Levinta contra Moldovei - Tortură şi investigaţia ineficientă a relelor tratamente. Condamnare în baza probelor obţinute prin tortură

Comentarii

0

Levinta contra Moldovei - Tortură şi investigaţia ineficientă a relelor tratamente. Condamnare în baza probelor obţinute prin tortură

(Cererea nr. 17332/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG 16 decembrie 2008
DEFINITIVĂ
16/03/2009
Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Levinţa c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în
cadrul unei Camere compuse din: Nicolas Bratza, Preşedinte, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii, Deliberând la 25 noiembrie 2008 în şedinţă închisă, Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 17332/03) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către doi cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Vitalie Levinţa şi dl Pavel Levinţa („reclamanţii”), la 12 aprilie 2003.
2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat asistenţă judiciară, au fost reprezentaţi de către dl T. Ungureanu, avocat din Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl

V. Grosu.
1. Reclamanţii au pretins, în special, că ei au fost maltrataţi pentru a fi forţaţi să-şi recunoască vinovăţia şi că, ulterior, nu le-a fost acordată asistenţă medicală suficientă; că plângerile lor cu privire la maltratare nu au fost investigate în mod corespunzător; că ei au fost condamnaţi, în mod arbitrar, în baza declaraţiilor lor auto-incriminatorii, date ca urmare a maltratării; că drepturile apărării nu au fost respectate; şi că ei nu au avut la dispoziţia lor recursuri efective în ceea ce priveşte plângerile lor cu privire la maltratare.
2. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (articolul 52 § 1 al Regulamentului Curţii). La 17 octombrie 2006, o Cameră din cadrul acelei Secţiuni a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu prevederile articolului 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia.

ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Dl Vitalie Levinţa („primul reclamant”) s-a născut în anul 1971, iar dl Pavel Levinţa („al doilea reclamant”) s-a născut în anul 1974. Ei locuiesc în Cahul.
6. Faptele cauzei, aşa cum au fost prezentate de părţi, pot fi rezumate în felul următor.
1. Reţinerea şi pretinsa maltratare a reclamanţilor
7. La 30 octombrie 2000, reclamanţii, care sunt fraţi, au fost reţinuţi în Rusia de către poliţia locală, ca urmare a unei cereri din partea autorităţilor Republicii Moldova. Ei erau bănuiţi de apartenenţa la o organizaţie criminală şi de omorul sau de tentativa de omor al mai multor persoane în Republica Moldova (a se vedea, pentru mai multe detalii în ceea ce priveşte celelalte persoane acuzate de apartenenţa la acelaşi grup criminal, Popovici v. Moldova, nr. 289/04 şi 41194/04, 27 noiembrie 2007). Toate celelalte cinci persoane judecate împreună cu reclamanţii au făcut declaraţii auto¬incriminatorii în timpul urmăririi penale şi şi-au recunoscut pe deplin vinovăţia lor în comiterea crimelor de care au fost acuzate. Toţi (cu o singură excepţie, un fost poliţist) şi-au retras acele declaraţii la o etapă ulterioară a procesului, pretinzând că ei au fost torturaţi pentru a da acele declaraţii.
8. La 31 octombrie 2000, reclamanţii au fost examinaţi de către un medic, care a constatat că ei aveau vânătăi în jurul ochilor, primul reclamant avea o vânătaie pe genunchi, al doilea reclamant avea o pată roşie pe piept şi ambii reclamanţi aveau urme lăsate de cătuşe la încheieturile lor. Reclamanţii au declarat că aceste răni le-au fost cauzate în perioada reţinerii.
9. La 3 noiembrie 2000, ei au fost predaţi poliţiei moldoveneşti şi au fost aduşi cu aeronava în Republica Moldova, unde au fost deţinuţi în Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău începând cu aproximativ ora 15:00. Potrivit unui document semnat de către autorităţile ruse şi cele moldoveneşti, atât reclamanţii, cât şi autorităţile moldoveneşti nu au înaintat plângeri şi nu au invocat vreo chestiune.
