Irinel Popa şi alţii împotriva României - Prelungirea nejustificata a arestarii preventive
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza Irinel Popa si altii impotriva Romaniei
(Cererile nr. 6289/03, 6297/03 şi 9115/03)
Strasbourg, 1 decembrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 noiembrie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererile nr. 6289/02, 6297/02 şi 9115/03, introduse împotriva României de cinci resortisanţi ai acestui stat, domnii Irinel Popa (6289/03), Dorinel Popa (6297/03), Eduard Colos şi doamnele Ioana Simona Moroca şi Georgeta Pricopoaea (9115/03) („reclamanţii”), care au sesizat Curtea la 24 ianuarie 2003 (6289/03 şi 6297/03) şi respectiv la 3 februarie 2003 (9115/03) în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Primii doi reclamanţi sunt reprezentaţi de Sebastian Mărmureanu, avocat din Bacău. Ceilalţi reclamanţi sunt reprezentaţi de Liviu Ghioc, tot avocat din Bacău. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La 30 august 2006 (6289/03 şi 6297/03) şi la 27 august 2007 (9115/03), preşedintele secţiei a treia a decis să comunice cererile Guvernului.
În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanţii s-au născut în 1961, 1963, 1966, 1968 şi respectiv 1964 şi au domiciliul în Bacău.
A. Arestarea preventivă a reclamanţilor
5. În prima jumătate a anului 2002, în cadrul unei proceduri penale care viza mai multe persoane acuzate de infracţiuni economice, reclamanţii, dintre care primii doi erau administratori ai societăţilor comerciale, iar ultimii trei erau angajaţi ai băncii T., au fost audiaţi în repetate rânduri de Poliţia Bacău cu privire la creditele contractate în mod ilegal. Citate pentru a se prezenta în faţa Parchetului Naţional Anticorupţie („PNA”) la 30 septembrie 2002 şi, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, la 3 octombrie 2002, persoanele în cauză au fost informate că erau bănuite de comiterea altor infracţiuni economice în afara celor pentru care fuseseră audiate anterior. Prin ordonanţele pronunţate la aceleaşi date, un procuror a decis arestarea preventivă a reclamanţilor pentru treizeci dezile, pe motiv că erau bănuiţi de asociere cu alte persoane pentru contractarea de credite bancare folosindu-se de acte false. Creditele astfel obţinute erau apoi folosite în alte scopuri decât cele declarate. Făcând trimitere la texte legislative relevante, procurorul a precizat că faptele imputate reclamanţilor reuneau elementele constitutive ale infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, de înşelăciune, de fals şi uz de fals şi de deturnare de credite, infracţiuni comise în asociere şi „în formă continuată” (în sensul art. 33 şi 41 C. pen.). Partea ordonanţei care prezintă motivele arestării preventive era redactată pentru fiecare reclamant după cum urmează:
„(…) dacă învinuitul se află în situaţia prevăzută la art. 148 lit. d), g) şi h) C. proc. pen., având în vedere că a încercat să obstrucţioneze aflarea adevărului, că pedeapsa prevăzută pentru aceste infracţiuni depăşea doi ani de închisoare, că una dintre circumstanţele agravante poate fi reţinută în cauză şi că menţinerea în libertatea a învinuitului prezintă un pericol pentru ordinea publică (…)”
6. Reclamanţii au introdus plângeri împotriva ordonanţelor din 30 septembrie şi 3 octombrie 2002, citate anterior, plângeri pe care PNA trebuia iniţial să refuze să le înregistreze şi să le transmită Tribunalului Bacău. Aceştia au pretins ilegalitatea ordonanţelor, care nu au fost contrasemnate de procurorul şef al PNA şi care nu menţionau, contrar prevederilor Codului de procedură penală, motivele care stăteau în mod concret la baza arestării lor, considerând insuficientă simpla trimitere la existenţa unui „risc de obstrucţionare a urmăririi penale”, a unor „circumstanţe agravante” şi a unui „pericol pentru ordinea publică”. Având în vedere lipsa totală de antecedente penale, conduita lor în timpul urmăririi penale, precum şi profilul lor personal, instanţa putea, în opinia lor, să înlocuiască arestarea preventivă, cu simpla obligaţie de a nu părăsi oraşul Bacău.
