Maria Peter contra României - Neexecutare hotarare de punere in posesie de catre autoritati
| Comentarii |
|
SECŢIA A TREIA
CAUZA MARIA PETER ŞI ALŢII contra României
(Cererea nr. 54369/00)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 mai 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute articolului 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaMaria Peter şi alţii contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:
D-nii. B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
D-nele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
D-l. E. Myjer,
D-nele I. Ziemele,
I. Berro-Lefèvre, judecători,
şi D-l S. Quesada, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 10 mai 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 54369/00) îndreptată contra României prin care cinci cetăţeni ai acestui Stat, d-nii Maria Peter, Laszlo Gereb, Ilona Zsombori, Lenke Margit Kristo şi Andrei Peter (« reclamanţii »), au sesizat Curtea la 20 august 1999 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dl. A. Peter. Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, Dna R. Paşoi.
3. Reclamanţii se plângeau anume, având în vedere articolul 6 din Convenţie, de neexecutarea de către administraţie a unei hotărâri judiciare definitive care ordona punerea lor în posesie asupra unui teren. Ei reclamă de asemenea de imposibilitatea de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra terenului în cauză, prin încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor, aşa cum este protejat articolului 1 din Protocolul nr. 1.
4. La 6 mai 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, aceasta a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanţii, domnii Maria Peter, Laszlo Gereb, Ilona Zsombori, Lenke Margit Kristo şi Andrei Peter sunt cetăţeni români domiciliaţi în Miercurea-Ciuc.
6. La 5 februarie şi 12 martie 1991, primii patru reclamanţi au depus o cerere de reconstituire a dreptului lor de proprietate asupra unui teren de 8 363 m², care conform lor, le aparţinea înainte de 1991.
A. Demersurile administrative
7. La 21 aprilie 1992, Comisia pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (« în continuare Comisia ») de pe lângă primăria oraşului Miercurea Ciuc a emis pe numele primilor patru reclamanţi un certificat provizoriu de proprietate referitor la 1,93 hectare situate în Miercurea Ciuc (aşa cum se prevede în anexa nr. 3, poziţia nr. 131 din registrul cadastral al acestui oraş). Copia acestui certificat a fost ataşată la dosar.
8. Conform reclamanţilor, abia la 8 iulie 1997 au aflat că o terţă persoană, V.E., ocupa acelaşi teren.
B. Acţiunea în contencios administrativ
9. În 1997, primii patru reclamanţi au sesizat justiţia printr-o acţiune în vederea obligării Comisiei să le emită titlul de proprietate.
10. Prin sentinţa din 15 decembrie 1997, Curtea de apel din Târgu Mureş a admis acţiunea reclamanţilor şi a ordonat Comisiei să le elibereze titlul de proprietate asupra terenului indicat în certificatul provizoriu din 21 aprilie 1992. În absenţa recursului, această sentinţă a devenit definitivă.
11. La 16 iunie 1998, Comisia a emis reclamanţilor un titlu de proprietate pentru 1,93 hectare, dar pe un alt amplasament decât cel prevăzut în sentinţa din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş.
12. La 10 iunie 1998 reclamantul Andrei Peter, de asemenea reprezentant al primilor patru reclamanţi, a refuzat să semneze procesul verbal de punere în posesie sub motiv că autorităţile nu respectaseră amplasamentul terenului, aşa cum se prevede prin sentinţa definitivă a Curţii de Apel. El pretindea să fie pus în posesia terenului în locul precis fixat de hotărârea justiţiei din 15 decembrie 1997.
C. Plângerea penală pentru tulburarea posesiunii
13. Urmare a sentinţei definitive, primii patru reclamanţi au depus contra lui V.E., o plângere penală pentru tulburarea posesiunii.
14. La 23 martie 1998, parchetul de pe lângă tribunalul judeţean Harghita a decis neînceperea urmăririi sub motiv că V.E. era de asemenea proprietar al terenului.
15. Cu această ocazie, reclamanţii au aflat de existenţa unei sentinţe definitive pronunţate la 15 octombrie 1992, de Judecătoria Miercurea Ciuc, în baza căreia V.E. era declarat proprietar al terenului de 8 363 m² pe cale de uzucapiune.
16. O nouă plângere penală pentru tulburarea posesiunii a fost depusă de reclamantul Andrei Peter, în numele primilor patru reclamanţi, contra G.V. şi G.J, terţe persoane, care conform acestui reclamant, ocupaseră o parte a terenului.
17. La 15 martie 1999, Judecătoria Miercurea Ciuc a respins această plângere din cauza inexistenţei elementului subiectiv al infracţiunii de tulburare de posesiune. La 25 iunie 1999, în virtutea unui recurs al reclamantului Andrei Peter, această soluţie a fost confirmată de Tribunalul judeţean Harghita.