10. Potrivit reclamanţilor, ei au fost maltrataţi pe parcursul după-amiezii zilei de 3 noiembrie 2000 şi în noaptea de 3 spre 4 noiembrie de către dl V. Ivarlac, anchetatorul penal din cadrul Direcţiei Procuraturii Generale responsabilă pentru investigarea cauzelor excepţionale şi de către poliţiştii G. Stavila, V. Gusev, V. Ciobănaşşi V. Railean de la Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău. Poliţiştii le-au pus măşti antigaz şi i-au ţinut suspendaţi timp de câteva ore de o bară de metal cu mâinile legate la spate (o metodă cunoscută ca „rândunica” (ласточка), care este într-o oarecare măsură similară cu „spânzurătoarea palestiniană”). În timp ce se aflau în acea
poziţie, reclamanţii erau loviţi pe corpurile lor şi la tâlpile picioarelor lor cu bastoane din cauciuc, iar în jurul gâtului le-au fost atârnate greutăţi. Din când în când, scurgerea de aer prin masca de gaz le era oprită până când leşinau.
11. La 4 noiembrie 2000, la aproximativ ora 15:30, a fost chemată o ambulanţă pentru acordarea ajutorului medical de urgenţă primului reclamant. Medicii au găsit vânătăi pe faţa şi pe capul lui şi l-au diagnosticat ca suferind de contuzia ţesuturilor moi de pe faţă, de o traumă cerebralăşi de o posibilă encefalopatie post-traumatică (de gradul doi). De asemenea, ei au notat că, „deoarece el este foarte periculos, poliţia nu a autorizat internarea [reclamantului] în spital”.
12. Reclamanţii au cerut să se întâlnească cu un avocat. La 4 noiembrie 2000, aproximativ la ora 15:30, reclamanţilor li s-a permis o întrevedere de scurtă durată cu avocaţii lor, în prezenţa anchetatorului şi a poliţiştilor, prezenţa cărora a exclus, în mod efectiv, posibilitatea acordării consultanţei juridice corespunzătoare. Observând semne ale maltratării şi vorbind cu clienţii lor în prezenţa anchetatorului, avocaţii au cerut examinarea medicală a clienţilor lor.
13. Examinările medicale ale ambilor reclamanţi s-au făcut în aceeaşi zi, la cererea avocaţilor lor, în prezenţa anchetatorilor. Expertul medical a constatat că primul reclamant avea vânătăi la ochi şi la gât, iritaţii circulare la încheieturi, trei vânătăi ovale pe o mânăşi leziuni pe tălpile ambelor picioare. C răspuns la o întrebare concretă, expertul a declarat că leziunile au fost cauzate cu patru până la şase zile mai devreme şi au putut fi cauzate la 31 octombrie 2000. După ce a semnat şi a ştampilat raportul, expertul a adăugat o notă, potrivit căreia leziunile primului reclamant erau considerate „vătămări corporale uşoare”. În cazul celui de-al doilea reclamant, expertul a găsit vânătăi pe faţă, piept, coaste, tălpile picioarelor, iritaţii circulare la încheieturi şi două vânătăi ovale acoperite cu coajă pe mână. Expertul a mai notat că leziunile au putut fi cauzate la 31 octombrie 2000 şi erau considerate vătămări uşoare.
14. Potrivit reclamanţilor, mai multe leziuni constatate de către expert nu au fost menţionate în raportul medical întocmit în Rusia la 31 octombrie 2000, înainte de transferul reclamanţilor în Moldova.