7. Şedinţa a avut loc la 11 octombrie 2002, iar reclamanţii au fost prezentaţi instanţei în acelaşi timp cu alţi şapte coinculpaţi. În cursul şedinţei, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea avocatului unuia dintre coinculpaţi de a amâna cauza pentru a putea examina dosarul cauzei, care nu a fost transmis tribunalului de către parchet şi nu se afla în sala de şedinţă. Conform reclamanţilor, instanţa nu dispunea la momentul şedinţei decât de copii ale ordonanţelor în litigiu şi ale plângerilor părţilor interesate. Totuşi, reiese dintr-o scrisoare a instanţei din 14 octombrie 2002, că PNA i-a trimis o parte din dosarul cauzei, adică douăzeci de volume.
8. Prin încheierea din 11 octombrie 2002, tribunalul a respins plângerile reclamanţilor împotriva ordonanţelor de arestare preventivă. Acesta a reţinut că respectivele mandate au fost emise conform legii, deoarece copiile de care dispunea instanţa au fost contrasemnate de procurorul şef al PNA. Citând art. 136 alin. (3), 137, 143, 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen., pe care considera că le-a respectat, instanţa a considerat că trebuia examinată doar legalitatea arestării preventive şi nu temeinicia acestei măsuri adoptate de procuror „pentru buna desfăşurare a anchetei penale”.
9. La 14 octombrie 2002, reclamanţii au formulat recurs în faţa Curţii de Apel Bacău împotriva hotărârii citate anterior. Recursul fiecăruia a fost înregistrat pe rolul curţii de apel la 16 octombrie 2002, iar parchetul a trimis acestei instanţe douăzeci de volume din dosarul cauzei. În şedinţa din 17 octombrie 2002, curtea de apel a respins cererea avocaţilor reclamanţilor de amânare a cauzei pentru a putea examina dosarul pe motiv că procedura nu viza temeinicia acuzaţiei şi că aceştia au fost prezenţi la actele relevante ale procedurii.
10. Prin hotărârea din 17 octombrie 2002, curtea de apel a respins ca nefondate toate recursurile cu care a fost sesizată. Făcând distincţie între capetele de cerere privind legalitatea arestării preventive şi cele privind temeinicia acestei măsuri, curtea de apel reţine în primul rând faptul că procurorul şef al PNA a contrasemnat ordonanţele în cauză. Apoi, aceasta a considerat că temeiul reţinut de procuror [art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen.] intra sub incidenţa puterii sale de apreciere a elementelor de la dosar. Având în vedere că existau indicii în sensul că mai multe dispoziţii legale au fost încălcate, arestarea preventivă a persoanelor în cauză se impunea pentru ca aceştia să nu obstrucţioneze în niciun fel ancheta pendinte. Pedepsele aplicate reclamanţilor şi „anumite circumstanţe referitoare la faptele comise şi care puteau fi calificate ca circumstanţe agravante” justificau şi luarea unei astfel de măsuri. Conform curţii de apel, argumentele privind starea de sănătate şi situaţia familială a reclamanţilor nu erau relevante la acest stadiu.
B. Prelungirea arestării preventive a reclamanţilor
11. La cererea parchetului, arestarea preventivă a reclamanţilor a fost prelungită de mai multe ori, pentru perioade de treizeci de zile, prin încheierile din 29 şi 31 octombrie, 25 şi 27 noiembrie şi 18 decembrie 2002 ale Tribunalului Bacău, confirmate de hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Bacău la 4 şi 8 noiembrie şi 5 şi 23 decembrie 2002. În special, prin această ultimă hotărâre, curtea de apel a confirmat prelungirea măsurii în cauză până la 24 ianuarie 2003, cu excepţia cazului primului reclamant, a cărui arestare preventivă expira la 27 ianuarie 2003. Trimişi în judecată la 20 ianuarie 2003, împreună cu alţi patruzeci de coinculpaţi, reclamanţii au fost ţinuţi în arest preventiv în temeiul art. 300 şi 338 C. proc. pen. prin încheierile din 22 ianuarie şi 24 februarie 2003, cu excepţia primului reclamant, eliberat prin hotărârea din 4 februarie 2003.
12. La această ultimă dată, tribunalul a prelungit arestul preventiv al ultimilor patru reclamanţi şi al altor coinculpaţi până la 25 februarie 2003 şi a înlocuit această măsură, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, cu simpla obligaţie de a nu părăsi oraşul Bacău. Această hotărâre a fost confirmată prin încheierea din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Bacău, care – cu majoritate – a respins argumentul reclamanţilor conform căruia detenţia a încetat de drept la 24 ianuarie 2003, considerând că a fost menţinută la 22 ianuarie 2003 şi, în plus, prelungită la 4 februarie 2003 cu treizeci de zile, ceea ce rămânea în limitele stabilite la art. 24 alin. (3) din Constituţie.
