Dreptul intern pertinent - KOMMERSANT MOLDOVY contra Moldovei - Închiderea forţată a ziarului

II. DREPTUL INTERN PERTINENT
16. Articolul 32 al Constituţiei prevede următoarele:
„Articolul 32 Libertatea opiniei şi a exprimării
(1) Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.
(2) Libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.
(3) Sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.”

17. Prevederile relevante ale Legii presei din 26 octombrie 1994 (Legea nr. 243-XIII) sunt următoarele:
„Articolul 4
Publicaţiile periodice ... publică, potrivit aprecierilor proprii, orice fel de materiale şi informaţii, ţinînd cont de faptul că exerciţiul acestor libertăţi ce comportă datorii şi responsabilităţi este supus unor formalităţi, condiţii, restrîngeri şi unor sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, ocrotirea sănătăţii, protecţia moralei, protecţia reputaţiei sau apărarea drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”
Articolul 7
... (4) Hotărîrea instanţei de judecată privind încetarea activităţii publicaţiei periodice sau a agenţiei de presă se ia în cazul încălcării sistematice a prezentei legi.
Articolul 27
Fondatorii, redactorii, jurnaliştii nu sînt responsabili pentru difuzarea informaţiei, dacă aceasta:
a) este cuprinsă în documentele şi comunicatele oficiale ale autorităţilor publice;
b) reproduce textual discursurile publice sau rezumatul lor adecvat.”

ÎN DREPT
I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
1. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, de încetarea activităţii ziarului său.
2. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolului 10 al Convenţiei şi al articolului 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie ridică chestiuni de drept, care sunt de o astfel complexitate încât determinarea lor depinde de examinarea fondului şi nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va trece imediat la examinarea fondului acestor pretenţii.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 10 AL CONVENŢIEI
20. Reclamantul pretinde că prin dispunerea încetării activităţii ziarului ca urmare a publicaţiilor sale, fără a aduce motive suficiente, instanţele de judecată naţionale i-au încălcat dreptul său la libertatea de exprimare.
El s-a bazat pe articolul 10 al Convenţiei, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
1. Guvernul a acceptat că încetarea activităţii ziarului a constituit o ingerinţă în libertatea de exprimare a reclamantului, însă a declarat că ea a fost „prevăzută de lege”, a urmărit un scop legitim prevăzut de articolul 10 § 2 şi a fost „necesară într-o societate democratică”.
2. Guvernul a identificat în articolele contestate aceleaşi fraze ca şi cele menţionate în paragraful 8 de mai sus, care, în opinia sa, dovedesc necesitatea de sancţionare a ziarului. De asemenea, el s-a referit la următoarele fraze adiţionale:

„... însă iată-l pe Voronin folosind cuvântul [naţiune], pretinzând că reprezintă opinia acesteia, fără să-i pese, în acelaşi timp, de această naţiune”; „Se poate clar observa dorinţa lui Vladimir Voronin de a soluţiona soarta [RMN] fără participarea reprezentanţilor acesteia” şi „Voronin are psihologia unui părinte de partid (партийный бонз)”.
1. În special, el a declarat că interzicerea incitării la separatism teritorial şi a manifestărilor ce atentează la regimul constituţional a fost, în mod expres, inclusă în articolul 32 al Constituţiei şi articolul 4 al Legii presei (a se vedea paragrafele 12 şi 13 de mai sus). Sancţiunea aplicată reclamantului a urmărit scopul legitim de protecţie a securităţii naţionale şi integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova şi de protecţie a reputaţiei Preşedintelui Republicii Moldova şi a întregii ţări împotriva defăimării.
2. Ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”, deoarece a existat o „necesitate socială imperioasă” de a proteja integritatea teritorială a statului şi securitatea naţională, precum şi deoarece instanţele de judecată au adus „motive relevante şi suficiente” în hotărârile lor şi având în vedere relaţia dificilă între autorităţile moldoveneşti şi cele ale RMN. Frazele identificate de Guvern (a se vedea paragraful 22 de mai sus) au constituit, în opinia acestuia, o ameninţare pentru securitatea naţionalăşi ordinea publică. El a îndemnat Curtea să nu fie influenţată de lipsa unor acţiuni violente sau a altor acţiuni ilegale din partea vreunei persoane ca urmare a publicării articolelor.
3. Trebuie acordată o atenţie corespunzătoare îndatoririlor şi responsabilităţilor speciale ale media, care includ investigaţii de bună¬credinţă şi evitarea senzaţionalului. În această privinţă, el a atras atenţia asupra atacurilor personale la adresa Preşedintelui Voronin, care au apărut în unele din articolele reclamantului.
2. Reclamantul
26. Reclamantul a fost de acord cu Guvernul că ingerinţa în drepturile sale a fost „prevăzută de lege”, însă a considerat că ea nu a fost „necesară într-o societate democratică”.
27. În special, reclamantul a susţinut că instanţele de judecată nu au prezentat motive detaliate pentru aplicarea sancţiunii şi nici măcar nu au identificat care părţi ale fiecărei publicaţii au creat pericol pentru siguranţa publică sau pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova. Doar în observaţiile Guvernului s-a făcut o încercare de a aduce motive pentru ingerinţă.
28. Reclamantul a declarat că, chiar şi în lumina motivelor adiţionale invocate de Guvern, Curtea ar trebui să constate sancţiunea aplicată ca nefiind necesarăşi disproporţională. În special, în timp ce critica aspră a reprezentat o caracteristică a articolelor relevante, acele articole s-au referit la chestiuni politice cu privire la politica externăşi internă a Republicii Moldova, chestiuni cărora trebuie să li se acorde o protecţie specială în temeiul articolului 10. Mai mult, nu ţine de Guvern sau de instanţele de judecată „să substituie propriile lor opinii cu cele ale presei în ceea ce priveşte tehnica de raportare care ar trebui folosită de jurnalişti” (Jersild v. Denmark, hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298, § 31).