2. Pretinsele încălcări ale drepturilor apărării
15. În timpul interogării lor la 4 noiembrie 2000, ambii reclamanţi au negat implicarea în vreo infracţiune. Deşi avocaţii lor au obţinut permisiunea de a avea întrevederi cu clienţii lor începând cu 4 noiembrie 2000 de la V. Maiduc, vicecomisar al Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău, autorizaţia nu a fost semnată până la 8 noiembrie 2000, iar autorităţile au refuzat să le permită reclamanţilor să se întâlnească cu avocaţii lor înainte de acea dată. Dl Maiduc era deseori indisponibil, însă, după cum se pretindea, era singura persoană care putea să autorizeze o întâlnire dintre avocaţi şi reclamanţi. Drept urmare, avocaţii nu au putut avea întrevederi cu
clienţii lor timp de patru zile pentru a le acorda consultanţă juridică corespunzătoare (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
16. La 6 noiembrie 2000, o instanţă de judecată a dispus arestarea preventivă a reclamanţilor pe un termen de 30 de zile. În timpul acelei şedinţe de judecată, ambii reclamanţi au negat că au comis vreo infracţiune. În aceeaşi zi, adjunctul Procurorului General a respins recuzarea anchetatorului făcută de către avocatul primului reclamant, constatând că anchetatorul i-a acordat avocatului permisiunea corespunzătoare de a se întâlni cu clientul său şi a permis ca reclamantul să fie examinat de către echipa medicală de urgenţă şi că nu a fost cerut şi nici nu a fost necesar un translator.
17. Reclamanţii au susţinut că, deoarece nu au mai putut rezista maltratării, ei au semnat la 7 şi 8 noiembrie 2000 declaraţii prin care îşi recunoşteau vinovăţia. Abia atunci lo li s-a permis din nou să aibă întrevederi cu avocaţii lor la 8 noiembrie 2000.
18. Potrivit primului reclamant, în timpul întrevederii din 8 noiembrie 2000, el nu a putut vorbi confidenţial cu avocatul său, însă a fost imediat interogat în prezenţa acestuia şi în prezenţa atât a anchetatorului, cât şi a unui poliţist de la Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău. Poliţistul care a fost prezent în cameră nu a fost menţionat iniţial în procesul verbal de interogare. Guvernul a contestat aceste circumstanţe, susţinând faptul că confidenţialitatea întrevederilor a fost respectată. Procesul-verbal al interogării primului reclamant la 8 noiembrie 2000 a inclus o declaraţie a avocatului potrivit căreia cererea reclamantului de a avea o discuţie confidenţială cu avocatul său înainte de interogare a fost refuzatăşi că un „colaborator operativ”, care nu era anchetator, a fost prezent. Prezenţa acestuia, în opinia avocatului, a avut scopul de a supune reclamantul unei presiuni psihologice.
19. La 13 noiembrie 2000, invocând articolele 3, 5 şi 6 ale Convenţiei, avocatul primului reclamant s-a plâns Procuraturii Generale susţinând că clientul său a fost maltratat pentru a obţine de la el recunoaşterea vinovăţiei sale şi că drepturile apărării erau încălcate grav prin refuzul de a i se permite să se întâlnească cu clientul său. El a pretins că anchetatorul V. Ivarlac i-ar fi spus că el va putea să se întâlnească cu clientul său doar după prima interogare. Avocatul a mai adăugat că, în timpul interogării din 8 noiembrie 2000, clientul său i-a şoptit şi i-a indicat, folosind semne, că el a fost din nou maltratat şi a privit în direcţia unui poliţist (dl Lungu), care era prezent în timpul interogării. El a contestat participarea în procesul interogării a poliţistului, deoarece aceasta era doar prerogativa anchetatorului.
20. Avocatul a sugerat că poliţistul era acolo pentru a-l maltrata pe clientul său şi pentru a exercita presiune psihologică asupra acestuia. După ce a notat prezenţa poliţistului în procesul-verbal de interogare, anchetatorul a scris o notă în care a susţinut că poliţistul a fost inclus în grupul de anchetăşi că, prin urmare, putea să-l interogheze pe reclamant. Avocatul a susţinut că, la începutul investigaţiei, lui nu i s-a dat o listă a tuturor persoanelor incluse în
grupul de anchetă, după cum era prevăzut în articolul 110 al Codului de procedură penală (a se vedea paragraful 58 de mai jos).
21. Avocatul a mai pretins că el a fost personal ameninţat (în sensul că împotriva lui va fi fabricat un dosar penal şi că el va fi arestat) ca urmare a recuzării de către el a anchetatorului şi a comentariilor lui cu privire la diferite iregularităţi de procedură. Anchetatorul Ivarlac şi poliţistul Lungu au strigat la el şi l-au ameninţat în prezenţa clientului său. Văzând cum este tratat avocatul său, primului reclamant îi era şi mai mult teamăşi i-a cerut avocatului să nu se mai certe, deoarece, în consecinţă, el va fi din nou maltratat.