13. La şedinţa din 24 februarie 2003, citată anterior, după ce a respins patru cereri de recuzare formulate de alţi coinculpaţi decât reclamanţii, Curtea de Apel Bacău a invocat din oficiu chestiunea prelungirii arestării preventive a tuturor inculpaţilor, inclusiv a ultimilor patru reclamanţi, pentru perioada ulterioară datei de 25 februarie 2003 şi a dispus menţinerea lor în arest pentru un nou termen de treizeci de zile, fără a supune acest aspect spre dezbatere părţilor.
14. Prin încheierile din 30 ianuarie, 12 februarie şi 6 martie 2003, Curtea de Apel Bacău a respins ca inadmisibile recursurile formulate de părţile interesate împotriva încheierilor de menţinere în arest citate anterior, pe motiv că aceste încheieri nu puteau face obiectul unui recurs decât o dată cu hotărârea pronunţată pe fondul cauzei, spre deosebire de hotărârile care prelungeau arestarea preventivă (art. 141 C. proc. pen.). În ceea ce priveşte recursul introdus împotriva încheierii din 24 februarie 2003, şi acesta a fost respins la 6 martie 2003, pe motiv că această decizie a fost pronunţată de o instanţă de ultim grad. În apărarea lor, reclamanţii au invocat mai multe excepţii de procedură referitoare în special la modul în care parchetul a sesizat instanţele şi a evidenţiat absenţa motivelor concrete şi individualizate pentru fiecare coinculpat pentru a justifica menţinerea arestului şi faptul că aceştia nu au fost audiaţi sau confruntaţi în cursul reţinerii.
15. În toate încheierile menţionate anterior, prin motive care se refereau în general la toţi coinculpaţii, instanţele interne au respins excepţiile ridicate de reclamanţi şi i-au menţinut în arest în special din cauză că „motivele iniţiale ale arestării existau în continuare” şi că orice instrumentare probatorie necesară (expertize, audieri ale martorilor, confruntări etc.), inclusiv cea a apărării, solicitată de persoanele în cauză, nu era finalizată, având în vedere complexitatea cauzei. Încheierea citată anterior din 25 noiembrie 2002 făcea trimitere pe scurt şi la pericolul pentru ordinea publică pe care îl reprezenta punerea lor în libertate, în timp ce cele din 18 decembrie 2002 şi din 11 februarie 2003 menţionau pericolul social reprezentat de infracţiunile săvârşite, pentru care existau indicii suficiente, şi de riscul de obstrucţionare a anchetei, care era „abia la început”.
16. Ultimii doi reclamanţi au fost puşi în libertate la 21 martie 2003, al treilea reclamant la 8 aprilie 2003, iar cel de-al doilea reclamant la 11 iunie 2003. În prezent, procedura penală pe fond împotriva reclamanţilor este în continuare pendinte.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
17. În ceea ce priveşte arestarea preventivă şi prelungirea acestei măsuri, dispoziţiile relevante ale Codului de procedură penală, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum şi esenţialul practicii interne privind noţiunea de „pericol pentru ordinea publică” prevăzută la art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., sunt descrise în cauzele Mujea împotriva României [(dec.), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002], Nastase-Silivestru împotriva României (nr. 74785/01, pct. 21-22, 4 octombrie 2007) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40-42, 1 iulie 2008). Trebuie reţinut faptul că art. 148 C. proc. pen. prevedea că arestarea preventivă nu putea fi solicitată de un procuror decât dacă se îndeplineau, în mod cumulat, pe de o parte, condiţiile enunţate la art. 143 C. proc. pen. (existenţa unor probe sau indicii concludente în ceea ce priveşte săvârşirea unei infracţiuni) şi, pe de altă parte, unul dintre cazurile prevăzute la art. 148, dintre care, în special: - existenţa unor informaţii suficiente în sensul că inculpatul a încercat să obstrucţioneze aflarea adevărului prin coruperea unui martor sau a unui expert, prin distrugerea sau modificarea probelor etc. (148 lit. d)); - prezenţa „uneia dintre circumstanţele agravante” [148 alin. (1) lit. g)] – alineat abrogat de Legea nr. 281/2003); - săvârşirea, de către inculpat, a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de minim doi ani şi existenţa unui pericol pentru ordinea publică în cazul în care acesta ar fi lăsat în libertate (148 alin. (1) lit. h)).
