Bursuc contra României - Tratament inuman Lovirea unui deţinut

Comentarii

0

CEDO, secţia II, hotărârea Bursuc c. România, 12 octombrie 2004, 42066/98

Atunci când o persoană suferă leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru acestea.

Reclamantul afirmă că, în timp ce se afla într-un bar, i s-a cerut pe un ton nepoliticos să prezinte actele de identitate. Iritat de tonul poliţiştilor, reclamantul le-a răspuns în aceeaşi manieră, moment în care a fost lovit cu bastonul în cap. Ulterior a fost dus la secţia de poliţie unde a mai fost lovit timp de câteva ore. În jurul orei 4 dimineaţa a fost dus la spital, unde s-au constat multiple şi grave leziuni, în special la nivelul capului. Potrivit statului, poliţiştii au fost chemaţi de către barman pentru că reclamantul făcea scandal în bar şi pentru că a avut o altercaţie cu agentul de pază al barului. Statul afirmă că leziunile constate au fost produse fie prin automutilare de către reclamant la secţia de poliţie unde s-a lovit singur cu capul de scaune şi de pereţi, pe fondul unei boli psihice, fie în cursul altercaţiei cu agentul de securitate al barului.

Ulterior reclamantul a depus plângere penală contra poliţiştilor. Parchetul Neamţ şi-a declinat competenţa după 8 luni în favoarea unui parchet militar care a decis neînceperea urmării penale. Recursul la superiori al reclamantului a fost respins. Cât priveşte procesul penal al reclamantului pentru ultraj, acesta s-a finalizat după mai bine de 4 ani cu decizie de încetare a procesului penal ca urmare a survenirii decesului reclamantului, din cauza agravării urmărilor unui accident de circulaţie.

1. Art. 3 („Interzicerea torturii”). Curtea aminteşte că atunci când o persoană suferă leziuni ale sănătăţii în intervalul de timp în care se află sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o explicaţie rezonabilă pentru acestea. În speţă, Curtea nu poate fi convinsă de explicaţiile statului în condiţiile în care niciun act medical nu a atestat vreo boală psihică a reclamantului, în care agentul de pază al barului nu a fost anchetat penal pentru presupusa altercaţie cu reclamantul şi nu a fost nici măcar interogat, precum şi în condiţiile în care actele medicale susţin faptul că leziunile au fost produse de către un terţ, nu prin automutilare. Dată fiind gravitatea acestor leziuni produse de către agenţii de poliţie, fapta acestora poate fi calificată ca tortură. De aceea, art. 3 a fost violat.

2. Ancheta eficace. Curtea a constatat că ancheta a fost realizată iniţial de către colegi ai poliţiştilor acuzaţi, care şi-au declinat competenţa de abia după 8 luni, iar ulterior de către ofiţeri activi ai armatei, ca şi persoanele anchetate, astfel încât nu a fost realizată de către un organ independent faţă de părţi. În plus, Curtea a fost mirată de faptul că anchetatorii nu au dat nicio importanţă actelor medicale existente, care relevau cu claritate faptul că reclamantul a fost lovit de către un terţ. În aceste condiţii, există o violare a art. 3 şi sub acest aspect.

3. Art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”). Durata procedurii. Curtea a constatat că, dată fiind starea de sănătate a reclamantului, instanţa internă ar fi trebuit să facă mai multe eforturi pentru accelerarea procedurii. În lipsa acestora, există şi o violare a art. 6.

CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI

HOTÃRÂREA

din 12 octombrie 2004

în cauzaBursuc împotriva României

(Cererea nr. 42.066/98)

Definitivã la

12 ianuarie 2005

În cauza Bursuc împotriva României, Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuând în cadrul unei camere formate din domnii J.-P. Costa, presedinte, A. B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Junwiert, V. Butkevych, doamna W. Thomassen, judecãtori, si doamna S. Dollé, grefier de sectie, dupã deliberare în Camera de Consiliu la datele de 4 noiembrie 2003 si 21 septembrie 2004, pronuntã hotãrârea pe care a adoptat-o la data de 21 septembrie 2004.

PROCEDURÃ

1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 42.066/98 introdusã împotriva României, prin care un cetãtean al acestui stat, domnul Ion Bursuc (reclamantul), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 21 mai 1998, în temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apãrarea drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale (Conventia).

În urma decesului reclamantului din data de 24 ianuarie 2001, sotia sa, doamna Laura Bursuc, si-a exprimat la data de 6 martie 2001 dorinta de a continua procesul. Pentru motive de ordin practic, prezenta hotãrâre va continua sã îl numeascã pe domnul Bursuc “reclamant“, desi aceastã calitate ar trebui sã fie atribuitã doamnei Bursuc [Hotãrârea Dalban împotriva României (GC), Plângerea nr. 28.114/95, paragraful 1, Culegere de hotãrâri si decizii 1999 – VI].

2. Pânã la deces, reclamantul a fost reprezentat de cãtre sotia sa, doamna Laura Bursuc, avocat din Piatra-Neamt. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de cãtre doamna R. Rizoiu, Agentul Guvernului român la Curtea Europeanã a Drepturilor Omului din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul sustine în special cã a fost supus la rele tratamente de cãtre agentii de politie în timpul perioadei de retinere.

4. Cererea a fost transmisã Curtii la data de 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 aditional la Conventie.

5. Cererea a fost repartizatã primei sectii a Curtii (conform art. 52 din Regulamentul Curtii, denumit în continuare regulament). În cadrul acestei sectii, camera desemnatã sã examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituitã potrivit art. 26 alin. 1 din regulament.

6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua sectii a Curtii, astfel reorganizatã (art. 52 alin. 1).

7. Prin decizia din 4 noiembrie 2003, camera a recunoscut calitatea vãduvei reclamantului de a continua procesul în locul sãu, declarând cererea admisibilã. Curtea a solicitat Guvernului prezentarea unor informatii suplimentare.

8. Guvernul a rãspuns printr-o scrisoare din data de 4 decembrie 2003.

9. Atât reclamantul, cât si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei

10. Reclamantul s-a nãscut în anul 1949 si a avut domiciliul în Piatra-Neamt, pânã la decesul sãu, survenit la data de 24 ianuarie 2001.

A. Relele tratamente la care reclamantul pretinde cã a fost supus

1. Tratamentele incriminate

a) Teza reclamantului

11. La 27 ianuarie 1997, în jurul orei 19,45, reclamantul, de profesie consilier juridic, a fost oprit de cãtre 2 agenti de politie, C.S. si C.P., în timp ce se afla într-un bar din sediul Partidului Democrat din Piatra-Neamt. Cei 2 agenti de politie s-au adresat reclamantului, solicitându-i în mod nepoliticos sã prezinte cartea de identitate (“Dã buletinul, bã“). Reclamantul le-a rãspuns pe acelasi ton (“De ce, bã?“). Drept rãspuns, cei 2 agenti de politie l-au lovit pe reclamant cu pumnii si cu picioarele, i-au pus cãtuse si l-au târât într-o masinã a politiei, parcatã la o distantã de 30 de metri de sediul partidului. În masinã, reclamantul a fost din nou lovit cu pumnii si cu bastoanele, astfel încât a cãzut într-o stare de semiconstientã.

12. Adus la sediul politiei, reclamantul a fost dus într-o camerã unde a fost bãtut cu bestialitate de cãtre aproximativ 8 politisti. Acestia l-au aruncat pe reclamant pe jos, l-au bãtut cu picioarele, i-au aplicat lovituri de baston, au aruncat cu apã pe el si au urinat asupra sa. Maltratat mai mult de 6 ore, reclamantul a lesinat în mai multe rânduri.