22. Anchetatorul a declarat că primul reclamant a semnat recunoaşterea vinovăţiei la 7 noiembrie 2000, însă a refuzat să o arate avocatului său. Cererea clientului său de a vorbi confidenţial cu avocatul său a fost imediat respinsă.
23. O plângere similară în numele celui de-al doilea reclamant a fost adresată la 16 noiembrie 2000 Procuraturii municipiului Chişinău. La 30 noiembrie 2000, procurorul V. Pitel a cerut comisarului Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău să permită accesul avocaţilor la reclamanţi. La 15 decembrie 2000, el l-a informat pe unul din avocaţi că „anumite plângeri” au fost constatate ca fiind parţial întemeiate şi constituiau temeiuri pentru adresarea către Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei.
24. La 11 decembrie 2000, şeful Direcţiei investigaţii a Procuraturii Generale, dl Ş. Ştogrea, a răspuns la scrisoarea avocatului primului reclamant din 13 noiembrie 2000, că nu a fost stabilită vreo încălcare a procedurii şi că primul reclamant nu a adresat personal vreo plângere. El nu a anexat o copie a deciziei, după cum era cerut de articolul 93 al Codului de Procedură Penală (a se vedea paragraful 58 de mai jos).
25. La 12 decembrie 2000, avocatul primului reclamant s-a plâns Procuraturii municipiului Chişinău, susţinând că începând cu 4 noiembrie 2000 clientul său era deţinut în celulele din Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău, şi nu într-un izolator de anchetă al Ministerului Justiţiei, după cum era prevăzut de articolul 380 al CPP (a se vedea paragraful58 de mai jos). În scrisorile ulterioare din 15 şi 20 decembrie 2000, avocaţii reclamanţilor au cerut transferul clienţilor lor în izolatorul de anchetă al Ministerului Justiţiei din Chişinău (cunoscut de asemenea ca „închisoarea nr. 3”). Ei au făcut referire la lipsa facilităţilor necesare pentru întrevederi cu clienţii lor în celulele din Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău şi la starea medicală a reclamanţilor, care nu puteau fi trataţi în acel loc de detenţie. Ei au declarat că, potrivit regulilor, detenţia unei persoane în celulele din Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău nu putea dura mai mult de 10 zile. La 15 martie 2001, avocaţii au fost informaţi că clienţii lor vor fi în scurt timp transferaţi în închisoarea nr. 3.
26. La 14 noiembrie 2000, judecătorul V. Potlog de la Tribunalul municipiului Chişinău l-a informat pe comisarul Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău că în timpul examinării recursului primului reclamant împotriva încheierii judecătoreşti din 20 aprilie 2000 cu privire la aplicarea arestării preventive, instanţa a constatat că dreptul primului reclamant de a se întâlni cu avocatul său a fost încălcat de către colaboratorii Comisariatului General de Poliţie al municipiului Chişinău. El a cerut comisarului să ia măsuri pentru a preveni un comportament similar în viitor.
3. Pretinsa maltratare ulterioară
27. La 20 decembrie 2000, cel de-al doilea reclamant i-a cerut Procurorului General ca mâna sa să fie examinată de către un medic, deoarece, după cum pretindea el, acesta nu putea nici măcar să o mişte ca urmare a maltratării de către poliţie la 4 noiembrie 2000. El nu a primit niciodată un răspuns. La 22 martie 2001, avocatul său i-a cerut Procurorului General să răspundă la cererea clientului său din 20 decembrie 2000. Printr-o scrisoare din 4 aprilie 2001, el a fost informat că clientului său i-a fost trimis un răspuns la 29 decembrie 2000 în care acestuia i s-a explicat că orice plângeri trebuiau adresate direct instanţei de judecată unde a fost trimisă cauza spre judecare. Suplimentar, a avut loc o examinare medicală a celui de¬al doilea reclamant. Ca răspuns, avocatul a cerut confirmarea de la instanţa unde a fost transmisă plângerea clientului său şi numărul de ieşire al scrisorii care i-a fost adresată acestuia, deoarece acesta nu a primit vreo scrisoare datată din 29 decembrie 2000. Suplimentar, ca urmare a plângerii din 20 decembrie 2000, nu a fost efectuată vreo examinare medicală a clientului său. Avocatul a considerat inadecvat un răspuns ulterior al Procurorului General datat din 12 mai 2001 şi a cerut răspunsuri detaliate la întrebările sale. Nu este clar dacă el a primit un răspuns.
28. În timpul examinării cauzei de către Curtea de Apel în anul 2001, reclamanţii s-au plâns, de asemenea, de faptul că au fost maltrataţi. Instanţa de judecată a trimis plângerea lor Procuraturii Generale. Se pare că în baza acelei plângeri nu a fost întreprinsă vreo acţiune.
29. În luna ianuarie 2003, reclamanţii au informat administraţia închisorii nr. 29/13 din Chişinău despre teama lor de represalii din partea unui grup de deţinuţi din acea închisoare. Reclamanţii au cerut să fie transferaţi în închisoarea 29/4. Ei au fost transferaţi în acea închisoare la 12 ianuarie 2003 şi nu au informat administraţia despre vreo ameninţare primităşi nici nu au alertat într-un alt mod autorităţile despre vreun pericol pentru vieţile sau sănătatea lor în acea închisoare. La 19 aprilie 2003, reclamanţii au fost bătuţi cu brutalitate de către alţi deţinuţi din brigada lor. Ei au pretins că, din motive dubioase, personalul care asigura securitatea a lipsit de la posturi şi, astfel, nu a intervenit şi că porţile din metal care separau blocul lor de alte blocuri au fost lăsate descuiate cu încălcarea regulilor. Potrivit câtorva rapoarte prezentate de către Guvern, în timpul lor liber deţinuţii puteau fie să rămână
în celulele lor, fie să viziteze zonele comune din încăperile brigăzii lor. Prin urmare, între deţinuţii din acelaşi grup nu existau porţi din metal sau alte bariere şi că nu putea avea loc „intrarea forţată” în celula reclamanţilor. Reclamanţii au declarat că ei înşişi şi-au cauzat leziunile în timp ce practicau artele marţiale şi au refuzat să facă vreo declaraţie în scris.
30. Ambii reclamanţi au fost duşi la spital, iar ulterior au fost transferaţi în închisoarea nr. 29/15. Potrivit Guvernului, administraţia închisorii le-a oferit reclamanţilor opţiunea de a cere să fie deţinuţi în încăperi separate de ceilalţi deţinuţi, pentru a-i proteja de posibile atacuri viitoare, însă ei au refuzat. Ei au fost plasaţi într-o celulă de securitate sporită, însă erau liberi să viziteze zonele comune. După cum se pretinde, la 6 septembrie 2003, ei s-au dus la o întâlnire organizată de un alt deţinut într-o zonă comună. Întâlnirea s-a sfârşit cu o bătaie, în urma căreia reclamanţii au fost din nou bătuţi cu brutalitate de către alţi deţinuţi. Reclamanţii au pretins că, în timpul evenimentului, personalul care asigura securitatea a dispărut timp de aproape 30 de minute. Ei au fost duşi din nou la spital cu leziuni grave, iar ulterior au fost transferaţi într-o altă închisoare. Potrivit reclamanţilor, nu a fost făcută o investigaţie serioasă cu privire la aceste două atacuri şi niciun atacator nu a fost identificat şi pedepsit. Potrivit Guvernului, trei organizatori ai întâlnirii au fost identificaţi şi a fost pornită o urmărire penală cu privire la evenimentul respectiv. Reclamanţii nu s-au plâns niciodată cu privire la vreunul din atacuri şi au refuzat să facă declaraţii către administraţie împotriva deţinuţilor care i-au atacat. Diferitele investigaţii pornite cu privire la evenimentele din lunile aprilie şi septembrie 2003 s-au sfârşit la 12 mai, 15 octombrie şi, respectiv, 10 decembrie 2003, constatând că reclamanţii au refuzat să beneficieze de măsurile adiţionale de protecţie care le-au fost oferite de către administraţia închisorii, temându-se că astfel de măsuri vor ştirbi din reputaţia lor în lumea interlopă. Administraţia celor două închisori în care au avut loc atacurile a luat măsuri pentru a spori securitatea şi a minimiza riscul unor acţiuni similare în viitor.
31. Într-o scrisoare adresată Curţii la 28 februarie 2006, primul reclamant s-a plâns că el nu a primit tratamentul medical specializat de care avea nevoie, din cauza lipsei echipamentului medical necesar. De asemenea, el a pretins că transferul lui la 10 martie 2004 în închisoarea nr. 5 din Cahul a fost prematur, deoarece el încă nu se recuperase după ultimul atac împotriva lui.
4. Constatările Curţii de Apel din 16 aprilie 2002
32. La 16 aprilie 2002, Curtea de Apel, în calitate de primă instanţă, i-a găsit vinovaţi pe toţi cei şapte inculpaţi. Fiecare reclamant a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare.
33. Instanţa a constatat că fiecare reclamant a fost implicat în şapte diferite infracţiuni (omor şi tentativă de omor), de obicei ajutându-i pe alţii să comită infracţiunile (conducând maşinile cu care persoanele fugeau de la locul crimelor, asigurând aprovizionarea cu arme şi uniforme etc.). Fiecare
reclamant era membru al organizaţiei criminale şi era vinovat de păstrarea ilegală a armelor.
34. Probele pe care instanţa şi-a bazat hotărârea sa au fost, în fiecare caz, declaraţiile celor şapte co-acuzaţi, declaraţiile victimelor care au supravieţuit sau ale rudelor acestora, declaraţiile martorilor şi rapoartele de expertiză.
35. În opinia instanţei, declaraţiile co-acuzaţilor erau consistente şi faptul că toţi aceştia şi-au retras ulterior declaraţiile, pretinzând că ele au fost obţinute prin maltratare, a fost de fapt o încercare de a evita responsabilitatea. Instanţa a subliniat datele la care fiecare acuzat şi-a recunoscut vinovăţia în prezenţa avocaţilor lor; unele din declaraţiile de recunoaştere a vinovăţiei au fost înregistrate video. Acest lucru a exclus orice posibilitate ca declaraţiile să fi fost făcute ca rezultat al maltratării, dat fiind şi faptul că nu au fost aduse probe cu privire la maltratare. Instanţa a făcut referire la un raport medical din 9 aprilie 2000 (înainte de reţinerea reclamanţilor şi întocmit aparent în privinţa unora din ceilalţi acuzaţi) în care nu au fost constatate semne ale maltratării.
36. Victimele care au supravieţuit şi rudele acestora, precum şi martorii au depus mărturii cu privire la modul în care au fost comise infracţiunile; au descris faptul că ar fi vândut maşini unor „persoane necunoscute” sau că ar fi văzut persoane necunoscute savârşind infracţiunile. Nicio persoană nu a declarat că l-ar fi văzut pe vreunul din co-acuzaţi la locul infracţiunilor.
37. Rapoartele de expertiză au stabilit modul în care au fost săvârşite infracţiunile şi tipurile de arme care au fost folosite.
38. În tentativa de a-l omorî pe dl Durnopian şi pe alte persoane, a fost folosită o armă care a fost ulterior găsită în timpul unei percheziţii care a avut loc la 24 martie 2000 într-un apartament închiriat de al doilea reclamant. În acel apartament au fost găsite şi alte arme inclusiv muniţie pentru pistol automat care era identică cu nişte cartuşe găsite la locul omorului dlui Rotari şi dlui Gancu.
39. Suplimentar, un operator de telefonie mobilă a prezentat o listă a tuturor apelurilor de intrare şi de ieşire făcute de la un telefon care aparţinea primului reclamant (care, după cum a susţinut instanţa de judecată fără a da alte detalii, a fost folosit şi de al doilea reclamant). În timpul pregătirii omorului dlui Grişcenco la 10 februarie 2000, acest telefon a fost folosit frecvent pentru a-i contacta pe câţiva din co-acuzaţi.
40. Doi martori au confirmat că persoane necunoscute au venit la ei în urmă cu cinci sau şase ani şi au cumpărat cinci seturi de uniforme de culoare închisă. Acestea au fost ulterior folosite în timpul omorului dlui Grişcenco.
5. Recursul reclamanţilor
41. În recursul lor împotriva hotărârii Curţii de Apel, reclamanţii au susţinut următoarele.
42. O.S., unul din pretinşii organizatori ai majorităţii infracţiunilor atribuite organizaţiei criminale membri ai căreia erau, după cum se pretinde,
reclamanţii, a declarat în instanţă că el a comis unele din infracţiunile de care a fost învinuit, însă că reclamanţii nu au participat la niciuna din acele infracţiuni. El a pretins că el a fost forţat să facă declaraţii împotriva reclamanţilor ca rezultat al maltratării. Potrivit reclamanţilor, chiar şi declaraţiile făcute de către O.S. în timpul investigaţiei erau contradictorii, deoarece el a pretins că l-ar fi văzut pe unul din reclamanţi în două locuri diferite în acelaşi timp. În declaraţia sa, un alt co-acuzat (S.) a declarat că el nu era sigur dacă l-a văzut pe cel de-al doilea reclamant în maşina cu care au fugit de la locul infracţiunii, iar mai apoi a răspuns la o întrebare directă a avocatului că el nu l-a văzut pe al doilea reclamant la locul infracţiunii. Totuşi, instanţa de judecată a declarat, pur şi simplu, că S. a confirmat participarea celui de-al doilea reclamant la săvârşirea infracţiunii.
43. În pofida declaraţiei instanţei de judecată că nu existau probe cu privire la maltratare, instanţei i-au fost prezentate probe substanţiale sub formă de rapoarte medicale şi plângeri care confirmau maltratarea.
44. Instanţa de judecată nu a atras atenţia asupra plângerilor cu privire la încălcarea drepturilor apărării, mai ales la lipsa accesului avocaţilor lor în timpul perioadei în care reclamanţii au fost maltrataţi.
45. La 17 septembrie 2001, procurorul a declarat că toate învinuirile împotriva reclamanţilor au fost retrase din cauza lipsei probelor cu privire la vinovăţia lor. Totuşi, la 21 septembrie 2001, el şi-a schimbat radical poziţia sa şi i-a cerut instanţei să constate vinovăţia acestora, deşi la dosar nu au fost adăugate probe noi. Acest comportament contradictoriu a confirmat, în opinia reclamanţilor, faptul că acuzarea însăşi nu era convinsă de implicarea lor.
46. La 24 septembrie 2001, procurorul a cerut şi a obţinut suspendarea procesului şi redeschiderea investigaţiei, după ce i-a arătat judecătorului o scrisoare de la Procurorul General. În pofida cererilor lor, atât co-acuzaţilor, cât şi avocaţilor acestora nu li s-a arătat conţinutul acelei scrisori.
47. În timpul şedinţelor de judecată, trei co-acuzaţi au declarat că reclamanţii nu aveau nicio legătură cu infracţiunile şi că ei au dat declaraţiile lor ca rezultat al maltratării.
48. În adresarea lor către Curtea Supremă de Justiţie, reclamanţii au adăugat că niciunul din ei nu a fost informat cu privire la dreptul său de a nu face declaraţii care să-l incrimineze pe celălalt, deoarece legea le acorda dreptul de a nu depune mărturii împotriva rudelor apropiate.
49. În timpul reconstituirii faptelor, poliţiştii au comis încălcări grave de procedură, după cum se putea conchide clar din înregistrarea video a acelui eveniment: aceştia au adresat întrebări sugestive şi chiar au dat propriile lor răspunsuri la ele şi i-au arătat acuzatului unde să se ducă, unde să se oprească etc. Al doilea reclamant nu a fost implicat în vreo reconstituire a faptelor.
50. Două învinuri împotriva reclamanţilor (înţelegerea de a comite omorul şi omorul dlui Grişcenco) nu le-au fost aduse acestora până la 25 decembrie 2001, în timpul şedinţei de judecată, şi acele învinuiri s-au bazat doar pe declaraţiile făcute de către unul din co-acuzaţi la 19 decembrie 2001. Totuşi,
autorul acestor declaraţii a susţinut că el a refuzat să coopereze la pregătirea infracţiunii şi că el nu ştia despre nici un fel de acţiuni sau planuri concrete ale reclamanţilor de a comite omorul.
51. Suplimentar, deşi acuzarea a pretins că cel de-al doilea reclamant a închiriat apartamentul de la O.I., după ce a văzut anunţul acesteia în ziarul M., un astfel de anunţ nu a apărut în acel ziar, iar O.I. a declarat în instanţă că ea nu a plasat un astfel de anunţ. Ea a declarat că îl cunoştea pe cel de-al doilea reclamant şi că i-a permis acestuia să folosească apartamentul ei în anul 1999. La începutul anului 2000, ea a fost de acord ca cel de-al doilea reclamant să-i dea cheile de la apartament lui O. Ulterior, reclamanţii au plecat în Rusia. În timpul investigaţiei, ea a trebuit să dea declaraţii false, fiind presată de anchetatori. Reclamantul a susţinut că el nu putea fi responsabil pentru ce s-a întâmplat în apartament după ce el a transmis cheia şi a plecat în Rusia.
52. Primul reclamant a făcut cinci declaraţii auto-incriminatorii, trei din acestea erau datate din 7 noiembrie 2000. Celelalte două nu au fost datate şi nici nu au fost înregistrate în mod corespunzător ca probe, cu toate acestea, ele au făcut parte din probele pe care instanţa de judecatăşi-a bazat hotărârea sa.
53. Înregistrarea video a reconstituirii faptelor cu unul din co-acuzaţi (L.) l-a arătat, în mod clar, pe unul din poliţişti purtând ochelari de soare, care mai târziu erau purtaţi de L. În instanţă, L. a declarat că el a fost maltratat în maşina poliţiei pentru a depune mărturii după cum a fost instruit. Atunci i s-a spus ce să spunăşi cum să procedeze şi a fost obligat să poarte ochelari pentru a deghiza semnele maltratării. El a declarat în instanţa de judecată că el nu-i cunoştea pe reclamanţi şi că poliţia şi anchetatorii i-au arătat pozele acestora.
54. Atunci când au reiterat diferitele încălcări ale drepturilor lor şi faptul că au fost maltrataţi, reclamanţii au invocat Constituţia şi Convenţia. Ei au susţinut că toate plângerile lor au fost examinate superficial şi că toate probele împotriva lor au fost obţinute prin mijloace violente şi ilegale.
6. Constatările Curţii Supreme de Justiţie din 22 octombrie 2002
55. Curtea Supremă de Justiţie a reexaminat constatările Curţii de Apel şi a constatat că acea instanţă a adoptat o hotărâre legală. În special, ea a constatat că instanţa ierarhic inferioară nu şi-a bazat hotărârea sa doar pe declaraţiile co-acuzaţilor, dar şi pe alte probe, deşi recunoaşterile vinovăţiei au stat la baza condamnărilor reclamanţilor.
56. Instanţa de judecată a citat părţile relevante ale declaraţiilor făcute de către co-acuzaţi, inclusiv reclamanţii, şi a subliniat că în fiecare caz declaraţiile au fost făcute în prezenţa avocaţilor şi au fost deseori înregistrate video; în acele înregistrări video nu au fost depistate semne ale maltratării sau influenţei necorespunzătoare. Instanţa a notat că primul reclamant a făcut declaraţii în timpul interogatoriului din 7 noiembrie 2000 şi că cel de-al doilea
reclamant a făcut declaraţii în timpul interogatoriilor din 16 noiembrie şi 1 decembrie 2000.
57. De asemenea, instanţa a constatat că „nu este adevărat faptul că declaraţiile au fost făcute sub influenţa metodelor ilegale folosite de poliţie. În timpul şedinţelor de judecată, instanţa a verificat aceste argumente şi ele nu au fost confirmate”.

Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamanţilor.