în această privinţă puteau fi justificate şi în mod obiectiv (vezi paragraful 52). Constatarea Curţii nu include concluzia unei condamnări nejustificate. Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul procedurilor judiciare în situaţia în care s-ar fi încălcat Convenţia (vezi cazul De Cubber, menţionat mai sus). De altfel, reclamantul nici nu a încercat să argumenteze că rezultatul i-ar fi fost mai favorabil; în plus, dată fiind constatarea lipsei de implicare personală a judecătorilor, Curtea nu are nici un element în dosar care să justifice această concluzie.
De aceea, Curtea este de acord cu guvernul şi Comisia în sensul că nu s-a stabilit nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi presupusele daune în discuţie.
58. Dl Hauschildt a cerut şi despăgubiri pentru prejudiciul moral, motivând că nu a avut posibilitatea de a fi judecat de un tribunal imparţial. Delegatul Comisiei a susţinut că ar trebui acordată o sumă de bani, fură a menţiona însă o cifră.
în opinia Curţii însă, date fiind circumstanţele particulare ale cauzei, constatările prezentei hotărâri constituie prin sine o satisfacţie echitabilă.
B. Cheltuieli de judecată
59. Delegatul Comisiei priveşte favorabil cererea reclamantului de a i se rambursa cheltuielile de judecată, dar nu precizează o sumă anume. Guvernul îşi rezervă dreptul de a formula o „contrapropunere" dacă va fi necesar.
Curtea consideră însă că are la dispoziţie suficient material pentru a lua o decizie în această privinţă.
1. Procedurile în faţa autorităţilor naţionale
60. Dl Hauschildt a solicitat rambursarea costurilor pe care le-a suportat:
(a) pentru investigaţii şi procesul de fond din Danemarca (3.061.960 de coroane);
(b) pentru câteva proceduri de faliment aflate pe rol în Danemarca (7.100.000 de coroane); şi
(c) în Elveţia şi în alte ţări europene, în legătură cu falimentul companiei Hauschildt &®Co
(1.700.000 de franci elveţieni).
61. Curtea nu poate accepta aceste pretenţii.
în ceea ce priveşte punctul (a), acesta se bazează pe prezumţia eronată că prin constatarea unei încălcări a Convenţiei s-ar anula condamnarea pronunţată împotriva reclamantului. Cât priveşte punctele (b) şi (c), nu s-a stabilit existenţa unei legături între încălcarea constatată prin prezenta hotărâre şi procedurile respective privind falimentul.
2. Procedurile în faţa instituţiilor Convenţiei
62. Dl Hauschildt a cerut, de asemenea, rambursarea sumei de 26.463 de lire sterline, pentru procedurile desfăşurate în faţa instituţiilor Convenţiei:
(a) onorariul avocaţilor săi, dl Robertson (11.048 de lire sterline) şi dl Reindel (5.770 de lire sterline);
(b) cheltuieli de traducere (1.725 de lire sterline);
(c) onorariul dnei Eva Smith care i-a întocmit un raport asupra legislaţiei daneze relevante (420 de lire sterline) ;
(d) cheltuieli personale (7.500 de lire sterline).
63. Curtea nu are motive să suspecteze că dl Hauschildt nu a făcut într-adevăr aceste cheltuieli. Cu toate acestea, Curtea se îndoieşte de necesitatea unora dintre ele - mai ales cheltuielile personale ale dlui Hauschildt - şi se întreabă dacă cuantumul acestora poate fi considerat rezonabil.
în aceste condiţii, Curtea nu poate acorda în totalitate sumele cerute. Printr-o evaluare echitabilă, Curtea estimează că reclamantul va fi despăgubit cu suma de 20.000 de lire sterline.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Respinge cu 14 voturi la 3 obiecţiunile preliminare formulate de guvern privind neepuizarea căilor de recurs interne ;
2. Hotărăşte, cu 12 voturi la 5, că s-a încălcat articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte în unanimitate că statul danez trebuie să plătească reclamantului 20.000 de lire sterline cu titlu de cheltuieli de judecată ;
4. Respinge în unanimitate cererea privind dreapta compensare pentru restul capetelor de cerere.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 24 mai 1988 în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Semnată:
Rolv Ryssdal, preşedinte Marc-Andre Eissen, grefier
| ← Stefan Grozescu contra Romaniei - Divort. Pastrarea numelui de... | ASOCIAŢIA CETĂŢENILOR RADKO & PAUNKOVSKI contra Fostei... → |
|---|