13. La 28 ianuarie, în jurul orei 2 dimineata, sotia reclamantului – fiind anuntatã prin telefon – a sosit la sediul politiei. L-a vãzut pe reclamant întins pe pardosealã, cu capul însângerat, ochii umflati si ud. Repeta strigând “nu am fãcut nimic!“ si, într-un limbaj relativ incoerent, presãrat cu invective (“mãgarii“), acuza politistii cã l-au arestat ilegal si cã l-au torturat. Sotia reclamantului a solicitat informatii despre motivele pentru care sotul sãu se afla acolo si unul dintre politisti i-a rãspuns cã acesta fusese implicat într-o disputã cu un barman de la barul Partidului Democrat. În acel moment, reclamantul a lesinat, astfel cã politistii l-au stropit cu apã, pentru a-si reveni. Au scos-o pe sotia reclamantului pe culoar si au chemat jurnalistii de la televiziunea localã. Când a sosit echipa televiziunii, politistii au invitat cameramanul în sala în care se afla reclamantul, permitându-i-se cameramanului sã realizeze un reportaj cu privire la cazul lui.

14. Dupã ce jurnalistii au plecat, sotia reclamantului – care asteptase pânã atunci pe culoar – i-a auzit pe agentii de politie felicitându-se pentru a-i fi chemat pe jurnalisti, obtinând astfel probe împotriva reclamantului. Fiindcã starea acestuia se înrãutãtea, politistii au fost de acord sã îl transporte la Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamt, unde acesta a sosit în jurul orei 4 dimineata. Dupã ce i s-au administrat calmante, având în vedere starea gravã de sãnãtate, o echipã de medici a decis transportarea reclamantului la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi. Politistii care îl însoteau pe reclamant s-au împotrivit, pentru cã maiorul C., comandantul adjunct al comisariatului din Piatra-Neamt, le ordonase sã îl aducã pe reclamant înapoi la politie.

b) Teza Guvernului

15. La 27 ianuarie 1997, cãtre ora 12 noaptea, reclamantul a ajuns la barul situat la parterul sediului Partidului Democrat, la bar nefiind în acel moment decât chelnerita si agentul de pazã al barului. Reclamantul, în stare de ebrietate, a agresat-o verbal pe chelneritã. Agentul de pazã a intervenit, atrãgându-i reclamantului atentia asupra comportamentului sãu. Având în vedere agresivitatea reclamantului, agentul de pazã a chemat un echipaj de politie care se afla în apropiere. Cei 2 politisti chemati – C.S. si C.R. – i-au cerut reclamantului sã îsi decline identitatea. Nu au manifestat nici cea mai micã agresivitate verbalã sau fizicã fatã de reclamant, dimpotrivã, acesta a manifestat violentã fatã de politie.

16. Confruntându-se cu refuzul reclamantului de a-si declina identitatea, politistii l-au condus la sediul politiei. A fost dus într-o masinã, însotit de alti 2 politisti, A.S. si C.P., precum si de agentul de pazã de la bar. În timpul transportului, reclamantul s-a comportat agresiv, încercând sã-l împiedice pe politistul C.P. sã îl ducã la masinã. A fost imobilizat de cãtre agentul de pazã al barului care se asezase lângã el.

17. Ajuns la sectia de politie, a fost supus unei perchezitii corporale. A continuat sã fie agresiv, adresând injurii politistilor si lovind scaunele si mesele din sala în care fusese adus.

18. O echipã a televiziunii locale în cãutare de evenimente nocturne a ajuns în acel moment si a filmat imagini cu reclamantul.

19. Unul dintre politistii de serviciu a informat-o pe doamna Bursuc cã sotul sãu se afla la sectia de politie. Aceasta s-a deplasat la sectie însotitã de un vecin, ajungând în jurul orei 2 dimineata. Doamna Bursuc a solicitat ca reclamantul sã fie transportat la spital. La ora 4,20 dimineata a fost internat la Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamt.

20. De la 29 ianuarie la 4 februarie 1997, reclamantul a fost internat la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi.

2. Examenele medico-legale la care a fost supus reclamantul

21. La 29 ianuarie 1997, reclamantul a fost internat într-o stare gravã la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi, cu diagnosticul “comotie cerebralã, edem cerebral difuz ca urmare a unui traumatism cranio-cerebral“.

22. La 29 ianuarie 1997, reclamantul a fost de asemenea examinat de cãtre un medic legist, C.V., care a mentionat în raportul sãu: “Traumatism cranio-cerebral acut închis, prin agresiune; decelare papilarã temporarã la ambii ochi; tumefactie violacee înnegritã de 4/4 cu închiderea fantei palpebrale; tumefactie în zona parotidianã dreaptã de 6–6 cm cu echimozã violacee de 3/3 cm; în spatele urechii, echimozã violacee discontinuã de 3/2 cm;

– douã excoriatii de 1,1 cm fiecare pe partea dorsalã a metacarpului de la mâna dreaptã; douã excoriatii de 1 cm fiecare pe partea dorsalã a metacarpului de la mâna stângã;

– (reclamantul) acuzã dureri toracice laterale si ameteli.“

Concluziile raportului sunt astfel redactate:

“Reclamantul prezintã leziuni traumatice de tipul hematom pariorbitar (ochiul drept), excoriatii si echimoze produse prin lovirea cu mijloace proprii si posibil corp dur, care pot data din 27.01.1997. Leziunile necesitã 4–5 zile de îngrijiri medicale de la data producerii, dacã nu intervin complicatii.“

23. Reclamantul a pãrãsit liber spitalul de la Iasi la 4 februarie 1997. În biletul de externare se precizeazã cã a fost internat pentru cefalee, ameteli, apãrute dupã un traumatism cranio-cerebral, însotite de tulburãri nevrotice, agitatie psihomotorie, slabã capacitate de concentrare si memorare. Reclamantului i s-a recomandat concediu de 10 zile, cu posibilitatea prelungirii în urma unei noi examinãri.

24. Având în vedere refuzul medicilor din spitalul de la Iasi de a efectua anumite examene medicale, la 5 februarie 1997, reclamantul s-a adresat Spitalului Judetean Mures, unde a fost mai întâi examinat în cadrul sectiei de chirurgie. Raportul chirurgului care l-a examinat a mentionat diagnosticul “dolicosigmã“ (prelungire excesivã a colonului sigmoid) care putea fi provocat de un traumatism si de o anginã pectoralã survenitã cel mai probabil în urma unui traumatism. La 10 februarie 1997, reclamantul a fost supus unui examen tomografic prin calculator, evidentiindu-se astfel existenta unui edem cerebral difuz vasogenic de origine traumaticã.

25. La 12 februarie 1997, reclamantul a fost reexaminat de cãtre medicul legist C.V., care a mentionat în raportul sãu: “Reclamantul a fost reexaminat astãzi, 12 februarie 1997. Din biletul de externare emis de spitalul de neurochirurgie din Iasi, unde reclamantul a fost internat în intervalul 29 ianuarie la 5 februarie 1997 cu diagnosticul de «comotie cerebralã» si din raportul examenului tomografic rezultã cã reclamantul a suferit un traumatism cranian cerebral prin agresiune, cu un edem cerebral difuz vasogenic. Consider cã (reclamantul) are nevoie de 18–19 zile suplimentare de tratament medical, în lipsa complicatiilor.“

26. La 18 martie 1997, reclamantul a fost din nou examinat de cãtre un medic neuropsihiatru, care a constatat existenta sechelelor unui traumatism cranian cerebral, însotit de cefalee si ameteli. I s-a recomandat un concediu de 10 zile.

27. O tomografie efectuatã la spitalul din Târgu Mures la 31 iulie 1997 a relevat o adâncire cãtre vertex a santului central drept posibil sechelarã în contextul unui traumatism cranian.

3. Evolutia stãrii de sãnãtate a reclamantului ulterior agresiunii suferite în noaptea de 27–28 ianuarie 1997

28. În perioada 1997–1998, reclamantul a fost în mai multe rânduri internat pentru afectiuni cardiace. La 5 august 1999 a fost victima unui accident rutier în urma cãruia a suferit o contuzie toracicã si fractura umãrului drept, soferul masinii decedând. În mai 2000, reclamantul a fost supus unei interventii chirurgicale pentru extirparea unei tumori pe creier. În iulie 2000, tumoarea a recidivat si reclamantul a fost supus unei noi interventii chirurgicale. A decedat la 24 ianuarie 2001.

B. Ancheta penalã privind atât relele tratamente suferite de cãtre reclamant, cât si ultrajul comis de cãtre acesta împotriva politistilor

1. Urmãrirea penalã desfãsuratã de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt si de cãtre Inspectoratul Judetean de Politie Neamt

29. La 28 ianuarie 1997, Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt, sesizat din oficiu, a început o anchetã împotriva reclamantului pentru ultrajul comis fatã de politistii prezenti în momentul arestãrii si detinerii sale.

30. La 27 februarie 1997, reclamantul a depus o plângere împotriva a 8 politisti despre care a pretins cã l-au maltratat. A indicat cã doreste sã fie audiat în prezenta sotiei sale, avocat ales pentru a-l apãra, si a solicitat ca 5 martori sã fie audiati, printre care sotia sa si N.P., vecinul care a însotit-o pe aceasta din urmã la politie, în noaptea de 27–28 ianuarie 1997.

Reclamantul nu s-a constituit parte civilã în cauzã.

31. Datoritã obiectului lor care determina conexitatea la nivelul faptelor, dosarul privindu-l pe reclamant si plângerea sa pentru rele tratamente din partea politistilor au fãcut obiectul unui singur dosar instrumentat de Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt.

32. La 5 martie 1997, parchetul a dispus ca reclamantul sã fie supus la efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili realitatea relelor tratamente suferite, precum si efectele lor asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului.

33. La 10 aprilie 1997, un raport medico-legal din data de 28 martie 1997 a fost înaintat parchetului de cãtre laboratorul local de medicinã legalã. Raportul retinea si rezuma concluziile certificatelor medico-legale din 29 ianuarie si 12 februarie 1997, precum si concluziile foilor de observatii medicale, întocmite în perioada internãrilor reclamantului – la 28 si 29 ianuarie – 4 februarie 1997. Raportul a stabilit cã reclamantul prezenta un traumatism cranian cerebral acut închis, evidentiat prin tumefactie, echimoze, excoriatii, comotie cerebralã si posibil edem cerebral. fiinând cont de caracterul acestor leziuni, s-a concluzionat cã nu au pus în pericol viata reclamantului, dar cã necesitã 12–14 zile de îngrijiri medicale si cã determinã o incapacitate temporarã de muncã.

34. În paralel cu ancheta desfãsuratã de cãtre parchet, inspectoratul judetean de politie a desfãsurat la rândul sãu o anchetã privind evenimentele din noaptea de 27–28 ianuarie 1997.

35. La 11 aprilie 1997, martorul N.P. a fost audiat de cãtre politie. A declarat cã l-a vãzut pe reclamant la comisariatul din Piatra-Neamt în noaptea de 27 ianuarie 1997. Reclamantul era întins pe jos, cu fata la podea, cu mâinile prinse la spate. Spunea fãrã încetare cã nu fãcuse nimic si folosea expresii destul de violente. Martorul a declarat cã reclamantul nu prezenta rãni sau urme de violentã.

36. Într-o declaratie din 2 mai 1997, acelasi martor a declarat cã reclamantul avea fata umflatã, nerecunoscând pe nimeni din jurul lui, era incoerent si repeta fãrã încetare “...m-ati bãtut, mã mãgarilor, netrebnicilor si banditilor, fãrã sã fac nimic“. Martorul a declarat, de asemenea, cã s-a întors la comisariat în jur de ora 6 pentru a da o declaratie, dar cã politia l-a obligat sã semneze o declaratie deja redactatã si cã nu a avut timp sã o citeascã înainte de a o semna.

37. Politia si Parchetul i-au audiat si pe D.D., chelneritã la barul sediului Partidului Democrat, si pe V.D.P., agent de pazã la sediul aceluiasi partid. În cele douã declaratii fãcute în fata maiorului C. si datând din 28 ianuarie 1997 si 14 mai 1997, D.D. a afirmat cã reclamantul a venit în bar între ora 22 si miezul noptii si cã ea Onsãsi a chemat politia prin telefon, pentru cã reclamantul, dupã ce a consumat 4 beri, a agresat-o verbal, a devenit foarte violent cu ceilalti clienti ai barului, lovindu-l chiar pe V.D.P.

38. Conform primei declaratii a acestui martor, reclamantul a venit la bar spre miezul noptii deja beat si, dupã ce a comandat o cafea si o bere, a insultat-o pe D.D. Nu mai erau alti clienti în bar. Din cauza refuzului reclamantului de a se calma, V.D.P. a iesit în stradã cãutând ajutor si revenind însotit de 2 politisti. Reclamantul si martorul au fost ulterior dusi la comisariat.

39. În a doua declaratie din 20 mai 1997, V.D.P. a declarat cã, dupã sosirea celor 2 politisti în bar, reclamantul l-a pãlmuit pe unul dintre ei. Conform martorului V.D.P., politistii nu i-au pus cãtuse reclamantului, ci l-au convins sã îi urmeze la comisariat. Iesind din bar, reclamantul s-a împiedicat pe scãri si a cãzut. În masina politiei, în drum spre comisariat, reclamantul a fost foarte violent, lovindu-i pe politisti si pe sofer. La comisariat a continuat sã aibã un comportament agresiv, lovind cu picioarele scaunele si mesele. Pentru a evita automutilarea care ar fi putut fi ulterior utilizatã împotriva lor, politistii i-au pus cãtuse reclamantului. În final, V.D.P. a declarat cã nici un politist nu l-a lovit pe reclamant si nici nu l-a insultat.

40. Printr-o adresã din 20 mai 1997, Directia Judeteanã de Politie Neamt a solicitat Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamt sã urgenteze definitivarea cercetãrilor în dosarul de ultraj privindu-l pe reclamant, informând în acelasi timp parchetul cã plângerea acestuia pentru rele tratamente fusese examinatã, dar cã, având în vedere imposibilitatea confirmãrii faptelor, dosarul a fost trimis Parchetului Militar Bacãu cu propunerea de neîncepere a urmãririi penale, pe motivul cã nu s-a dovedit cã cei 8 politisti în cauzã au comis o infractiune. Din contrã, se pare cã reclamantul si-a aplicat singur lovituri, provocând rãni, trântindu-se la pãmânt, lovindu-se singur de picioarele meselor si scaunelor din sala comisariatului unde a fost adus în noaptea de 27–28 ianuarie 1997.

41. Nefiind audiatã, sotia reclamantului a depus la dosarul de ultraj o declaratie din data de 29 mai 1997. A afirmat cã la 27 ianuarie 1997 a semnat un contract de asistentã juridicã cu G.P., unchiul maiorului C., în cadrul unei proceduri de partaj între G.P. si maiorul C. Conform afirmatiilor doamnei Bursuc, G.P. o avertizase asupra riscului pe care ar putea sã îl întâmpine prin participarea la o procedurã împotriva maiorului C. Cu privire la circumstantele arestãrii sotului ei a relatat cã la data de 27 ianuarie 1997, cãtre ora 20,30, îngrijoratã de faptul cã sotul ei încã nu se întorsese acasã, s-a deplasat la sediul Partidului Democrat, unde reclamantul trebuia sã se întâlneascã cu câtiva prieteni. La bar nu era decât chelnerita care i-a spus cã este nou-angajatã si cã nu îl cunostea pe reclamant, dar cã politia arestase o persoanã în bar cu putin timp înainte. Sotia reclamantului a sunat la politie, unde i s-a precizat cã sotul ei nu se afla acolo. Doar în jur de ora 1 dimineata, în timp ce se întorcea la domiciliu, a primit un telefon de la numitul G., care a informat-o despre prezenta sotului ei la comisariat.