D. Acţiunea în revizuire
18. Cei patru reclamanţi au introdus o acţiune în revizuire a sentinţei din 15 octombrie 1992 cerând anularea acesteia. Conform lor, cele două hotărâri definitive referitoare la acelaşi teren erau contradictorii. Prin hotărârea din 7 mai 1998, Curtea de apel din Târgu Mureş a respins cererea lor în revizuire ca fiind tardivă.
E. Evoluţiile ulterioare
19. Rezultă din informaţiile prezentate de cei patru reclamanţi că la 16 iunie 1998, un nou titlu de proprietate le-a fost emis de Comisie pentru un teren de 19 300 m². Noul titlu de proprietate se referea la un teren situat pe un alt amplasament decât cel stabilit de sentinţa definitivă din 15 decembrie 1997.
20. Reclamanţii au introdus o acţiune în anulare a titlului de proprietate emis la 16 iunie 1998, de Comisie.
21. Prin sentinţa din 26 octombrie 1999, Judecătoria Miercurea Ciuc a ordonat anularea titlului de proprietate şi emiterea unui alt titlu de proprietate, respectând vechile amplasamente.
22. Conform afirmaţiilor Guvernului, la 19 iunie 2001, Comisia a emis reclamanţilor un nou titlu de proprietate, de această dată, pe amplasamentul prevăzut în sentinţa definitivă a Curţii de apel.
23. La 23 iulie 2001, reprezentanţii primăriei din Miercurea Ciuc au întocmit un proces verbal de punere în posesie. Reclamanţii au fost puşi în posesie numai pe o parte a terenului, loturile nr. 2 şi 3, cu o suprafaţă respectivă de 800 m² şi 4600 m², nemaiputând să le fie restituite din cauza existenţei altor titluri de proprietate în favoarea unor terţe persoane.
F. Procedurile iniţiate de reclamantul Andrei Peter
24. În 1995, reclamantul Andrei Peter a iniţiat o acţiune în contencios administrativ în vederea obligării Comisiei judeţene pentru aplicarea decretului-lege nr. 118/1990 (referitoare la drepturile persoanelor persecutate de regimul comunist) să îi recunoască drepturile.
25. Printr-o sentinţă din 4 mai 1995, Tribunalul judeţean Harghita i-a respins acţiunea ca fiind nefondată. La 20 februarie 1996, Curtea de Apel din Târgu Mureş a confirmat sentinţa.
26. În 1995, acest reclamant a iniţiat o acţiune referitor la drepturile sale la o pensie de invaliditate. Această procedură s-a terminat prin hotărârea definitivă din 20 februarie 1995 a Tribunalului judeţean Harghita. O altă procedură având acelaşi obiect s-a terminat printr-o hotărâre definitivă din 29 ianuarie 1999 a Tribunalului judeţean Harghita.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
27. Legislaţia internă pertinentă, anume extrase din legile nr. 18/1991 cu privire la fondul funciar, 169/1997 cu privire la modificarea legii nr. 18/1991 şi 29/1990 cu privire la contenciosul administrativ, este descrisă în cauza Sabin Popescu contra României (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004).
28. Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 4 martie 1991 are următorul conţinut în partea sa pertinentă:
Articolul 34
« § 1_ Comisia judeţeană, după validarea propunerilor făcute de Comisia locală, stabileşte titlurile de proprietate_ »
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE
A. Cu privire la capetele de cerere ridicate de reclamantul Andrei Peter
29. Curtea observă că reclamantul Andrei Peter, care este de asemenea reprezentantul primilor patru reclamanţi, se plânge de inechitatea unei proceduri legat de drepturile sale prevăzute de decretul-lege nr. 118/90, precum şi de inechitatea unei acţiuni referitoare la drepturile sale la o pensie de invaliditate. În sfârşit, se plânge de rezultatul plângerii penale pentru tulburarea posesiunii.
30. Ţinând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, şi în măsura în care aceasta este competentă spre a cunoaşte pretenţiile formulate, Curtea nu a sesizat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele acesteia.
31. Rezultă că, în măsura în care acestea se referă la acest reclamant, cererea este evident nefondată şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la excepţia preliminară ridicată de Guvern
32. Guvernul apreciază că reclamanţii nu pot pretinde că au calitatea de victime, în sensul articolului 34 din Convenţie în măsura în care reclamanţii au fost puşi în posesia terenului lor. Guvernul consideră că autorităţile s-au conformat sentinţei definitive din 15 decembrie 1997, a Curţii de Apel din Târgu Mureş, şi le-au emis, la 19 iunie 2001, un titlu de proprietate.
