Dreptul intern relevant - Levinta contra Moldovei - Tortură şi investigaţia ineficientă a relelor tratamente. Condamnare în baza probelor obţinute prin tortură

II. DREPTUL INTERN RELEVANT
58. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare în acea perioadă, sunt următoarele:
Articolul 55
„... Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în
modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărîri
judecătoreşti şi documente procesuale.”
Articolul 62
„... Primul interogatoriu al bănuitului reţinut sau arestat este efectuat numai în prezenţa unui apărător, ales [de bănuit] sau numit din oficiu.”
Articolul 90
„Temeiurile pornirii procesului penal sînt:
(1) Declaraţii sau scrisori emanate de la cetăţeni; …
… (6) descoperirea nemijlocită de către organul de cercetare penală; de către anchetatorul penal, procuror, judecător sau instanţa de judecată a elementelor unei infracţiuni.
Procesul poate fi pornit în cazurile, cînd există date suficiente cu privire la infracţiunea savîrşită.”
Articolul 93
„... Asupra declaraţiei sau a sesizării primite trebuie să se adopte, în termen de cel mult 3 zile, iar în cazul necesităţii de a efectua un control suplimentar – în termen de cel mult 15 zile, una din următoarele hotărîri:

(1) de a porni procesul penal;
(2) de a refuza pornirea procesului penal;
(3) de a înainta declaraţia sau sesizarea organului competent pentru examinare. ...

Hotărîrea, adoptată în conformitate cu stipulările alineatelor trei şi patru ale prezentului articol, se va comunica celui care a făcut declaraţia sau sesizarea.”
Articolul 110
„Dacă o cauză este complicată sau de mari proporţii, ancheta preliminară poate fi încredinţată cîtorva anchetatori. Despre aceasta se face menţiune în ordonanţa de pornire a procesului sau se întocmeşte o ordonanţă aparte. ... În acest caz bănuitului, învinuitului, ... li se aduc la cunoştinţă numele tuturor anchetatorilor penali, şi totodată, li se lămureşte că au dreptul să recuze pe oricare din ei.”
Articolul 380
„Locul de arest preventiv pentru deţinerea persoanelor, faţă de care se aplică măsura arestării preventive, sînt izolatoarele de anchetă penală. În unele cazuri aceste persoane pot fi deţinute la închisoare, în locul de deţinere a celor reţinuţi, ...
În locul de deţinere a celor reţinuţi preveniţii pot fi deţinuţi cel mult trei zile. Dacă preveniţii nu pot fi aduşi la izolatorul de anchetă penală din cauza depărtării acestuia sau din lipsa căilor de comunicaţie cuvenite, preveniţii pot fi deţinuţi în locurile de deţinere a celor reţinuţi un termen mai îndelungat, dar nu mai mult de 30 de zile. ...”

ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
59. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 3 al Convenţiei, susţinând că poliţia i-a maltratat în luna noiembrie 2000 şi nu a investigat, în mod corespunzător, acuzaţiile lor cu privire la maltratare; că primului reclamant nu i s-a acordat asistenţă medicală suficientă la 4 noiembrie 2000 şi că nu a fost efectuată o investigaţie cu privire la plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000; că ei au fost deţinuţi în condiţii inumane şi degradante; că autorităţile au permis maltratarea reclamanţilor de către alţi deţinuţi în anul 2003 şi nu au investigat, în mod corespunzător, plângerile lor cu privire la această maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
1. Admisibilitatea pretenţiilor formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei
60. Reclamanţii s-au plâns de omisiunea administraţiei închisorii de a preveni atacurile din partea altor deţinuţi în lunile aprilie şi septembrie 2003 (a se vedea paragrafele 29 şi 30 de mai sus). De asemenea, ei au susţinut că
autorităţile nu au investigat, în mod corespunzător, plângerile lor cu privire la maltratarea de către alţi deţinuţi.
61. Guvernul nu a fost de acord, făcând referire la măsurile speciale luate de către administraţia tuturor celor trei închisori în care au fost deţinuţi reclamanţii în anul 2003 (a se vedea paragrafele 29 şi 30 de mai sus). De asemenea, el a prezentat copii ale mai multor rapoarte cu privire la investigaţiile celor două atacuri. Guvernul a subliniat că de fiecare dată reclamanţii au refuzat să coopereze şi nu au cerut continuarea investigaţiei, explicând că ei înşişi şi-au cauzat leziunile în timpul activităţilor sportive.
62. Curtea consideră că nu a fost dovedit dincolo de un dubiu rezonabil şi că nici nu poate fi, în mod rezonabil, prezumat faptul că autorităţile au ştiut despre vreun risc de atac asupra reclamanţilor din partea altor deţinuţi şi că au putut să prevină astfel de atacuri. Se pare că reclamanţii au informat administraţia despre teama lor de un atac doar o singură dată, în închisoarea nr. 29/13, şi că ei şi-au exprimat dorinţa de a fi transferaţi în închisoarea nr. 29/4. Ca rezultat, ei au fost transferaţi în închisoarea nr. 29/4 şi nu existau motive de a presupune că exista riscul ca ei să fie atacaţi acolo (a se vedea paragraful 29 de mai sus). După primul atac, autorităţile erau atente faţă de posibilitatea unei ameninţări continue şi i-au plasat pe reclamanţi într-o celulă separată în închisoarea nr. 29/15, avertizându-i despre întâlniri cu alţi deţinuţi în zonele comune. Curtea consideră că aceştia au fost paşi rezonabili pentru a-i proteja pe reclamanţi împotriva unui posibil pericol, asigurând, totodată, dreptul acestora de a contacta cu alţi deţinuţi. Nu există probe în dosar care ar susţine declaraţia reclamanţilor că personalul care asigura securitatea ar fi lăsat deschisă vreo barieră pentru a facilita un atac. Mai mult, se pare că în fiecare caz atacatorii erau persoane care erau deţinute împreună cu reclamanţii, şi că, prin urmare, nu exista vreo barieră fizică pentru a ajunge la reclamanţi în zonele comune.
Astfel, nu poate fi susţinut faptul că autorităţile au putut să prevină atacurile, deoarece acestea au întreprins acţiuni rezonabile pentru a-i proteja pe reclamanţi. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
63. În ceea ce priveşte investigarea atacurilor din anul 2003, Curtea notează că administraţia închisorii şi procuratura au iniţiat investigaţii pentru a identifica făptuitorii şi că unii dintre atacatori au fost identificaţi. Totuşi, spre deosebire de acţiunile lor în ceea ce priveşte pretinsa maltratare în anul 2000, reclamanţii nu au depus vreo plângere şi nu au insistat asupra continuării investigaţiei după refuzul de pornire a procesului penal cu privire la atacurile din anul 2003. Mai mult, spre deosebire de „verificarea” din anul 2000 (a se vedea paragraful 77 de mai jos), investigaţiile desfăşurate în anul 2003 au avut ca rezultat decizii care se refereau expres la refuzul de pornire a procesului penal (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Aceste decizii puteau

fi contestate în instanţa de judecată, însă reclamanţii şi avocaţii lor nu au făcut acest lucru.
Prin urmare, rezultă că această pretenţie trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei.
64. De asemenea, reclamanţii au susţinut, pentru prima dată în observaţiile lor din 5 aprilie 2007, că ei au fost deţinuţi în închisoare în perioada noiembrie 2000 şi aprilie 2001 în condiţii care constituiau tratament inuman şi degradant, contrar articolului 3. Curtea notează că această declaraţie a fost făcută dupăşase ani de la evenimentele relevante. Prin urmare, această pretenţie a fost depusă în afara termenului prevăzut în articolul 35 § 1 al Convenţiei şi trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
65. Având în vedere argumentele şi materialele din dosar, Curtea consideră că celelalte pretenţii ale reclamanţilor formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei (şi anume, pretinsa lor maltratare în anul 2000, omisiunea de a investiga, în mod corespunzător, acuzaţiile lor cu privire la o astfel de maltratare şi pretinsa omisiune de a acorda asistenţă medicală suficientă) ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile.
2. Fondul
a. Pretinsa maltratare în luna noiembrie 2000
66. Reclamanţii au pretins că ei au fost maltrataţi de către organele de cercetare penală la începutul lunii noiembrie 2000 pentru a obţine de la ei declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei. Ei s-au referit la rezultatele examinărilor medicale care dovedeau că ei aveau leziuni, unele dintre care erau diferite de cele notate de către medicii ruşi în rapoartele lor medicale din 31 octombrie 2000. De asemenea, ei s-au referit la refuzul autorităţilor de a investiga plângerile lor suplimentare cu privire la maltratarea care a avut loc după 8 noiembrie 2000.
67. Guvernul nu a fost de acord. El a declarat că reclamanţilor le-au fost cauzate leziuni în timpul reţinerii lor de către autorităţile ruse, după cum rezulta clar din rapoartele medicale întocmite în Rusia, care mai târziu au fost confirmate de rapoarte similare întocmite în Republica Moldova.
68. Curtea reiterează principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa sa cu privire la acuzaţiile de maltratare a persoanelor în timpul aflării lor în detenţie (a se vedea, spre exemplu, Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, §§ 92-94, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII). În special, atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni, în timp ce ea se află în detenţie sau sub un alt control al poliţiei, orice astfel de leziune va crea o
puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea, Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Ţine de sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă despre circumstanţele în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei (Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 87, ECHR 1999-V, şi Pruneanu v. Moldova, nr. 6888/03, § 43, 16 ianuarie 2007).
69. Curtea notează că reclamanţii au fost examinaţi de două ori de către medici pentru a se verifica prezenţa leziunilor pe corpurile lor: la 31 octombrie 2000, în Rusia, şi la 4 noiembrie 2000, în Republica Moldova. Raportul medical întocmit în Republica Moldova a constatat mai multe leziuni care nu au fost menţionate în raportul pregătit în Rusia. În special, pe lângă câteva noi vânătăi pe cap şi la încheieturi, ambii reclamanţi aveau leziuni pe tălpile picioarelor lor (a se vedea paragrafele 8 şi 13 de mai sus). Curtea notează că la transferul reclamanţilor în Republica Moldova nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la aceste leziuni suplimentare, anchetatorul penal semnând o declaraţie că atât reclamanţii, cât şi autorităţile moldoveneşti nu au invocat vreo chestiune (a se vedea paragraful 9 de mai sus).
70. Decizia autorităţilor moldoveneşti de a nu-i supune pe reclamanţi unei examinări medicale imediat după sosirea lor poate însemna, în opinia Curţii, doar faptul că constatările făcute de către expertul medical rus cu privire la leziunile reclamanţilor erau încă valabile la data transferului lor în Republica Moldova. Prin urmare, trebuie presupus faptul că reclamanţii erau în aceeaşi stare medicală ca cea descrisă în certificatele medicale ruseşti datate din 31 octombrie 2001.
71. În continuare, Curtea notează că la transferul primului reclamant în Republica Moldova la 3 noiembrie 2000, nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la vreo stare medicală care să necesite asistenţă medicală. Totuşi, după o zi de aflare în detenţie a fost cerută o intervenţie medicală de urgenţă, iar medicii au constatat că starea acestuia era suficient de gravă pentru a recomanda tratamentul lui în staţionar (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Primul reclamant a pretins că starea sa a fost cauzată de maltratare. Guvernul nu a oferit vreo explicaţie rezonabilă pentru cauza acestei urgenţe. Mai mult, el nu a oferit o explicaţie plauzibilă cel puţin pentru unele din leziunile cauzate ambilor reclamanţi în timpul aflării lor în detenţie în RepublicaMoldova. În special, indiferent de cauza celorlalte leziuni, leziunile de pe tălpile picioarelor reclamanţilor (similare celor cauzate prin practica cunoscută drept falaka) nu puteau fi cauzate ca urmare a unei rezistenţe opuse în timpul reţinerii lor sau detenţiei. Astfel de leziuni dovedesc o intenţie clară de a cauza dureri severe şi poate fi considerată doar tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, § 65, 4 aprilie 2006).
72. Curtea notează argumentele Guvernului că reclamanţii înşişi, atunci când au fost interogaţi de către un procuror, nu au confirmat că ei au fost maltrataţi. De asemenea, ea observă că reclamanţii au fost interogaţi în timp ce încă erau deţinuţi în Comisariatul General de Poliţie al municipiului Chişinău, unde ei se aflau sub controlul deplin al poliţiştilor acuzaţi de maltratarea lor. Curtea a constatat deja că, spre deosebire de detenţia într-un izolator de anchetă, detenţia unei persoane acuzate în incinta organului de urmărire penală crea condiţii suplimentare pentru abuz (Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 63, 6 noiembrie 2007).

73. Mai mult, după maltratarea iniţială reclamanţilor nu li s-a permis să se întâlnească cu avocaţii lor timp de câteva zile, fapt care trebuia să-i fi făcut să se simtăşi mai vulnerabili faţă de orice abuz. În acest sens, Curtea notează că un procuror şi o instanţă de judecată au recunoscut că avocaţii reclamanţilor au fost împiedicaţi să aibă acces la clienţii lor (a se vedea paragrafele 23 şi 26 de mai sus). Curtea constată că este deosebit de alarmant faptul că reclamanţii au fost lipsiţi de accesul la avocaţii lor în timpul primelor zile cruciale ale detenţiei lor şi nu li s-a acordat chiar şi ulterior posibilitatea de a beneficia pe deplin de consultanţă juridică. Această omisiune a autorităţilor de a acorda avocaţilor acces la clienţii lor a fost una deosebit de gravă din cauza acuzaţiilor credibile făcute de către avocaţi că clienţii lor erau maltrataţi pentru a obţine de la ei recunoaşterea vinovăţiei. Având în vedere maltratarea reclamanţilor la 4 noiembrie 2000, cu privire la care autorităţile dispuneau de probe, şi starea de frică la care au fost supuşi reclamanţii de către autorităţi prin lăsarea lor la mila aceloraşi persoane cărora le poate fi atribuită maltratarea, este deosebit de frapant faptul că mai multe plângeri grave făcute de către avocaţi au fost respinse de către diferite autorităţi prin răspunsuri formale, făcându-se referire la omisiunea reclamanţilor de a depune plângeri personal.
74. În astfel de circumstanţe şi având în vedere plângerile cu privire la maltratare făcute de către avocaţii reclamanţilor împreună cu probele medicale referitoare la o astfel de maltratare, Curtea consideră că absenţa unei plângeri depuse personal de către reclamanţi în primele lor zile de detenţie nu afectează constatările sale de mai sus cu privire la maltratarea lor.
75. După ce reclamanţii au fost supuşi torturii la 3-4 noiembrie 2000, ei aveau un temei rezonabil să le fie frică de posibila maltratare ulterioară de către aceeiaşi poliţişti, care deţineau controlul asupra cauzei şi asupra acuzaţilor. Astfel, omisiunea de a-i transfera pe reclamanţi la 4 noiembrie 2000 într-un loc sigur trebuie considerată o continuare a maltratării la care ei au fost supuşi.
b. Eficienţa investigaţiei maltratării din luna noiembrie 2000
76. Reclamanţii s-au mai plâns de insuficienţa investigaţiei plângerilor lor cu privire la maltratarea din anul 2000. Ei s-au referit la refuzul autorităţilor de a porni un proces penal cu privire la acuzaţiile lor de maltratare, în special, în perioada de la 5 până la 8 noiembrie 2000 şi omisiunea de a da vreun răspuns la plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000 (a se vedea paragraful 27 de mai sus).
77. Guvernul a prezentat o scrisoare de la Procuratura Generală datată din 9 ianuarie 2007, potrivit căreia a fost efectuată o verificare a acuzaţiei reclamanţilor, care a conchis că nu a avut loc maltratarea acestora. Mai mult, aceştia nu s-au plâns personal de maltratare. Scrisoarea nu a specificat data verificării şi nici nu a dat alte detalii. Guvernul nu a anexat copia vreunei decizii adoptate la sfârşitul acelei verificări.
78. Curtea face referire la principiile generale dezvoltate în jurisprudenţa sa referitoare la modalitatea de a efectua investigaţii cu privire la acuzaţii grave de maltratare (a se vedea, spre exemplu, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, §§ 131-133, ECHR 2000-IV; Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, § 104, ECHR 1999-IV; Kaya v. Turkey, 19 februarie 1998, § 87, Reports 1998-I, şi Assenov and Others, citată mai sus, § 103).
79. Curtea notează că examinarea medicală de la 4 noiembrie 2000 a fost efectuată ca urmare a unei cereri a avocaţilor, ci nu ca urmare a unei cereri a vreunuia dintre reclamanţi. Acest fapt contrazice argumentul Guvernului că, în lipsa unei plângeri personale din partea unei persoane acuzate, autorităţile nu pot reacţiona. Mai mult, o astfel de poziţie este contrară jurisprudenţei Curţii, deoarece o autoritate de stat care îşi dă seama că poate avea loc un tratament contrar articolului 3 trebuie să reacţioneze din proprie iniţiativă (a se vedea, mutatis mutandis, Aksoy v. Turkey, 18 decembrie 1996, § 65, Reports 1996-VI; şi Ostrovar v. Moldova (dec.) nr. 35207/03, 22 martie 2005). Aceasta este şi o cerinţă a legislaţiei naţionale (a se vedea articolul 90 al Codului de procedură penală, citat în paragraful 58 de mai sus).
80. În continuare, Curtea notează că, în pofida asigurărilor din partea Procuraturii Generale cu privire la o „verificare” a pretinsei maltratări în luna noiembrie 2000 (a se vedea paragrafele 24 şi 77 de mai sus), Guvernul nu a prezentat o copie a unui astfel de document şi nici nu a dat alte detalii, cum ar fi data verificării sau numele persoanei care a efectuat-o.
81. Mai mult, maltratarea unei persoane deţinute trebuie considerată o infracţiune gravăşi Curtea consideră necorespunzător ca examinarea plângerilor de o asemenea natură să fie făcută printr-o simplă „verificare”, ceea ce este, astfel, în afara unei proceduri penale obişnuite. Într-adevăr, legislaţia naţională prevede ca răspuns la o acuzaţie de o astfel de maltratare una din trei urmări: pornirea unui proces penal, refuzul de a porni un proces penal sau transmiterea plângerii la autoritatea competentă pentru adoptarea uneia din deciziile de mai sus (a se vedea articolul 93 al Codului de procedură penală, paragraful 58 de mai sus). O astfel de decizie poate fi contestată în instanţa de judecată. Guvernul nu a prezentat o copie a vreunei decizii cu privire la plângerile avocaţilor reclamanţilor referitoare la pretinsa maltratare (spre deosebire de deciziile care se refereau expres la atacurile din anul 2003, a se vedea paragraful 30 de mai sus).
82. De asemenea, Curtea notează că în răspunsul la plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000, după cum se pretinde, procuratura l¬a informat pe acesta despre dreptul său de a se adresa instanţei de judecată
care examina cauza sa, însă ultima a transmis plângerea procuraturii fără vreo urmare. Acest lucru a însemnat, în practică, faptul că plângerea nu a fost examinată deloc.
83. Curtea conchide că chiar dacă se presupune faptul că a fost efectuată o „verificare” a plângerilor reclamanţilor, acele măsuri şi examinarea plângerii celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000 nu întrunesc cerinţele unei investigaţii detaliate, în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei.
84. Singurele documente prezentate Curţii, care arată că autorităţile competente au examinat plângerea reclamanţilor cu privire la maltratare sunt hotărârile judecătoreşti pronunţate în procesul penal împotriva lor. Instanţele s-au referit la lipsa din dosar a vreunei probe cu privire la maltratare, folosind acest lucru ca temei pentru respingerea argumentului reclamanţilor că cauza împotriva lor s-a bazat pe probe obţinute prin maltratare. Guvernul a invocat aceste constatări ale instanţelor judecătoreşti. Totuşi, Curtea consideră că analiza instanţelor judecătoreşti naţionale făcută după aproximativ doi ani de la evenimentele de care s-au plâns reclamanţii şi care s-a limitat la examinarea documentelor din dosar, nu poate remedia în niciun fel omisiunea de a efectua o investigaţie detaliată imediat după evenimente.
c. Asistenţa medicală acordată reclamanţilor în anul 2000
85. În continuare, reclamanţii s-au plâns de omisiunea de a le acorda tratamentul medical corespunzător când acesta a fost necesar şi solicitat. În special, primului reclamant nu i s-a permis să fie internat în spital în pofida recomandării echipei medicale de urgenţă la 4 noiembrie 2000 (a se vedea paragraful 11 de mai sus). La 20 decembrie 2000, al doilea reclamant a cerut asistenţă medicală pentru mâna sa, simţind că aceasta şi-a pierdut funcţionalitatea (a se vedea paragraful 27 de mai sus), însă el nu a primit nici asistenţăşi niciun răspuns.
86. Guvernul a susţinut că reclamanţilor li s-a acordat toată asistenţa medicală necesară.
87. Curtea reiterează că, deşi articolul 3 al Convenţiei nu poate fi interpretat ca impunând o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, de exemplu, prin a le acorda asistenţa medicală necesară (a se vedea Hurtado v. Switzerland, 28 ianuarie 1994, § 79, Seria A nr. 280-A; şi Şarban v. Moldova, nr. 3456/05, § 77, 4 octombrie 2005).
88. Ea observă că la 4 noiembrie 2000 o echipă medicală de urgenţă l-a examinat pe primul reclamant şi a recomandat tratamentul lui în staţionar, care a fost refuzat din cauza pericolului deosebit pe care-l prezenta reclamantul (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Deoarece medicii au recomandat tratamentul în staţionar, Curtea conchide că, indiferent de asistenţa medicală disponibilă la Comisariatul General de Poliţie al
municipiului Chişinău, echipa de urgenţă a considerat-o insuficientă pentru starea primului reclamant.
89. Curtea este conştientă de necesitatea de a lua în consideraţie măsurile de securitate atunci când persoanelor deţinute li se acordă asistenţă medicală. Totuşi, ea observă că motivele de securitate nu pot fi interpretate că exonerând autorităţile de obligaţia de a acorda asistenţa medicală corespunzătoare solicitată de către o persoană deţinută. În această cauză, măsurilor de securitate li s-a acordat o prioritate absolută, fără vreo încercare de a găsi soluţii alternative pentru problema cu care s-a confruntat organul de urmărire penală. Astfel de alternative puteau să includă plasarea primului reclamant sub supraveghere într-un spital civil sau transferul acestuia în spitalul penitenciar din oraşul Cricova, care oferea un nivel de securitate sporit. În schimb, autorităţile au ales să-l lase pe reclamant în detenţie, deşi ele cunoşteau că nivelul asistenţei medicale disponibile acolo era insuficient. Prin urmare, ele l-au supus pe primul reclamant la suferinţe care depăşesc nivelul minim de severitate necesar pentru aplicarea articolului 3 al Convenţiei.
90. Curtea face referire la constatările sale (a se vedea paragrafele 82-84 de mai sus) cu privire la modul în care a fost examinată plângerea celui de-al doilea reclamant din 20 decembrie 2000. Acea plângere a inclus, în afară de o referire clară la maltratarea sa de către poliţie la 4 noiembrie 2000, o cerere de tratare a mânii sale, care, după cum a pretins el, ca rezultat al maltratării, şi-a pierdut funcţionalitatea. În dosar nu există nimic care ar dovedi că cel de-al doilea reclamant a fost examinat de un medic ca urmare a acestei plângeri, iar Guvernul nu a prezentat vreun argument în acest sens.
91. Curtea conchide că, contrar articolului 3, ambii reclamanţi au fost lipsiţi de asistenţa medicală pe care ei au solicitat-o pe când se aflau în detenţie.
d. Concluzie
92. Curtea constată că, prin supunerea reclamanţilor la tortură, la 4 noiembrie 2000, şi omisiunea de a-i transfera ulterior într-un loc sigur, omisiunea de a investiga în mod corespunzător plângerile lor credibile cu privire la maltratare şi de a le acorda asistenţa medicală necesară, autorităţile au încălcat prevederile articolului 3 al Convenţiei.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
93. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 6 al Convenţiei din cauza condamnării lor arbitrare. Partea relevantă a articolului 6 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... a cauzei sale ... de către
o instanţă … care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”