Ajunsã la comisariat în prezenta vecinului sãu N.P., l-a vãzut pe reclamant întins la pãmânt, plin de sânge. Pentru cã lesinase, politistii au turnat apã pe reclamant si, dupã filmarea câtorva imagini pentru televiziunea localã, au permis sotiei reclamantului transportarea acestuia la spital. În declaratia sa, doamna Bursuc s-a plâns de faptul cã politia a intervenit în timpul internãrii reclamantului, pentru ca examenele medicale sã nu fie complete si pentru ca rãnile sã fie diminuate. În final, l-a acuzat pe maiorul C. de a fi în spatele acestei înscenãri, al cãrei scop este acela de a o intimida si a o determina sã renunte la apãrarea lui G.P. în procesul de partaj. De asemenea, a protestat împotriva instrumentãrii cauzei de cãtre maiorul C., pe care l-a acuzat cã a dispus arestarea reclamantului.

42. Cu toate cã a fost invitat la inspectoratul judetean de politie pentru a fi audiat în aceastã cauzã, reclamantul nu s-a prezentat, motivând cã anchetatorii nu erau altii decât colegii politistilor acuzati de rele tratamente, desfãsurându-si cu totii activitatea, anchetatori si anchetati, în cadrul Directiei Judetene de Politie Neamt.

43. Prin rezolutia din 10 iunie 1997, Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt si-a declinat competenta în favoarea Parchetului Militar Bacãu, motivând cã pe lângã acuzatia de ultraj împotriva reclamantului, cauza priveste în mod egal si rãspunderea penalã a politistilor acuzati de rele tratamente.

2. Ancheta penalã desfãsuratã de Parchetul Militar Bacãu

44. În timpul instrumentãrii dosarului de cãtre Parchetul Militar Bacãu, reclamantul nu a fost niciodatã citat sau audiat. D.D. si V.D.P., cei 2 martori citati de cãtre parchet, au fost audiati la data de 7, respectiv 18 august 1997. Declaratiile politistilor acuzati au fost luate la 3 februarie 1998. Acestia au declarat cã reclamantul nu a fost lovit de politisti în timpul detinerii sale, ci cã acesta din urmã a manifestat un comportament violent, lovindu-i cu pumnii si cu picioarele pe mai multi dintre ei. Un politist, I.T., a declarat cã reclamantul s-a dat cu capul de podea si de perete. Un alt politist, I.S., a declarat cã reclamantul s-a lovit cu capul de podea si cã în timpul deplasãrii în masina de politie s-a lovit cu capul de pãrtile metalice ale masinii. Doi alti politisti, A.S. si P.C., au sustinut de asemenea cã reclamantul s-a lovit singur de podea, fiind într-o stare de agresivitate si de tulburãri psihice.

Un al cincilea politist, C.H., nu a fãcut nici o mentiune cu privire la actele de automutilare comise de cãtre reclamant, în schimb a fãcut mentiuni despre comportamentul violent al reclamantului fatã de ceilalti, în conditiile în care nici un politist nu l-ar fi lovit. Doi alti politisti, C.R. si C.S., au declarat cã nu l-au însotit pe reclamant la sectia de politie. Cel de-al optulea politist a declarat cã nu a fost prezent la evenimentele în cauzã.

45. La 4 februarie 1998, Parchetul Militar Bacãu a dispus neînceperea urmãririi penale, motivând cã reclamantul nu a dovedit cã cei 8 politisti ar fi comis o infractiune. Prin aceeasi rezolutie, Parchetul Militar Bacãu a trimis dosarul, pentru faptele imputate reclamantului, Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamt pentru continuarea anchetei.

46. Reclamantul a formulat o plângere împotriva solutiei din 4 februarie 1998, respinsã printr-o ordonantã din 16 martie 1998. Solutia a fost motivatã prin faptul cã ancheta fusese completã, probele în mod judicios apreciate si cã rezolutia de neîncepere a urmãririi penale era temeinicã si legalã.

47. La 2 martie 1998, reclamantul a formulat o plângere cãtre Parchetul General de pe lângã Curtea Supremã de Justitie. Aceastã plângere a fost reiteratã la data de 29 iulie 1998.

48. La 18 august 1998, procurorul B. din cadrul sectiei parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justitie a dispus clasarea fãrã rãspuns a acestei plângeri, motivând cã Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justitie deja a examinat aceeasi plângere la 15 octombrie 1997 si 25 februarie 1998, dispunând respingerea ei. Procurorul B. a mentionat, fãrã sã indice nici o datã, cã în spetã “comunicãrile necesare cãtre petent au fost efectuate“.

49. Conform reclamantului, acesta nu a primit niciodatã rãspuns din partea Parchetului de pe lângã Curtea Supremã de Justitie.

C. Continuarea anchetei penale împotriva reclamantului pentru ultraj

50. La 27 februarie 1998, Directia Judeteanã de Politie Neamt a transmis Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamt dosarul de urmãrire penalã privindu-l pe reclamant.

51. Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt l-a audiat pe reclamant la 3 aprilie 1998.

52. La 12 iunie 1998, parchetul a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice pentru evaluarea discernãmântului reclamantului, având drept motiv comportamentul deosebit de violent al acestuia la momentul derulãrii faptelor.

53. Reclamantul a formulat o plângere împotriva solutiei procurorului si a refuzat sã se prezinte la examenul psihiatric.

54. Prin rechizitoriul din data de 8 octombrie 1998, parchetul l-a trimis pe reclamant în judecatã, în fata Tribunalului Neamt, pentru ultraj împotriva a 2 politisti, C.P. si C.R. Reclamantul a fost acuzat cã l-a pãlmuit pe C.R. de douã ori si cã, printr-o loviturã de picior, i-a provocat o ranã la mânã lui C.R., ranã care a necesitat 2–3 zile de îngrijiri medicale.

55. Ca urmare a solicitãrii reclamantului, la 2 decembrie 1998 si 10 februarie 1999, Tribunalul Neamt a suspendat examinarea cauzei. Reclamantul a sesizat Curtea Supremã de Justitie cu o cerere de strãmutare a dosarului la un alt tribunal decât cel în mod normal competent, pentru o mai bunã administrare a justitiei.

56. La 2 aprilie 1999, Curtea Supremã de Justitie a dispus trimiterea dosarului la Tribunalul Alba. Prin adresa din 28 aprilie 1999, dosarul a fost transmis de cãtre Tribunalul Neamt la Tribunalul Alba.

57. La 14 iunie 1999, aceastã instantã a constatat cã martorii propusi de cãtre parchet au fost incorect citati si a dispus citarea lor pentru data de 13 septembrie.

58. La 9 septembrie 1999, reclamantul a solicitat o amânare pe motivul cã la 5 august fusese victima unui accident rutier în urma cãruia a fost necesarã spitalizarea.

59. La 13 septembrie si 25 octombrie 1999, tribunalul a constatat cã reclamantul nu putea sã se prezinte si cã martorii acuzãrii nu se prezentaserã, fixând examinarea cauzei la o datã ulterioarã. Tribunalul a dispus initial ca martorii citati sã se prezinte sub sanctiunea amenzii. Ulterior, tribunalul a dispus citarea lor sub sanctiunea de a fi adusi în fata instantei cu mandat de aducere.

60. La 13 decembrie 1999, reclamantul s-a prezentat la instantã. Tribunalul a constatat cã martorii acuzãrii nu au fost adusi si a dispus din nou citarea lor cu mandat de aducere.

61. La 24 ianuarie 2000, reclamantul nu a fost prezent, la fel si martorii propusi de cãtre parchet. Tribunalul a dispus din nou citarea lor cu mandat de aducere.

62. La 6 martie 2000, reclamantul s-a prezentat, însã martorii acuzãrii nu au fost adusi. Reclamantul a prezentat mijloacele sale de probã si procurorul a stãruit ca martorii pe care îi propusese parchetul sã fie audiati. Cu aceastã ocazie, Tribunalul Alba a solicitat prin comisie rogatorie Tribunalului Bacãu ca martorii propusi sã fie audiati de cãtre aceastã instantã.

63. La 27 aprilie, 11 mai si 1 iunie, Tribunalul Bacãu a dispus amânarea examinãrii cauzei, pentru cã martorii nu s-au prezentat la audieri. De fiecare datã, tribunalul a dispus citarea lor cu mandat de aducere.

64. La 22 iunie 2000, Tribunalul Bacãu a audiat prin comisie rogatorie 7 martori.

65. Datoritã stãrii de sãnãtate a reclamantului, care se agrava progresiv, la 10 iulie si 21 august 2000, Tribunalul Alba a dispus efectuarea unei expertize de cãtre laboratorul medico-legal pentru a se stabili dacã starea sa de sãnãtate îi permitea prezentarea în fata instantei.

66. La 25 septembrie 2000, tribunalul a dispus suspendarea cauzei datoritã stãrii de sãnãtate a reclamantului, care nu îi permitea sã participe la procedurã. Efectuarea unei noi expertize medico-legale privind starea de sãnãtate a fost dispusã la data de 6 noiembrie 2000.

67. Reclamantul a decedat la data de 24 ianuarie 2001. Prin hotãrârea din 12 februarie 2001, tribunalul a constatat încetarea actiunii penale împotriva sa, ca urmare a decesului.

II. Dreptul intern pertinent

68. Dispozitiile privind statutul procurorilor militari erau prevãzute de Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 privind organizarea tribunalelor si a parchetelor militare, dispunându-se astfel:

“Art.17. – Atributiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiti în parchete militare, pe lângã fiecare instantã militarã.

...

Art. 23. – Judecãtorii militari si procurorii militari au calitatea de magistrati si fac parte din corpul magistratilor.

Art. 24. – Poate fi numit magistrat militar persoana care_ are calitatea de ofiter activ.

...

Art. 30. – Magistratii militari sunt militari activi si au toate drepturile si obligatiile ce decurg din aceastã calitate.

Acordarea gradelor militare si înaintarea în grad a magistratilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apãrãrii Nationale.

Art. 31. – Încãlcarea de cãtre magistratii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage rãspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia.“

69. La data desfãsurãrii evenimentelor, organizarea si functionarea Politiei Române era reglementatã de Legea nr. 26 din 12 mai 1994, în virtutea cãreia politistii aveau calitatea de militari activi. Urmãrirea penalã si judecarea politistilor pentru comiterea faptelor interzise de legea penalã, datoritã calitãtii lor de militari activi, intrau în competenta parchetelor si instantelor judecãtoresti militare.

70. Aceastã lege a fost abrogatã de Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea si functionarea politiei si Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul politistului, în virtutea cãrora Ministerul de Interne a fost demilitarizat, politistii având de acum înainte calitatea de functionari publici. Urmãrirea penalã si judecarea politistilor intrã în competenta parchetelor si instantelor ordinare.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Conventie

71. Reclamantul invocã încãlcarea art. 3 din Conventie, care prevede urmãtoarele:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.“

72. Curtea aratã cã, sub acest aspect, cererea reclamantului se referã, pe de o parte, la tratamentele suferite de acesta în timpul retinerii sale din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997 si, pe de altã parte, la calitatea anchetei desfãsurate de autoritãti cu privire la tratamentele mentionate.

1. În ceea ce priveste pretinsele rele tratamente aplicate reclamantului de cãtre politisti în timpul retinerii

A. Argumentele pãrtilor

a) Reclamantul

73. Vãduva reclamantului, care a transmis observatiile sale în martie 2001, dupã decesul reclamantului, mentioneazã concluziile rapoartelor medico-legale efectuate în acest caz si care atestã violentele pe care le-a suferit reclamantul când era sub supravegherea politistilor. Ea subliniazã gravitatea deosebitã a relelor tratamente la care a fost supus sotul sãu. Ea apreciazã cã acestea au fost aplicate în mod intentionat, cu scopul unic de a-i produce suferinte acute, de a-l umili si de a-l înjosi. Vãduva reclamantului solicitã Curtii sã retinã, de asemenea, cã relele tratamente aplicate i-au afectat grav sãnãtatea, decesul intervenit la 24 ianuarie 2001, fiind consecinta numeroaselor complicatii ale edemului cerebral difuz constatat imediat dupã violentele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997.

b) Guvernul

74. Guvernul contestã acuzatiile privind relele tratamente.

Referindu-se la elementele de probã obtinute în timpul cercetãrilor efectuate de cãtre autoritãtile interne, acesta sustine cã reclamantul nu a fost supus nici unei forme de violentã din partea politistilor. Acestia l-au interpelat doar cu scopul de a-l determina sã Osi declare identitatea si sã înceteze comportamentul agresiv fatã de chelneritã si politisti.

75. În ceea ce priveste leziunile pe care reclamantul pretinde cã le-a suferit si atestate prin certificatele medicale, Guvernul sustine cã acestea puteau sã fi fost produse în timpul incidentului care a avut loc în bar înainte de sosirea politistilor, între reclamant si agentul de pazã al localului. Atât aceste leziuni, cât si traumatismul cranio-cerebral au fost produse ca urmare a propriilor fapte ale reclamantului. În opinia Guvernului, acesta a fost agresiv, recurgând la acte de automutilare si nu Osi putea mentine echilibrul ca urmare a consumului de alcool, ceea ce ar fi putut face ca acesta sã cadã.

76. În cele din urmã, Guvernul admite cã unele leziuni usoare ar fi putut fi inerente procesului de imobilizare a reclamantului, pe care comportamentul sãu agresiv l-a fãcut absolut necesar.

77. Guvernul remarcã, de asemenea, cã reclamantul suferea de afectiuni psihice si cã nu a fost nici un moment singur cu politistii, întrucât agentul de pazã al barului l-a însotit si el la sectia de politie. În ceea ce priveste durata tratamentelor invocate, Guvernul apreciazã cã aceasta ar fi fost mai scurtã decât pretinde reclamantul.

B. Aprecierea Curtii

78. Curtea observã cã pãrtile au puncte de vedere diferite cu privire la situatia de fapt. Conform reclamantului, acesta a fost retinut de politisti într-un bar, în seara de 27 ianuarie 1997, în jurul orei 20, si condus la sectia de politie unde a fost bãtut de aproximativ 8 politisti pânã la ora 2 dimineata. În jur de ora 4 dimineata, acesta a fost dus la spital într-o stare foarte gravã.

79. Conform Guvernului, reclamantul a fost retinut de politisti în jurul orei 12, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie, si condus la sectia de politie ca urmare a refuzului acestuia de a-si declara identitatea. Acesta a avut un comportament deosebit de violent fatã de politisti si fatã de agentul de pazã al barului. Politistii nu l-au lovit. Reclamantul, care suferea de tulburãri psihice, a fost singurul vinovat pentru rãnile suferite. Leziunile si contuzia cerebralã ar fi putut fi anterioare sosirii politistilor la bar si cauzate fie de o cãzãturã, determinatã de lipsa de echilibru ca urmare a stãrii sale de ebrietate, fie prin automutilare.

80. Curtea reaminteste cã, atunci când o persoanã este rãnitã în timpul retinerii, perioadã în care aceasta se aflã în totalitate sub supravegherea ofiterilor de politie, orice vãtãmare intervenitã în acest interval dã nastere unor puternice prezumtii de fapt (a se vedea Hotãrârea Salman împotriva Turciei [GC] nr. 21.986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Prin urmare, Guvernului îi revine sarcina sã ofere o explicatie plauzibilã în ceea ce priveste cauzele unor asemenea vãtãmãri si sã producã probe care sã demonstreze fapte de naturã sã punã sub semnul întrebãrii afirmatiile victimei, în special dacã acestea sunt sustinute prin acte medicale (a se vedea, printre altele, hotãrârile Selmouni împotriva Frantei [CG] nr. 25.803/94, § 87, CEDH 1999-V, Berktay împotriva Turciei nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, nepublicatã, si Altay împotriva Turciei nr. 22.279/93, § 50, 22 mai 2001, nepublicatã).

Având în vedere obligatia autoritãtilor de a rãspunde pentru persoanele aflate sub supravegherea lor, Curtea a subliniat cã achitarea politistilor în cadrul actiunii penale nu scuteste statul pârât de obligatiile care îi revin conform Conventiei (a se vedea hotãrârea Berktay împotriva Turciei, citatã mai sus, § 168).