33. Guvernul susţine de altfel că, în măsura în care autorităţile au atribuit altor persoane terenul revendicat de reclamanţi, aceştia din urmă ar fi trebuit să introducă o nouă acţiune în revendicare şi să ceară eventual demolarea construcţiilor ridicate pe terenul în cauză.
34. Curtea reaminteşte că, în conformitate cu o jurisprudenţă constantă, prin « victimă » articolul 34 din Convenţie desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă, existenţa unei nerespectări a exigenţelor din Convenţie putând fi concepută chiar în absenţa prejudiciului. Pornind de aici, o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamanţilor nu este suficientă în principiu să le retragă calitatea de « victime » decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţă, apoi au reparat încălcarea Convenţiei (a se vedea, printre altele, Lüdi contra Elveţiei, hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34, şi Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI).
35. Curtea observă că şi dacă autorităţile ar fi eliberat un nou titlu de proprietate, conform sentinţei definitive, reclamanţii nu au putut intra în posesia totalităţii terenului lor fiindcă alte persoane erau titulare ale titlurilor de proprietate pe o parte a aceluiaşi teren (a se vedea §§ 15, 19-23 mai sus). Procedând astfel, nu am putea afirma că sentinţa definitivă a Curţii de apel din Târgu Mureş din 15 decembrie 1997, a fost integral executată.
36. Referitor la posibilitatea pentru reclamanţi de a introduce o nouă acţiune în revendicare, aşa cum s-a indicat de Guvern, Curtea ia notă că autorităţile sunt cele ce trebuie să pună reclamanţii în posesia terenului în cauză, în baza unei hotărâri care le stabileşte dreptul de proprietate. Astfel, obligaţia de acţiona revine autorităţilor şi nu reclamanţilor (cf. Sabin Popescu citată mai sus, §§ 59-60).
37. Aşadar, Curtea consideră că excepţia ridicată de Guvern nu poate fi primită.
C. Asupra temeiului
38. Curtea constată că capetele de cerere prezentate de reclamanţii Maria Peter, Laszlo Gereb, Ilona Zsombori şi Lenke Margit Kristo nu sunt în mod evident nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este deci adecvat să fie declarate admisibile.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
39. Invocând articolul 6 § 1 din Convenţie, reclamanţii susţin că refuzul autorităţilor competente de a se conforma sentinţei din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş le încalcă dreptul de acces la un tribunal. Articolul 6 § 1 din Convenţie prevede astfel în partea sa pertinentă:
« Orice persoană are dreptul să îi fie audiată cauza în faţa_ unui tribunal_ , care va decide_ cu privire la contestaţiile faţă de drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »
40. Conform Guvernului, sentinţa definitivă din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş a fost executată, fiind emis un titlu de proprietate pe numele lor la 16 iunie 1998.
41. Guvernul afirmă că dispozitivul sentinţei definitive din 15 decembrie 1997 nu menţiona expres amplasamentul terenului, dar făcea o referire indirectă la o suprafaţă de teren prevăzută de un certificat provizoriu emis în 1991 pe numele reclamantelor. În plus, acest ultim teren nu era situat pe vechile amplasamente.
42. Reclamanţii contestă teza Guvernului. Ei afirmă că trebuiau să fie puşi în posesia terenului lor, conform sentinţei definitive din 15 decembrie 1997. Ei afirmă că aceasta nu mai este posibil fiindcă terţe persoane deţin deja un titlu de proprietate pe acelaşi teren.
43. Curtea a considerat că, dacă putem admite ca Statele să intervină într-o procedură de executare a unei hotărâri a justiţiei, o astfel de intervenţie nu poate avea drept consecinţă să împiedice, să invalideze sau chiar să întârzie în mod excesiv executarea, nici, cu atât mai puţin, să repună în cauză fondul acestei hotărâri (a se vedea hotărârile Immobiliare Saffi contra Italiei, 28 iulie 1999, Culegere 1999-V §§ 63 şi 66 ; Satka şi alţii contra Greciei, nr. 55828/00, § 57, 27 martie 2003).
44. Curtea observă că în cauza de faţă situaţia este similară cu aceasta existente în afacerea Sabin Popescu mai sus citată, în care autorităţile privaseră de orice efect util hotărârea dată în favoarea reclamanţilor.
45. În speţă, nu s-a contestat că sentinţa din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş nu a fost nici executată ad litteram, nici anulată sau modificată urmare a unei căi de recurs prevăzută de legea internă.
46. Ca urmare, Curtea consideră că reclamanţii au suferit o restrângere în dreptul lor la executarea unei hotărâri din justiţie. Rămâne de stabilit dacă această restricţie este compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenţie.