Durata arestării inculpatului poate fi prelungită în caz de necesitate şi numai motivat (art. 155 C. proc. pen.).
18. Circumstanţele agravante legale sunt prevăzute în mod limitativ la art. 75 C. pen. (capitolul „Individualizarea pedepselor). Instanţa responsabilă cu o cauză poate reţine şi alte circumstanţe agravante (judiciare). În ceea ce priveşte art. 41 C. pen. (capitolul „Pluralitatea de infracţiuni”), acesta a definit infracţiunea continuată ca infracţiunea comisă în timp prin mai multe acţiuni similare care prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
ÎN DREPT
I. CONEXAREA CERERILOR
19. Curtea consideră că cererile trebuie conexate, conform art. 42 § 1 din regulamentul său, având în vedere cadrul faptic şi juridic comun.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE
20. Reclamanţii pretind că arestarea lor preventivă de către un procuror nu s-a realizat „conform căilor legale”. Aceştia invocă art. 5 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează în partea sa relevantă:
Art. 5 § 1
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşire acesteia; (…)”
21. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
23. Guvernul consideră că ordonanţele procurorului de arestare preventivă a reclamanţilor, ordonanţe confirmate, de altfel, de instanţele interne, erau conforme cu art. 137 şi 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen. Cu acest titlu, Guvernul consideră că gravitatea infracţiunilor de care erau acuzate părţile interesate şi modul în care acestea au fost comise duceau, „indubitabil”, la concluzia că menţinerea lor în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică [art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.]. În plus, procurorul a reţinut şi aplicarea art. 148 alin. (1) lit. g) C. proc. pen. în măsura în care caracterul „continuat” al comiterii infracţiunilor putea agrava răspunderea penală a persoanelor în cauză.
24. Făcând trimitere la art. 137 C. proc. pen. şi la hotărârea Pantea împotriva României [nr. 33343/96, pct. 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamanţii consideră că procurorul nu a oferit motive concrete, după cum prevede art. 137 C. proc. pen., pentru a justifica, pentru fiecare dintre ei, arestarea lor preventivă conform criteriilor art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen., pe care le considerau aplicabile. Cu acest titlu, procurorul nu a precizat modul în care reclamanţii au încercat să împiedice aflarea adevărului în cadrul urmăririi penale, nici care erau circumstanţele agravante (descrise la art. 75 C. proc. pen.) aplicabile şi „pericolul pentru ordinea publică” care trebuie evitat în cazul punerii lor în libertate.
25. În ceea ce priveşte arestarea preventivă a reclamanţilor, Curtea face trimitere la jurisprudenţa relevantă în domeniu [Assanidzé împotriva Georgiei (GC), nr. 71503/01, pct. 171, CEDO 2004-II, Pantea, citată anterior, pct. 220, şi Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 62-66, 1 iulie 2008]. În acest context, ea reaminteşte că a stabilit deja că art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie a fost încălcat în ultimele două cauze citate anterior, din cauza faptului că procurorul nu a furnizat, după cum prevede art. 137 C. proc. pen., motivele concrete care l-au determinat să adopte o astfel de măsură în conformitate cu art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., acesta descriind în mod limitativ circumstanţele care autorizează arestarea.
26. După examinarea faptelor relevante, Curtea consideră că nimic nu permite diferenţierea prezentei cauze de cauzele menţionate anterior, în măsura în care nici procurorul, nici măcar instanţele care au confirmat arestarea în litigiu nu au precizat motivele şi faptele care permiteau întemeierea acestei măsuri pe art. 148 alin. (1) lit. d), g) sau h) C. proc. pen., ci s-au limitat în general la o simplă citare a dispoziţiilor în cauză. Astfel, niciun fapt care poate fi interpretat ca o tentativă a persoanelor în cauză de obstrucţionare a aflării adevărului în cadrul urmăririi penale nu a fost prezenta de autorităţi, şi nicio precizare nu a fost făcută cu privire la „pericolul pentru ordinea publică” sau la „circumstanţele agravante” invocate. Cu acest titlu, trebuie să luăm act de faptul că hotărârea din 17 octombrie 2002 nu a precizat „circumstanţele agravante” în cauză sau celelalte motive invocate de parchet [art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen.] şi care – conform Curţii de Apel – intrau sub incidenţa marjei de apreciere a procurorului (supra, pct. 10). În prezent, Guvernul nu poate încerca să compenseze, în mod esenţial speculativ, în lipsa sprijinului unei jurisprudenţe interne relevante, această lipsă de motivare a deciziilor parchetului şi ale instanţelor interne [a se vedea, mutatis mutandis, Calmanovici, citată anterior, pct. 65 in fine, şi Pantea, pct. 222 şi 223, a contrario, Mooren împotriva Germaniei (GC), nr. 11364/03, pct. 75 in fine şi 94, CEDO 2009-..., unde era vorba de incapacitatea autorităţilor, la finalul procedurii judiciare de control al arestării, de a preciza în mod suficient de detaliat faptele şi probele pe care se bazau bănuielile care îl vizau pe reclamant].
27. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat niciun element relevant pentru a distinge, din acest punct de vedere, cauza prezentă de cauzele Pantea şi Calmanovici, citate anterior. Prin urmare, încălcarea „căilor legale” de către procuror cu ocazia arestării preventive a reclamanţilor pentru treizeci de zile (între 3 octombrie şi 1 noiembrie 2002 pentru primul reclamant, şi între 30 septembrie şi 29 octombrie 2002, pentru ceilalţi reclamanţi) a condus la încălcarea art. 5 § 1 lit. c) din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE
28. Reclamanţii se plâng de faptul că, după arestarea lor, aceştia nu au fost aduşi „de îndată” în faţa unui „magistrat” şi că instanţele interne nu au justificat necesitatea prelungirii arestării lor preventive. Ei invocă, în acest sens, art. 5 § 1 şi 3 din Convenţie, al cărui ultim paragraf este formulat după cum urmează:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1. lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
29. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
30. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
31. Guvernul admite că dispoziţiile interne aplicabile la momentul faptelor erau contrare cerinţelor art. 5 § 3 din Convenţie (control judiciar automat în urma arestării de către un procuror), dar ia act de faptul că, din 2003, judecătorul era singurul competent să aresteze o persoană. Pe de altă parte, acesta consideră că instanţele au oferit motive, şi nu simple formule standardizate, pentru a prelungi arestarea preventivă a reclamanţilor.
32. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii (Pantea, citată anterior), reclamanţii consideră că aceştia nu au fost aduşi în faţa unui „magistrat” „îndată” după arestare şi că instanţele interne nu au oferit motive concrete, pentru fiecare dintre aceştia, pentru a justifica necesitatea prelungirii arestării lor preventive.
33. În ceea ce priveşte primul capăt de cerere menţionat anterior, Curtea reaminteşte că a stabilit deja încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie în mai multe cauze similare, în care reclamanţii nu au fost aduşi „de îndată” în faţa unui magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare pentru controlul jurisdicţional al arestării sau reţinerii acestora [a se vedea, printre altele, Pantea, citată anterior, pct. 236, 239 şi 240, Năstase‑Silivestru, citată anterior, pct. 29-33 şi Toma împotriva României, nr. 42716/02, pct. 66-67, 24 februarie 2009]. Având în vedere elementele de la dosar, aceasta nu identifică niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în speţă, reclamanţii fiind aduşi înaintea Judecătoriei Constanţa abia după opt (pentru primul reclamant) şi unsprezece zile (pentru ceilalţi reclamanţi) de la arestare (supra, pct. 5 şi 7).
34. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie sub acest aspect.
35. În ceea ce priveşte capătul de cerere privind omisiunea instanţelor de a oferi motive pentru prelungirea arestării preventive a persoanelor în cauză, capăt de cerere care trebuie examinat doar din perspectiva art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea reaminteşte că, în cauza Calmanovici citată anterior, după ce a reiterat principiile care rezultau din jurisprudenţa sa, aceasta a stabilit că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv timp de trei luni şi jumătate. Cu acest titlu, ea a constatat că instanţele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscul pe care l-ar prezenta punerea în libertate a persoanei în cauză [art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.], că acestea nu au examinat individual situaţia sa, nici nu au luat în considerare posibilitatea de a aplica măsuri alternative pentru detenţie (Calmanovici, citată anterior, pct. 90-94 şi 101).
36. După examinarea faptelor relevante, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat elemente care să conducă la o concluzie diferită în cauză.
37. În fapt, Curtea observă că, pentru a justifica necesitatea prelungirii arestării preventive a persoanelor în cauză, instanţele interne au precizat în special faptul că „motivele iniţiale ale arestării existau în continuare” şi că instrumentarea probatorie necesară, inclusiv cea a apărării, solicitată de părţile interesate, nu era finalizată (supra, pct. 15). Curtea reaminteşte că a constatat deja că procurorul nu a furnizat motivele concrete pentru care considera că art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) se aplicau la momentul arestării fiecărui reclamant (supra, pct. 26), pentru ca instanţele să poată, după caz, face trimitere la acestea la începutul detenţiei. Pe de altă parte, în măsura în care instanţele nu au prezentat niciun element în sprijinul ipotezei riscului de obstrucţionare a anchetei, Curtea nu poate accepta ca simplul fapt că probe – în special ale apărării – trebuie în continuare administrate să fie suficient pentru a justifica, având în vedere articolul citat anterior, menţinerea unei persoane în arest preventiv (supra, pct. 15, Becciev împotriva Moldovei, nr. 9190/03, pct. 59, 4 octombrie 2005).
38. În sfârşit, Curtea evidenţiază că, în toate deciziile în cauză, instanţele interne au prelungit arestarea preventivă a tuturor reclamanţilor, împreună, fără o examinare individuală, prin formule succinte, abstracte şi cvasi-identice, pentru a nu spune stereotipe, omiţând să precizeze modul în care criteriile în cauză se aplică fiecăreia dintre persoanele în cauză. Aceasta consideră că o asemenea abordare nu este compatibilă cu garanţiile prevăzute la art. 5 § 3 din Convenţie în măsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fără o examinare individuală a motivelor care justifică necesitatea prelungirii detenţiei [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 109, CEDO 2006‑IX (fragmente), Calmanovici, citată anterior, pct. 98 şi 100, şi Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 49, 2 martie 2006].
39. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a stabili că, în speţă, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie şi cu privire la acest aspect.
IV. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE
40. Reclamanţii pretind că avocaţii lor nu au beneficiat de un acces efectiv la dosarul cauzei în cursul procedurii judiciare de control al arestării lor. Pe de altă parte, ultimii trei reclamanţi pretind că procedura de prelungire a arestării lor preventive din 24 februarie 2003 nu a fost contradictorie şi că aceştia nu au beneficiat de o acţiune împotriva hotărârii pronunţate în acea zi. Aceştia invocă art. 5 § 4 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea sa este ilegală.”
41. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
42. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
B. Cu privire la fond
43. În ceea ce priveşte procedura judiciară finalizată prin hotărârea din 17 octombrie 2002, Guvernul evidenţiază că, atât tribunalul, cât şi curtea de apel au avut la dispoziţie o parte a dosarului cauzei, transmisă de parchet. Deşi curtea de apel a respins la 17 octombrie 2002 cererea avocaţilor de a li se acorda posibilitatea să examineze dosarul în cauză, aceştia din urmă au putut, conform Guvernului, să consulte dosarul la arhivele acestei instanţe şi în sala de şedinţă înainte de intrarea completului de judecată. În ceea ce priveşte încheierea din 24 februarie 2003, Guvernul evidenţiază că aceasta a fost pronunţată în urma recursului, astfel încât nu poate fi supusă unui alt recurs în dreptul intern. În ceea ce priveşte abordarea curţii de apel care consta în a nu supune spre dezbatere părţilor chestiunea, ridicată din oficiu, a prelungirii arestării preventive care trebuia să expire la 25 februarie 2003, aceasta era, în opinia sa, justificată de atitudinea avocaţilor care au introdus cereri neîntemeiate de recuzare a judecătorilor.
44. Reclamanţii au reiterat capetele de cerere menţionate anterior.
45. Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudenţa sa constantă conform cărora o procedură desfăşurată în temeiul art. 5 § 4 din Convenţie în faţa instanţei sesizate cu un recurs împotriva unei detenţii trebuie să fie contradictorie şi să garanteze „egalitatea armelor” între părţi, şi anume procuror şi persoana reţinută, ceea ce implică şi dreptul apărării de a avea acces la documentele de la dosar care au o importanţă esenţială pentru o contestare eficientă a legalităţii detenţiei. Pe de altă parte, dreptul de a fi audiat efectiv de instanţa astfel sesizată ar fi lipsit de sens dacă judecătorul, bazându-se pe dreptul şi practica interne, putea considera ca lipsite de relevanţă, sau nu lua în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi care puteau arunca un dubiu asupra „legalităţii” privării sale de libertate [Nikolova împotriva Bulgariei (GC), nr. 31195/96, pct. 61, CEDO 1999-II, Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 129, CEDO 2006-III, şi Mooren, citată anterior, pct. 124].
46. În ceea ce priveşte procedura judiciară de control al arestării preventive a reclamanţilor, Curtea observă că, dacă o parte a dosarului cauzei a fost trimisă de parchet instanţelor însărcinate cu respectivul control, acestea din urmă au respins cererile avocaţilor reclamanţilor de amânare a şedinţei pentru a le permite examinarea respectivului dosar, care, pe de altă parte, a fost adus în sala de şedinţă doar de curtea de apel (supra, pct. 7 şi 9). Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a prezentat niciun element care să conducă la concluzia că avocaţii reclamanţilor au avut acces efectiv la dosar în cursul procedurii în cauză, nici chiar la momentul recursului, argumentele sale în această privinţă nefiind confirmate de motivele de respingere a cererii de amânare furnizate de curtea de apel la 17 octombrie 2002. Cu acest titlu, este suficient, ca Curtea să evidenţieze că, în conformitate cu curtea de apel, controlul judiciar al arestării persoanei în cauză nu necesita accesul apărării tocmai la partea selectată de parchet pentru a susţine observaţiile sale cu privire la acest aspect. În plus, în hotărârea sa din 17 octombrie 2002, chiar curtea de apel a menţionat „indicii” şi „circumstanţe” care rezultau din dosarul cauzei, dosar la care apărarea nu pare să fi avut acces (supra, pct. 10). În sfârşit, Curtea nu poate admite că reclamanţii au beneficiat de o acţiune de atac efectivă în ceea ce priveşte chestiunea arestării lor, în măsura în care instanţele au considerat că temeiul legal reţinut de parchet – art. 148 alin. (1) lit. d), g) şi h) C. proc. pen. – intra sub incidenţa marjei de apreciere a procurorului şi în care nici ei nu au prezentat, în momentul în care acest aspect era invocat în faţa lor de persoanele în cauză, motivele concrete ale aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor legale în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Svipsta, citată anterior, pct. 134).
47. Curtea consideră că au fost încălcate cerinţele art. 5 § 4 din Convenţie în cadrul procedurii de arestare preventivă a reclamanţilor.
48. În ceea ce priveşte capătul de cerere al ultimilor trei reclamanţi referitor la procedura în faţa Curţii de Apel Bacău din 24 februarie 2003, este suficient ca Curtea să constate că această instanţă s-a pronunţat din oficiu cu privire la chestiunea prelungirii arestării preventive care trebuia să se încheie la 25 februarie 2003, fără a o supune spre dezbatere părţilor. Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia o astfel de abordare era necesară având în vedere cererile repetate de recuzare a judecătorilor prezentate de avocaţi. În plus, Curtea observă că recursul persoanelor interesate împotriva hotărârii din 24 februarie 2003 – în care chestiunea prelungirii detenţiei a fost examinată pentru prima dată din oficiu – a fost respinsă ca inadmisibilă pe motiv că respectiva hotărâre a fost pronunţată de o instanţă de ultim grad (supra, pct. 13-14), astfel încât ultimii trei reclamanţi nu au beneficiat la nicio etapă a acestei proceduri de o dezbatere contradictorie privind prelungirea arestării lor preventive.
49. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 şi în ceea ce priveşte acest punct.
V. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
50. Invocând art. 3, 5 § 1 şi 2 şi 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de încălcarea mai multor dispoziţii de procedură la momentul arestării lor preventive de procuror, ca urmare a faptului că aceştia nu au fost informaţi cu privire la motivele arestării lor, precum şi – având în vedere primii doi reclamanţi – la condiţiile detenţiei şi la lipsa de imparţialitate a judecătorilor care au examinat anumite cereri de prelungire a arestării lor preventive de către parchet.
51. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea constată că nu s-a adus nicio atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
52. În sfârşit, în baza art. 5 § 4 din Convenţie, reclamanţii pretind că examinarea judiciară a arestării lor nu a avut loc într-un „termen scurt”. Invocând art. 5 § 1 din Convenţie, ultimii trei reclamanţi pretind, în plus, că aceştia nu au fost ţinuţi în arest „potrivit căilor legale” în special în perioada 24 ianuarie – 4 februarie 2003 şi după 24 februarie 2003, din cauza neprelungirii acestei măsuri şi, respectiv, din cauza lipsei caracterului contradictoriu al procedurii judiciare privind menţinerea în arest.
53. Guvernul respinge argumentele reclamanţilor. Acesta consideră că nu a fost încălcată nicio dispoziţie a Convenţiei.
54. Considerând că s-a pronunţat cu privire la principalele probleme ridicate de reclamanţi în ceea ce priveşte art. 5 § 1, 3 şi 4 din Convenţie, Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a celorlalte capete de cerere întemeiate pe acest articol şi prezentate supra, pct. 52, capete de cerere care vizează, la rândul lor, arestarea preventivă şi menţinerea acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Kamil Uzun împotriva Turciei, nr. 37410/97, pct. 64, 10 mai 2007 şi Erdal Aslan împotriva Turciei, nr. 25060/02 şi 705/03, pct. 94, 2 decembrie 2008).
VI. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
55. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
56. Ultimii patru reclamanţi solicită 340 754 euro (EUR), 14 781,43 EUR, 7 661,25 EUR şi, respectiv, 18 315 (EUR) cu titlu de prejudiciu material suferit în special în cursul detenţiei în litigiu (foloase nerealizate şi pierderi suferite de al doilea reclamant şi de societăţile comerciale, prejudiciu salarial, cheltuieli cu pachetele primite în închisoare etc.). Pe de altă parte, reclamanţii solicită respectiv 100 000 EUR, 200 000 EUR şi, în ceea ce îi priveşte pe fiecare dintre ultimii trei reclamanţi, 30 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit din cauza neplăcerilor cauzate de detenţia în cauză.
57. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii (Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002-VI), Guvernul consideră că ultimii patru reclamanţi nu au dovedit existenţa unei legături reale de cauzalitate între încălcările constatate de Curte şi prejudiciul material şi moral pe care l-ar fi suferit. În plus, acesta consideră excesivă suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, având în vedere jurisprudenţa relevantă.
58. Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că trebuie să i se acorde fiecăruia dintre reclamanţi suma de 6 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.
B. Cheltuieli de judecată
59. Prezentând câteva documente justificative pentru cheltuielile cu corespondenţa cu Curtea, ultimii trei reclamanţi solicită, de asemenea, fiecare, 1 840 EUR pentru cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii (dintre care 1 500 EUR pentru onorariile avocatului şi 340 EUR pentru cheltuieli cu corespondenţa şi traducerea), sume care trebuie plătite direct avocatului lor.
60. Guvernul invocă faptul că reclamanţii nu au prezentat documente justificative pentru majoritatea cheltuielile pretinse.
61. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă şi ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile cu procedura naţională şi consideră rezonabilă suma totală de 200 EUR pentru procedura în faţa Curţii, sumă care trebuie plătită direct avocatului ultimilor trei reclamanţi.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Decide conexarea cererilor;
2. Declară cererile admisibile în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 din Convenţie (arestarea preventivă a reclamanţilor), 5 § 3 din Convenţie şi 5 § 4 din Convenţie (accesul la dosarul cauzei şi prelungirea arestării ultimilor trei reclamanţi la 24 februarie 2003), şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
3. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie, din cauza neaducerii reclamanţilor în faţa unui „magistrat” „îndată” după arestare;
5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie din cauza nejustificării, de către instanţe, a necesităţii menţinerii acestora în arest preventiv;
6. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie în cadrul procedurii judiciare de control al arestării preventive a reclamanţilor;
7. Hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie, în ceea ce îi priveşte pe ultimii trei reclamanţi, în procedura de prelungire a arestării lor preventive la 24 februarie 2003;
8. Hotărăşte că nu trebuie examinate pe fond celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 şi 4 din Convenţie;
9. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
i. 6 000 EUR (şase mii euro), fiecărui reclamant, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
ii. 200 EUR (două sute euro), pentru cheltuieli de judecată, sumă ce va fi plătită direct avocatului ultimilor trei reclamanţi;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
10. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 1 decembrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Bursuc contra României - Tratament inuman Lovirea unui deţinut | Maria Peter contra României - Neexecutare hotarare de punere in... → |
|---|