81. Curtea observã cã reclamantul a suferit o agresiune în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997. Vãtãmãrile au fost constatate în rapoartele medico-legale care atestau existenta unui traumatism cranio-cerebral produs prin violentã, însotit de tumefieri, echimoze si excoriatii multiple la nivelul fetei si al mâinilor, precum si de un edem cerebral difuz si de o anginã pectoralã survenite ca urmare a traumatismului.

82. Curtea observã cã, cu exceptia unor leziuni “inerente procesului de imobilizare care s-a dovedit absolut necesar“, Guvernul contestã faptul cã reclamantul ar fi suferit rãniri grave în timpul retinerii sale, perioadã în care s-a aflat în totalitate sub supravegherea politistilor.

Guvernul afirmã cã la originea traumatismului cranio-cerebral si a leziunilor constatate la reclamant “s-ar fi putut afla“ automutilarea, precum si faptul cã suferea de tulburãri psihice si cã se afla în stare de ebrietate, ceea ce l-ar fi putut face sã cadã, în noaptea incidentului, 27 spre 28 ianuarie 1997, înainte de sosirea în bar a politistilor.

83. Curtea constatã cã rapoartele medico-legale prezentate în timpul anchetei interne si transmise Curtii nu indicã ipoteza unei cãzãturi sau a automutilãrii, ci cea a agresiunii. De altfel, nici în fata autoritãtilor interne, nici în fata Curtii nu a fost prezentat nici un certificat medical care sã ateste o maladie psihicã a reclamantului, cu exceptia mentiunilor – care, de altfel, sunt ulterioare agresiunii – fãcute în raportul redactat la externarea din 4 februarie 1997 si care se referã la “tulburãri nevrotice, agitatie psihomotorie si capacitate de concentrare si de memorare slabe“ (a se vedea paragraful 23 de mai sus).

84. Mai mult, dispozitiile martorilor audiati de parchet sunt contradictorii si lipsite de precizie (paragrafele 35–40 de mai sus) în ceea ce priveste prezentarea incidentului care a dus la rãnirea gravã a reclamantului. De asemenea, acesta din urmã nu a fost niciodatã audiat de anchetatori (paragrafele 42–44 de mai sus).

85. În mãsura în care leziunile constatate la reclamant ar fi putut fi provocate, dupã cum sustine Guvernul, de incidentul care a avut loc în barul Partidului Democrat înainte de sosirea politistilor, între agentul de pazã al barului si reclamant, Curtea remarcã faptul cã nici una dintre piesele dosarului de cercetare penalã internã nu confirmã aceastã ipotezã.

De altfel, Curtea constatã cu surprindere cã agentul de pazã nici mãcar nu a fost inculpat în cadrul cercetãrii penale referitoare la faptele cu privire la care s-a plâns reclamantul.

86. În ceea ce priveste ipoteza automutilãrii, desi aceasta este sustinutã si de concluziile Politiei Judiciare Neamt, justificând astfel propunerea de neîncepere a urmãririi penale transmise parchetului la 20 mai 1997 (a se vedea paragraful 40 de mai sus), Curtea observã cã nici Guvernul, nici autoritãtile interne nu au furnizat explicatii privind modalitatea în care reclamantul si-ar fi putut autoprovoca leziuni de o asemenea naturã si gravitate.

Din declaratiile politistilor acuzati rezultã cã acesta ar fi încercat sã se automutileze în prezenta politistilor, aruncându-se la pãmânt si lovindu-se cu capul de pereti, de podea sau de mesele si scaunele sãlii în care fusese condus, la sectia de politie. Or, Curtea constatã, încã o datã, cã aceastã ipotezã nu a fost confirmatã de nici o expertizã, în timp ce depozitiile politistilor audiati de parchet au fost deosebit de sumare si confuze în aceastã privintã.

87. În concluzie, Curtea observã cã elementele de probã nu confirmã afirmatiile Guvernului.

88. În lipsa unei explicatii plauzibile, Curtea apreciazã cã, în spetã, leziunile constatate pe corpul reclamantului au fost produse ca urmare a unui tratament pentru care rãspunderea revine Guvernului.

89. În ceea ce priveste aprecierea gravitãtii relelor tratamente, Curtea aminteste cã aceasta este relativã prin natura sa; ea depinde de un ansamblu de împrejurãri specifice spetei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale psihice ori psihologice si, în unele cazuri, de sexul, vârsta si starea de sãnãtate a victimei.

Atunci când o persoanã este lipsitã de libertate, folosirea fortei fizice, în conditiile în care aceasta nu este determinatã de comportamentul persoanei, aduce atingere demnitãtii umane si constituie, în principiu, o încãlcare a dreptului garantat de art. 3 din Conventie (hotãrârile Labita împotriva Italiei [GC] nr. 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV, si Pantea împotriva României nr. 33343/96, § 185-186, 3 iunie 2003, nepublicatã).

90. Amintind cã Conventia este un “instrument viu care se interpreteazã în lumina conditiilor de viatã actuale“ (a se vedea, printre altele, hotãrârile Tyrer împotriva Marii Britanii din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pag. 15–16, § 31, si Selmouni împotriva Frantei, citatã mai sus, § 101), Curtea apreciazã cã evolutia în crestere a exigentelor în materia protectiei drepturilor omului si a libertãtilor fundamentale implicã, în paralel si inevitabil, un grad mai mare de severitate în aprecierea încãlcãrilor aduse valorilor fundamentale ale societãtilor democratice. Prin urmare, acte care în trecut erau calificate ca “tratamente inumane si degradante“, iar nu “torturã“, ar putea fi calificate diferit în viitor.

91. În spetã, Curtea subliniazã în mod deosebit intensitatea loviturilor aplicate reclamantului, care au produs echimoze multiple la nivelul capului si, mai cu seamã, un traumatism craniocerebral prin violentã, cu edem cerebral difuz, având efecte de duratã.

Curtea remarcã, între altele, durata relelor tratamente aplicate reclamantului timp de mai multe ore, începând cu retinerea sa la bar, seara, continuând în timpul transportului cu masina politiei si apoi la sectia de politie, înainte de a fi dus la spital într-o stare gravã pânã la ora 4,20 dimineata (a se vedea paragrafele 11–14 si 19–22 de mai sus).

Mai mult, Curtea observã cã reclamantul era deosebit de vulnerabil, aflându-se singur sub supravegherea a cel putin 5 politisti care l-au condus în timpul noptii la sediul politiei în urma unui incident minor într-un bar.

Prin urmare, Curtea considerã cã violentele la care a fost supus reclamantul prezintã un caracter deosebit de grav, de naturã sã conducã la dureri si suferinte acute, astfel încât acestea trebuie considerate ca acte de torturã în sensul art. 3 din Conventie.

92. Având în vedere cele de mai sus, Curtea decide cã a avut loc o încãlcare a art. 3 din Conventie sub acest aspect.

2. În ceea ce priveste decesul reclamantului

93. Curtea aratã cã vãduva reclamantului nu a pretins cã ar fi avut loc o încãlcare a art. 2 din Conventie, ca urmare a mortii acestuia, ci cã aceasta a solicitat Curtii sã evalueze gravitatea relelor tratamente aplicate, având în vedere urmãrile acestora asupra stãrii de sãnãtate a reclamantului, având în vedere cã acestea au condus la o patologie neurologicã severã, inclusiv hipertensiune intracranianã si o tumoare cerebeloasã survenite ca urmare a edemului cerebral difuz constatat imediat dupã violentele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997.

94. Curtea observã cã în perioada 1997–1998 reclamantul a fost internat de mai multe ori pentru afectiuni cardiace. La data de 5 august 1999 a fost victima unui accident rutier în urma cãruia a suferit o contuzie toracicã si fractura bratului drept, iar soferul autoturismului a decedat. În mai 2000 reclamantul a fost supus unei interventii chirurgicale la nivelul creierului, în vederea înlãturãrii unei tumori cerebeloase. În iulie 2000, tumoarea a recidivat, iar reclamantul a fost supus unei noi interventii chirurgicale.

95. Curtea aratã în continuare cã decesul reclamantului a avut loc la data de 24 ianuarie 2001, la 4 ani dupã traumatismul cerebral suferit în noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1997, iar în perioada 1997–1998 nu a fost înregistratã nici o evolutie negativã a edemului cerebral difuz initial, maladiile cardiace tratate în acest interval neavând nici o legãturã cu edemul cerebral. Ulterior, în august 1999, reclamantul a fost victima unui accident rutier în urma cãruia starea sãnãtãtii sale s-a înrãutãtit.

96. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã legãtura directã de cauzalitate între traumatismul suferit ca urmare a relelor tratamente aplicate în 1997 si decesul reclamantului este incertã.

Prin urmare, ea considerã cã nu se încadreazã în prevederile art. 2 din Conventie.

3. În ceea ce priveste caracterul adecvat al anchetei desfãsurate de autoritãtile interne

A. Argumentele pãrtilor

97. Cu privire la ancheta penalã desfãsuratã ca urmare a plângerii pentru rele tratamente formulate de reclamant, vãduva acestuia a arãtat cã probele au fost administrate si martorii audiati de cãtre Politia Judiciarã Piatra-Neamt, adicã tocmai de autoritatea în cadrul cãreia activau politistii anchetati. În ceea ce priveste decizia de neîncepere a urmãririi penale a Parchetului Militar Bacãu, aceasta a fost emisã în absenta unei anchete efective. Mai mult, reclamantul nu a primit niciodatã rãspuns la contestatia formulatã împotriva acestei decizii, prin care acesta sesizase Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justitie.

98. Guvernul aratã cã în cauzã a avut loc o anchetã efectivã si obiectivã. Acesta subliniazã cã reclamantul nu a formulat plângere împotriva actelor de cercetare penalã efectuate de procuror, ceea ce demonstreazã cã reclamantul nu a avut nemultumiri legate de desfãsurarea procedurii penale.

99. Printre altele, în observatiile complementare transmise la 4 decembrie 2003, Guvernul sustine cã reclamantul nu s-a îndreptat nici în instantã împotriva deciziei de neîncepere a urmãririi penale emise de procuror, prin apelarea la calea deschisã prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 486/1997, publicatã la 6 martie 1998, care interpreteazã în acest sens art. 21 din Constitutia României referitor la liberul acces la justitie.

B. Aprecierea Curtii

100. Curtea aratã cã aspectele indicate de Guvern în observatiile complementare sunt mai curând de natura unei exceptii preliminare de neepuizare a cãilor de recurs interne. Fiind ridicatã pentru prima datã dupã decizia de admisibilitate, o asemenea cerere este tardivã (a se vedea, de exemplu, Hotãrârea Ceteroni împotriva Italiei din 15 noiembrie 1996, Récueil 1996-V, pag. 1755–1756, § 19).

101. În ceea ce priveste fondul cererii, Curtea aminteste cã, atunci când o persoanã sustine în mod credibil cã ar fi fost victima unor tratamente contrare art. 3 din Conventie, din partea politiei sau a altor servicii similare ale statului, dispozitia mentionatã, coroboratã cu obligatia generalã a statului, prevãzutã la art. 1, de a recunoaste “oricãrei persoane aflate sub jurisdictia lor drepturile si libertãtile definite în_ Conventie“, impune implicit cerinta desfãsurãrii unei anchete oficiale efective. O asemenea anchetã, la fel ca si cea impusã de prevederile art. 2 din Conventie, trebuie sã fie de naturã sã conducã la identificarea si sanctionarea persoanelor vinovate. În caz contrar, interdictia legalã generalã a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsitã de eficientã practicã, în ciuda importantei sale fundamentale, si s-ar crea posibilitatea ca în unele cazuri agentii statului, beneficiind de o cvasi-impunitate, sã calce în picioare drepturile persoanelor aflate sub supravegherea lor (Hotãrârea Labita împotriva Italiei, citatã mai sus, § 131).

102. Curtea observã cã în prezenta cauzã s-a desfãsurat o anchetã. Rãmâne însã de verificat diligenta cu care aceasta a fost condusã si caracterul sãu “efectiv“.

103. Curtea aminteste cã, pentru ca o anchetã cu privire la omor sau rele tratamente sãvârsite de agenti ai statului sã fie consideratã efectivã, se poate aprecia, în general, cã este necesar ca persoanele care conduc ancheta si cele care fac cercetãrile sã fie independente de cele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotãrârile Guleç împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Récueil 1998-IV, § 81–82, si Ogur împotriva Turciei [GC] nr. 21954/93, CEDH 1999-III, § 91–92). Aceasta presupune nu doar absenta oricãrui raport ierarhic sau institutional, dar si o independentã concretã (a se vedea, de exemplu, hotãrârile Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Récueil 1998-IV, § 83–84, si Kelly s.a. împotriva Marii Britanii nr. 30054/96, § 114, 4 mai 2001).

104. În legãturã cu acest aspect, Curtea observã cã ancheta a fost condusã mai întâi de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt si de cãtre Inspectoratul Judetean de Politie Neamt si privea atât faptele cu privire la care se plânsese reclamantul, sãvârsite de cãtre politisti, cât si acuzatiile împotriva reclamantului cu privire la sãvârsirea infractiunii de ultraj împotriva politistilor.

Curta remarcã faptul cã probele au fost administrate si martorii au fost audiati de Politia Judiciarã Piatra-Neamt, politistii cercetati fiind angajati tot ai Politiei Piatra-Neamt. Or, acest fapt nu este compatibil cu principiul lipsei oricãrui raport ierarhic sau institutional între persoanele care conduc cercetãrile si cele implicate în evenimente.

105. Curtea observã în continuare cã, la 10 iunie 1997, dupã 5 luni de la evenimente si dupã ce reclamantul, 3 martori si politistii acuzati de rele tratamente fuseserã audiati si se dispusese efectuarea unei expertize medico-legale, Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt si-a declinat competenta în favoarea Parchetului Militar Bacãu, având în vedere calitatea de militar a politistilor acuzati.

106. Curtea constatã astfel cã, la 4 februarie 1998, fãrã a-l fi audiat pe reclamant, Parchetul Militar Bacãu a dispus neînceperea urmãririi penale a celor 8 politisti acuzati de rele tratamente. Hotãrârea a fost motivatã prin aceea cã nu se dovedise cã politistii cercetati ar fi sãvârsit fapta.

107. Curtea observã în primul rând cã independenta procurorului militar care a condus ancheta asupra politistilor poate fi pusã la îndoialã, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor. Ea subliniazã în legãturã cu acest aspect cã, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiteri activi, ca si politistii, care la data evenimentelor fãceau parte din structura militarã, fapt ce are la bazã principiul subordonãrii ierarhice; acestia detineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în acest domeniu si rãspundeau pentru încãlcarea regulilor disciplinei militare.

Curtea observã cã, în baza acestei legãturi institutionale, absenta independentei procurorului militar s-a concretizat, în spetã, în lipsa de impartialitate în conducerea cercetãrilor cu privire la politistii acuzati.

108. Într-adevãr, Curtea considerã deosebit de frapant faptul cã Parchetul Militar nu a tinut deloc seama în ordonanta de neîncepere a urmãririi penale de concluziile rapoartelor de expertizã medico-legalã efectuate în cauzã, ultimul datând din 28 martie 1997, întocmit la cererea Parchetului de pe lângã Tribunalul Neamt, mentionând agresiunile la care a fost supus reclamantul (a se vedea paragrafele 22, 25 si 33 de mai sus).

109. Rezultã, de asemenea, din piesele dosarului cã la 2 martie 1998 reclamantul a sesizat Parchetul de pe lângã Curtea Supremã de Justitie, formulând o plângere împotriva ordonantei de neîncepere a urmãririi penale a Parchetului Militar Bacãu. La 18 august 1998 procurorul B. din cadrul Sectiei parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justitie a dispus clasarea, fãrã a rãspunde plângerii reclamantului, pe motiv cã Parchetul de pe lângã Curtea Supemã de Justitie respinsese deja plângerea la 15 octombrie 1997 si 25 februarie 1998. Procurorul B. a precizat cã “se efectuase comunicarea cu petitionarul“, fãrã a indica nici o datã.

Cu toate acestea, Curtea constatã cã Guvernul nu a transmis nici o copie a deciziei Sectiei parchetelor militare de pe lângã Curtea Supremã de Justitie de respingere a plângerii reclamantului împotriva ordonantei de neîncepere a urmãririi penale.

110. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã autoritãtile nu au efectuat o anchetã amãnuntitã si eficientã în legãturã cu afirmatiile credibile ale reclamantului privind aplicarea unor rele tratamente în timpul retinerii sale.

În consecintã, Curtea decide cã a avut loc o încãlcare a art. 3 din Conventie sub acest aspect.

II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Conventie

111. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii în cadrul cãreia a fost acuzat de ultraj împotriva politistilor. El invocã art. 6 alin. 1 din Conventie, conform cãruia: “1. Orice persoanã are dreptul la judecarea... într-un termen rezonabil... de cãtre o instantã... care va hotãrî... asupra temeiniciei oricãrei acuzatii în materie penalã îndreptatã împotriva sa.“

112. Vãduva reclamantului aratã cã, la 12 februarie 2001, instanta a constatat încetarea actiunii penale împotriva reclamantului ca urmare a decesului acestuia.

113. Guvernul sustine cã momentul începerii procedurii penale împotriva reclamantului este 27 februarie 1998, datã la care a fost începutã urmãrirea penalã împotriva acestuia, dupã ce Parchetul Militar Bacãu a pronuntat neînceperea urmãririi penale cu privire la politistii acuzati de rele tratamente.

114. În ceea ce priveste aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii, aflatã în curs în primã instantã pe rolul Tribunalului Alba, în ianuarie 2001, datã la care Guvernul a transmis observatiile sale, acesta din urmã a arãtat cã nu au existat perioade semnificative de inactivitate. Acesta a arãtat cã autoritãtile judiciare nu au prelungit în mod nejustificat procedura si cã fuseserã efectuate numeroase acte procedurale, cauza prezentând un grad mediu de complexitate. Printre altele, Guvernul sustine cã reclamantul ceruse el Onsusi numeroase amânãri ale cauzei.

115. Curtea reaminteste cã, în materie penalã, “termenul rezonabil“ prevãzut de art. 6 alin. 1 mentionat mai sus începe din momentul la care o persoanã este “pusã sub acuzare“. Acesta poate fi un moment anterior sesizãrii instantei, în special acela al arestãrii, începerii urmãririi penale sau al cercetãrilor. “Punerea sub acuzare“ în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie poate fi definitã, prin urmare, ca fiind “comunicarea oficialã, din partea autoritãtii competente, a învinuirii de a fi sãvârsit o infractiune“, idee care corespunde si notiunii de îconsecinte importante asupra situatiei“ persoanei suspecte (a se vedea Hotãrãrea Reinhardt si Slimane-Kaid împotriva Frantei din 31 martie 1998, Récueil 1998-II, pag. 660, § 93).

116. Curtea observã cã reclamantul a fost citat chiar în ziua incidentului, la 27 ianuarie 1997. Ancheta penalã a fost deschisã la 28 ianuarie 1997 de cãtre Parchetul de pe lângã Tribunalul Neamt. Ca urmare a decesului sãu, la 24 ianuarie 2001, Tribunalul Alba a constatat încetarea actiunii penale împotriva reclamantului, printr-o decizie din 12 februarie 2001.

117. Prin urmare, procedura penalã împotriva reclamantului a început la 27 ianuarie 1997, o datã cu retinerea sa, si s-a finalizat la 24 ianuarie 2001. Aceasta a durat, asadar, 4 ani, dintre care un an si 9 luni, din ianuarie 1997 pânã în octombrie 1998, în fata parchetului – un an si o lunã în fata Parchetului Neamt si 8 luni în fata Parchetului Militar Bacãu – si 2 ani si 3 luni, din octombrie 1998 pânã în ianuarie 2001, în fata Tribunalului Alba, sesizat în primã instantã.

118. Având în vedere învinuirea adusã reclamantului si natura faptelor cercetate, si anume cã a pãlmuit de douã ori un politist si a rãnit usor pe un altul, lovindu-l cu piciorul, Curtea apreciazã cã dosarul nu era unul complex.

Prin urmare, Curtea considerã cã durata procedurii nu poate fi justificatã în mod rezonabil prin natura si complexitatea cauzei.

119. De altfel, Curtea observã cã, în intervalul iunie 1999 – iunie 2000, tribunalul a amânat cauza de mai multe ori pe motiv cã martorii erau absenti, desi acestia fuseserã citati aproape lunar, dispunându-se mãsuri de constrângere, care totusi nu au fost aplicate.

Curtea considerã cã autoritãtile judiciare ar fi trebuit sã manifeste o preocupare deosebitã fatã de accelerarea procedurii, având în vedere si starea de sãnãtate a reclamantului.

120. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã art. 6 alin. 1 din Conventie a fost încãlcat.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

A. Prejudiciul

121. Conform art. 41 din Conventie:

“În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacã dreptul intern al înaltei pãrti contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecintelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrtii lezate, dacã este cazul, o reparatie echitabilã.“

122. În cererea prin care a sesizat Curtea, din 21 mai 1998, reclamantul a formulat o cerere de reparatie echitabilã pentru prejudiciul moral si material suferit, al cãrui cuantum este lãsat la aprecierea Curtii, precizând totodatã cã cheltuielile de judecatã se ridicau la o sumã de aproximativ 20 milioane lei.

123. Vãduva reclamantului nu a formulat nici o cerere de reparatie echitabilã dupã decizia de admisibilitate, desi în scrisoarea adresatã acesteia la 10 noiembrie 2003 acesteia i s-a atras atentia asupra prevederilor art. 60 din Regulamentul Curtii care prevede cã orice cerere de reparatie echitabilã în baza art. 41 din Conventie trebuie formulatã în cadrul observatiilor scrise cu privire la fondul cauzei sau, în lipsa unor asemenea observatii, în cadrul unui document separat transmis într-un termen de maximum douã luni de la decizia prin care cererea este declaratã admisibilã.

124. Cu toate acestea, în ciuda lipsei unui rãspuns al vãduvei reclamantului la scrisoarea de însotire a deciziei de admisibilitate, Curtea apreciazã cã, având în vedere împrejurãrile exceptionale ale cauzei, îndeosebi caracterul deosebit de grav al încãlcãrilor constatate, precum si prejudiciul moral evident rezultând din acestea, va fi acordatã, în echitate, dupã cum prevede art. 41 din Conventie, suma de 10.000 euro cu acest titlu.

B. Majorãri de întârziere

125. Curtea hotãrãste sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 3 din Conventie, ca urmare a torturii la care a fost supus reclamantul în timpul retinerii;

2. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 3 din Conventie, ca urmare a faptului cã autoritãtile nu au desfãsurat o anchetã amãnuntitã si eficientã în legãturã cu tratamentul mentionat;

3. hotãrãste cã a fost încãlcat art. 6 alin. 1 din Conventie;

4. hotãrãste cã:

a) statul pârât trebuie sã plãteascã vãduvei reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, 10.000 (zece mii) euro cu titlu de prejudiciu moral, convertiti în lei la cursul din ziua efectuãrii plãtii, precum si orice eventualã altã sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit asupra sumei mentionate;

b) aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului mentionat pânã la momentul efectuãrii plãtii, cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca Centralã Europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale.

Redactatã în limba francezã si comunicatã în scris la data de 12 octombrie 2004, în baza art. 77 alin. 2 si 3 din regulament.

J.-P. Costa,

presedinte

S. Dollé,

grefier

← Todorescu contra României		Irinel Popa şi alţii împotriva României - Prelungirea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Mosteanu si altii contra României Todorescu contra României