47. Ca şi în cauza Sabin Popescu mai sus citată, autorităţile au încercat să satisfacă pretenţiile reclamanţilor care decurgeau din această hotărâre printr-o prestaţie echivalentă cu aceea la care erau obligate de tribunal dar s-au lovit de refuzul reclamanţilor. Cât priveşte refuzul lor, ţinând seama de faptul că sentinţa din 15 decembrie 1997 nu a fost niciodată anulată, el se analizează într-o situaţie continuă de nerespectare a unei hotărâri a justiţiei, anume, de restrângere a dreptului efectiv de acces la un tribunal. Cât despre motivele care au determinat autorităţile să nu respecte în întregime hotărârea justiţiei în cauză, Curtea observă că motivul principal este emiterea de alte titluri de proprietate pe loturi de teren care se situau pe amplasamentul atribuit reclamanţilor.
48. Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la jurisprudenţa Sabin Popescu mai sus citată şi conchide că faptul că autorităţile naţionale nu au executat integral hotărârea definitivă din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş nu poate fi considerat ca o restricţie justificată, şi deci, ca o limitare compatibilă cu articolul 6 § 1 din Convenţie.
49. Pornind de aici, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 DIN CONVENŢIE
50. Reclamanţii se plâng că dreptul la respectarea bunurilor lor a fost încălcat prin faptul neexecutării sentinţei din 15 decembrie 1997. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei are următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţii prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
51. Guvernul afirmă că autorităţile s-au conformat sentinţei definitive din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş, au emis un titlu de proprietate în acest sens punând reclamanţii în posesia terenului. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că eventuala ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor ar fi justificată şi proporţionată. El face trimitere la articolul 14 din legea nr. 18/1991 care prevede « în mod general » restituirea terenurilor pe vechile amplasamente. În sfârşit, emiterea celui de-al doilea titlu de proprietate, conform dispozitivului sentinţei definitive favorabile reclamanţilor, acoperă orice atingere posibilă a dreptului de proprietate al reclamanţilor.
52. Pentru a stabili dacă reclamanţii dispuneau de un « bun » în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie să cerceteze dacă sentinţa din 15 decembrie 1997 a Curţii de apel din Târgu Mureş dăduse naştere în principalul acesteia unei creanţe exigibile (vezi Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, p. 84, § 59 ; Burdov contra Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002, § 40 ; Jasiūnienė contra Lituaniei, hotărârea din 6 martie 2003, § 44).
53. Curtea a stabilit deja că sentinţa definitivă favorabilă reclamanţilor punea în sarcina autorităţilor obligaţia de a atribui în proprietate reclamanţilor un teren de 1,93 hectare. Curtea consideră, ca urmare, că această sentinţă, care nu a fost niciodată anulată, a dat naştere în principalul reclamanţilor unui « bun », în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
54. Curtea ia notă că neexecutarea sentinţei menţionate este imputabilă exclusiv autorităţilor administrative competente. Decurge de aici că imposibilitatea pentru reclamanţi de a obţine executarea completă a acestei sentinţe se analizează ca o ingerinţă în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, care este prevăzut de prima frază a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie (vezi Burdov contra Rusiei citat mai sus, § 40; Jasiūnienė contra Lituaniei citat mai sus § 45).
55. Curtea apreciază că Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea hotărârii judiciare date în speţă; aceasta era deci arbitrară şi presupunea încălcarea principiului legalităţii. O astfel de concluzie dispensează Curtea de la a mai cerceta dacă s-a menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general şi imperativele salvării drepturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas contra Greciei, nr. 8415/02, § 31, 27 mai 2004).
56. Curtea conchide că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
57. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
Reclamanţii apreciază că valoarea unui m² de teren ar fi în jur de 50-70 EUR/m².
58. Guvernul n-a propus nici o observaţie asupra acelui punct.
59. Curtea apreciază că aplicarea articolului 41 în acest moment nu este posibilă, astfel încât este indicat ca procedura ulterioară să fie rezervată şi stabilită în termen de şase luni începând de la data la care această hotărâre va deveni definitivă, ţinând de asemenea seama de eventualitatea unui acord între Statul intimat şi părţile interesate (articolul 75 §§ 1 şi 4 din Regulamentul Curţii).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară inadmisibilă cererea în ceea ce îl priveşte pe reclamantul Andrei Peter ;
2. Declară admisibile capetele de cerere ale reclamanţilor Maria Peter, Laszlo Gereb, Ilona Zsombori şi Lenke Margit Kristo ;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
5. Hotărăşte că problema aplicării articolului 41 din Convenţie nu poate fi analizată încă;
În consecinţă:
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să îi adreseze în scris, într-un termen de şase luni de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra acestei probleme şi mai ales să o înştiinţeze de orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 31 mai 2007, cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič
Grefier Preşedinte
| ← Irinel Popa şi alţii împotriva României - Prelungirea... | Năstase-Silivestru contra României - Arest preventiv... → |
|---|
