Admisibilitatea - Levinta contra Moldovei - Tortură şi investigaţia ineficientă a relelor tratamente. Condamnare în baza probelor obţinute prin tortură

1. Admisibilitatea
94. Având în vedere argumentele şi materialele din dosar, Curtea consideră că pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun temei pentru a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară această pretenţie admisibilă.
2. Fondul
a. Argumentele părţilor
95. Reclamanţii au pretins, în temeiul articolului 6 al Convenţiei, că condamnarea lor s-a bazat pe probe obţinute ca rezultat al maltratării şi în lipsa probelor reale cu privire la vinovăţia lor. Ei au adăugat că lor nu li s-a permis să se întâlnească cu un avocat timp de 24 de ore după plasarea lor în detenţie în Republica Moldova şi că nu li s-a permis de facto să aibă astfel de întrevederi în perioada 4-8 noiembrie 2000 şi ulterior; şi că nu li s-a permis să se întâlnească cu avocaţii lor în condiţii de confidenţialitate.
96. Guvernul nu a fost de acord şi a analizat probele din dosar cu privire la fiecare acuzaţie adusă reclamanţilor, pentru a dovedi că aceştia au fost condamnaţi în mod corect. Mai mult, condamnarea reclamanţilor nu s-a bazat pe probe obţinute ca rezultat al maltratării. Recunoaşterea de către ei a vinovăţiei lor nu a constituit o parte importantă a hotărârilor judecătoreşti, deoarece recunoaşterea vinovăţiei de către ceilalţi acuzaţi ar fi fost suficientă pentru condamnarea reclamanţilor. Mai mult, reclamanţii au fost asistaţi de către avocaţii lor fără vreo restricţie cu privire la frecvenţa sau durata întrevederilor lor. Confidenţialitatea întrevederilor a fost respectatăşi nu există vreo probă care să dovedească contrariul.

b. Aprecierea Curţii
(i) Principii generale
97. Curtea reiterează că nu este funcţia sa de a examina erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de către o instanţă de judecată naţională, decât dacăşi în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturile şi libertăţile protejate prin Convenţie. Deşi articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu instituie, ca atare, reguli cu privire la admisibilitatea probelor, ceea ce reprezintă chestiuni care trebuie, în primul rând, să fie reglementate de legislaţia naţională (a se vedea Schenk v. Switzerland, 12 iulie 1988, §§ 45-46, Seria A nr. 140; Teixeira de Castro v. Portugal,
9 iunie 1998, § 34, Reports 1998-IV; şi Heglas v. the Czech Republic, nr. 5935/02, § 84, 1 martie 2007).
98. Ca o chestiune de principiu, nu este sarcina Curţii de a determina dacă anumite categorii de probe – spre exemplu, probele obţinute în mod ilegal, în sensul legislaţiei naţionale – pot fi admisibile. Chestiunea la care trebuie de răspuns este dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a fost echitabilă. Acest lucru implică o examinare a ilegalităţii în cauzăşi, unde este vorba de o violare a unui alt drept prevăzut de Convenţie, a naturii violării constatate (a se vedea, inter alia, Khan, nr. 35394/97, § 34, ECHR-V; P.G. and J.H. v. the United Kingdom, nr. 44787/98, § 76, ECHR 2001-IX; şi Allan v. the United Kingdom, nr. 48539/99, § 42, ECHR 2002-IX).
99. În ceea ce priveşte examinarea naturii violării constatate a Convenţiei, Curtea reiterează că ea acordă o atenţie deosebită folosirii în procedurile penale a probelor obţinute prin măsuri constatate ca fiind contrare articolului

3. Folosirea unor astfel de probe, obţinute ca rezultat al unei violări a unuia din drepturile esenţiale garantate de Convenţie, ridică întotdeauna chestiuni serioase cu privire la echitatea procedurilor (a se vedea İçöz v. Turkey (dec.), nr. 54919/00, 9 ianuarie 2003; Jalloh v. Germany [GC], nr. 54810/00, §§ 99 şi 104, ECHR 2006-...; Göçmen v. Turkey, nr. 72000/01, § 73, 17 octombrie 2006; şi Harutyunyan v. Armenia, nr. 36549/03, § 63, ECHR 2007-...).
100. În special, Curtea a constatat că folosirea ca parte a probelor în procedurile penale ale declaraţiilor obţinute ca rezultat al torturii atrage după sine inechitatea întregii proceduri, indiferent de faptul dacă admiterea probelor a fost decisivă pentru condamnarea reclamantului (a se vedea Harutyunyan, citată mai sus, §§ 63 şi 66). Punerea la baza unei condamnări a probelor obţinute ca rezultat al actelor de tortură „permite indirect legalizarea unei forme de comportament condamnabil din punct de vedere moral pe care autorii articolului 3 au dorit să-l interzică sau, cu alte cuvinte, „permite brutalitatea sub acoperirea legii”” (a se vedea Jalloh, citată mai sus, § 105).
(ii) Aplicarea acestor principii în această cauză
101. Curtea face referire la constatările sale că reclamanţii au fost maltrataţi la 4 noiembrie 2000 (a se vedea paragrafele 71 şi 92 de mai sus) cu scopul de a obţine de la ei recunoaşterea vinovăţiei şi că acea maltratare a constituit tortură. Având în vedere constatările sale de mai jos, Curtea consideră că nu este necesar de a examina argumentul reclamanţilor că ei au fost supuşi ulterior maltratării în perioada cuprinsă între 4 şi 8 noiembrie 2000, declaraţii pe care ei nu au putut să le susţină prin probe din cauza lipsei unei investigaţii corespunzătoare cu privire la aceste acuzaţii (a se vedea paragraful 92 de mai sus).
102. Curtea a constatat că după maltratarea lor la 4 noiembrie 2000 şi după obţinerea la 5 noiembrie 2000, ca urmare a acesteia, a probelor, autorităţile, în mod conştient, i-au lăsat pe reclamanţi sub controlul deplin al celor care i-au
maltratat. Ea a constatat că acest lucru în sine a constituit o continuare a maltratării, contrar articolului 3 (a se vedea paragrafele 71-75 de mai sus).
103. Reclamanţii au făcut mai multe declaraţii auto-incriminatorii la 7 şi 8 noiembrie 2000, în care ei şi-au recunoscut în întregime vinovăţia în comiterea infracţiunilor de care au fost învinuiţi. Curtea face referire la constatarea sa (a se vedea paragraful 73 de mai sus) că ei nu au avut vreun contact cu avocaţii lor în perioada 4-8 noiembrie 2000 şi că ei au făcut declaraţiile lor iniţiale, fără a beneficia de consultanţă juridică.
104. Curtea consideră că declaraţiile obţinute de la reclamanţi în astfel de circumstanţe, ca urmare a torturării lor şi în timp ce ei au fost lipsiţi de orice asistenţă din partea avocaţilor lor, cu excepţia intervenţiei acestora la 4 noiembrie 2000, şi confruntaţi cu o lipsă totală de reacţie din partea autorităţilor la plângerile avocaţilor lor (a se vedea paragraful 83 de mai sus) cad în categoria declaraţiilor care nu ar trebui niciodată să fie admise în procedurile penale, deoarece folosirea unor astfel de probe ar face astfel de proceduri inechitabile în ansamblu, indiferent dacă instanţele de judecată s-au bazat şi pe alte probe (a se vedea paragraful 100 de mai sus).
105. Deoarece reclamanţii în această cauză au fost supuşi torturii, Curtea nu consideră necesar de a stabili măsura în care instanţele judecătoreşti naţionale s-au bazat pe probele obţinute ca rezultat al acesteia şi dacă astfel de probe au fost determinante pentru condamnarea reclamanţilor. Simplul fapt că instanţele judecătoreşti naţionale s-au bazat de fapt pe probe obţinute ca rezultat al torturii face ca procesul în întregime să fie inechitabil.
106. În astfel de circumstanţe, a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLELOR 6 § 3 ŞI 13 ALE CONVENŢIEI
107. In fine, reclamanţii s-au plâns în temeiul articolelor 6 § 3 şi 13 ale Convenţiei de imposibilitatea de a se întâlni cu avocaţii lor şi de a face acest lucru în condiţii de confidenţialitate, precum şi de lipsa vreunui răspuns sau măsuri ca urmare a plângerilor lor de maltratare.
Articolul 6 § 3 prevede următoarele:
„3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
…
(b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el … .”

Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
108. Curtea consideră că, având în vedere constatările sale cu privire la pretenţiile formulate în temeiul articolelor 3 şi 6 § 1 ale Convenţiei, nu se impune vreo chestiune separată prin prisma articolelor 6 § 3 şi 13.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
109. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
1. Fiecare reclamant a pretins câte 150,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral care le-a fost cauzat ca rezultat al maltratării în luna noiembrie 2000 şi în lunile aprilie şi septembrie 2003.
2. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de către reclamanţi şi a susţinut că nu a avut loc vreo violare a vreunei prevederi a Convenţiei. În orice caz, sumele pretinse erau excesive şi nu au fost aduse probe cu privire la suferinţe sau la alte pierderi. El a cerut Curţii să respingă pretenţiile reclamanţilor cu titlu de satisfacţie echitabilă.
3. Curtea consideră că reclamanţilor trebuia să le fi fost cauzate stres şi nelinişte ca rezultat al încălcărilor drepturilor lor, mai ales a maltratării lor şi a omisiunii de a o investiga în mod corespunzător, la fel ca şi folosirea ulterior a probelor obţinute prin maltratare în procesul lor. Totuşi, sumele pretinse sunt excesive. Bazându-se pe materialele aflate în posesia sa, Curtea acordă fiecărui reclamant câte EUR 8,000 cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă pe valoare adăugată care ar putea fi percepută (a se vedea Popovici, citată mai sus, § 90).
4. De asemenea, Curtea consideră că în cazul în care, după cum este şi în această cauză, o persoană a fost condamnată în urma unor proceduri care s-au desfăşurat cu încălcări ale cerinţelor prevăzute de articolul 6 al Convenţiei,

. o rejudecare sau redeschidere a cauzei, dacă este cerută, reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de redresare a violării (a se vedea Öcalan
. Turkey [GC], nr. 46221/99, § 210, ECHR 2005-IV şi Popovici, citată mai sus, § 87).

B. Costuri şi cheltuieli
114. Reclamanţii au pretins EUR 1,600 cu titlu de costuri de reprezentare în faţa Curţii şi 9,117 lei moldoveneşti (EUR 575) cu titlu de asistenţă judiciară în procedurile naţionale. Ei s-au bazat pe un contract încheiat cu reprezentantul lor în acest sens şi datat din 7 martie 2007.
115. Guvernul a contestat suma pretinsă pentru reprezentare, numind-o excesivăşi ireală având în vedere situaţia economică din ţarăşi salariul mediu lunar. El şi-a exprimat îndoiala că contractul încheiat între soţia unuia dintre reclamanţi şi un avocat pentru reprezentarea în faţa Curţii era real şi a făcut referire la omisiunea avocatului de a specifica serviciile prestate clienţilor săi şi onorariul pe oră perceput de acesta.
116. Curtea reaminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, spre exemplu, Amihalachioaie v. Moldova, nr. 60115/00, § 47, ECHR 2004-III).
117. În această cauză, Curtea nu are vreun motiv de a pune la îndoială validitatea contractului prezentat de către reclamanţi, deoarece Guvernul nu şi-a susţinut în vreun fel motivul dubiilor sale în acest sens. De asemenea, Curtea consideră că lipsa unei liste detaliate a orelor lucrate de către avocat asupra cauzei, deşi afectează posibilitatea Guvernului de a se expune asupra nivelului cheltuielilor şi posibilitatea Curţii de a decide această chestiune, nu este un motiv pentru respingerea în întregime a pretenţiei formulate cu titlu de compensaţii. Având în vedere faza avansată a procedurilor la care avocatul reclamanţilor a preluat cauza (după comunicarea cererii către Guvern), precum şi complexitatea cauzei, numărul pretenţiilor declarate admisibile de către Curte şi cheltuielile de traducere, confirmate prin documentele relevante, ea acordă reclamanţilor EUR 2,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli minus EUR 850 primiţi cu titlu de asistenţă judiciară de la Consiliul Europei, plus orice taxă pe valoare adăugată care ar putea fi percepută.
C. Dobânda de întârziere
118. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară inadmisibile pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei cu privire la pretinsa omisiune de a preveni atacurile din anul
2003 şi de a investiga acele atacuri, precum şi condiţiile degradante de detenţie, iar restul cererii admisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte maltratarea reclamanţilor la 4 noiembrie 2000 şi omisiunea de a-i transfera ulterior într-un loc sigur, asistenţa medicală insuficientă acordată reclamanţilor şi omisiunea de a investiga, în mod corespunzător, plângerile lor cu privire la maltratarea din anul 2000;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
4. Hotărăşte că nu se impune vreo chestiune separată prin prisma articolelor 6 § 3 şi 13 ale Convenţiei;
5. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, câte EUR 8,000 (opt mii euro) fiecăruia cu titlu de prejudiciu moral şi suma totală de EUR 1,150 (o mie o sută cincizeci euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba englezăşi comunicată în scris la 16 decembrie 2008, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Lawrence Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță